Noi suntem în sala a şaptea. Priviţi, în mijlocul acesteia pe o tablă aflată pe o columnă strălucitoare şi albă stă scris cu un scris limpede citeţ: „Să nu furi! ” - Aici, se impune totuşi fiecăruia imediat întrebarea la vederea acestei table de legi:
      Ce să se poata fura aici, deoarece nimeni nu posedă o proprietate, ci fiecare este numai un uzufructuar a aceea ce Domnul dă? Această întrebare este naturală şi îşi are bunul ei sens, poate însă să fie pusă cu acelaşi drept pe corpul lumesc; pentru că pe corpul lumesc dă totul, ce este acolo, Domnul şi totuşi pot oamenii să se fure unii pe alţii în toate formele posibile.
      Nu s-ar putea şi aici întreba şi spune: N-a făcut Domnul toată lumea pentru toţi oamenii la fel şi nu are fiecare om acelaşi drept asupra a tot ce ofera lumea creată spre savurarea de tot felul? Dacă însă Domnul n-a creat lumea cu siguranţă numai pentru câţiva, ci pentru toţi şi astfel, fiecare posedă dreptul, să savureze produsele lumii după necesitaţile sale, - pentru ce a fost deci bună această lege, prin care totuşi evident i s-a dat omului un oarecare drept de avuţie şi prin care fapt de-abia a devenit posibil furtul? Pentru că acolo unde nu există un al meu şi al tău, ci doar un universal tot al nostru, acolo eu aş vrea totuşi să-l văd pe acela, care la toată dorinţa lui să-l fure pe aproapele său ar putea face ceva.
      N-ar fi fost astfel mai inteligent, în loc de această poruncă, prin care un drept de proprietate separat se admite într-un mod periculos, să se anuleze fiecare drept de proprietate pentru totdeauna? Astfel, ar fi atunci această poruncă pe deplin inutilă, toate judecăţile de proprietate ale lumii nu s-ar fi format niciodată şi oamenii ar putea să trăiască între ei în cel mai uşor mod ca adevăraţi fraţi.
      La aceasta, mai trebuie încă se se ia în considerare, că Domnul a dat această poruncă prin Moise exact într-un timp, în care nici măcar un om din toţi copiii numeroşi ai lui Israel n-a avut vreo bogăţie proprie; pentru că aurul şi argintul luat cu ei din Egipt a fost proprietatea întregului popor sub supravegherea conducătorului lor.
      Însă, în ceea ce priveşte îmbrăcămintea, ea a fost foarte simplă aşa de sărăcăcioasa, că o singură haină în timpul vostru actual n-ar întrece cu siguranţă valoarea unor bani amărâţi. În afară de aceasta, n-a avut nici măcar unul dintre evrei o provizie de haine, ci ceea ce el purta pe trup, a fost tot, ce el deţinea.
      Atunci a venit astfel această poruncă. Cu siguranţă trebuia să se fi întrebat poporul evreu între ei cu ochi mari: Ce să furăm într-adevăr unii de la alţii? Cumva copiii noştri, deoarece totuşi fiecare este bucuros în această situaţie de strâmtorarea de faţă, dacă el este aşa de sărac în copiii precum este posibil? Să ne furăm cumva unii de la alţii oalele noastre? Ce să câştigăm însă astfel? Pentru că cine nu are o oală, acela are oricum dreptul, să-şi fiarbă în oala vecinului, dacă el are ceva de fiert. Dacă însă el are o oală, atunci el nu va fi nevoit, să-şi însuşească încă o a doua şi astfel să aibă încă mai mult de cărat încoace şi încolo. Este într-adevăr de neânţeles, ce am putea fura noi aici unii de la alţii. Cumva onoarea? Noi suntem toţi slujitori şi servitori al unuia şi aceluiaşi Domn, care ştie foarte bine preţul fiecărui om. Dacă noi am şi vrea să ne facem mai mici unii pe alţii, ce vom înfăptui cu aceasta în faţa aceluia, care ne pătrunde din temelie? Noi nu ştim aşadar deloc, ce să facem din această poruncă. Să fie această poruncă valabilă pentru vremuri viitoare, dacă Domnul ar vrea să ne dea o dată o proprietate separată? Dacă aşa este, atunci El să ne lase mai degrabă aşa, cum suntem noi şi porunca se anulează de la sine.
      Vedeţi, aşa a cugetat într-adevăr pe ici pe colo şi poporul evreu şi aşa ceva nici nu i-a fost de luat în nume de rău în situaţia lui în deşert; pentru că, acolo, a fost doar fiecare la fel de bogat şi la fel de mare în cinstea sa.
      N-ar putea însă acum nici poporul actual, credincios în Noul Testament să ceară insistent cu critică şi să spună: O Doamne! de ce ai dat Tu aşadar atunci o asemenea poruncă, prin care cu timpul oamenilor de pe pământ li s-a permis un drept de proprietate separat şi tocmai în consecinţa acestui drept de proprietate s-a format o grămadă nenumărată de hoti, tâlhari de stradă şi criminali? De aceea, anulează această poruncă, că oastea hoţilor, a criminalilor şi a tâlharilor şi a tot felul de înşelăciuni şi o a doua oaste de judecători lumeşti să înceteze a mai fi în funcţiune, fiecare în forma ei scutită de toată dragostea pentru aproapele!
      Eu spun aici: strigătul este demn de luat în seamă şi apare sub această analiză critică pe deplin îndreptăţit. Cum şi de ce, deci? Mai întâi nu se poate aştepta de la Dumnezeu cel mai înalt Tată plin de dragoste totuşi cu siguranţă nimic altceva decât ce-i mai bun. Cum am putea aici într-adevăr să ne gândim că Dumnezeu, ca cel mai bun tată al tuturor oamenilor, a vrut în acest caz să le dea lor o constituţie, care evident că trebuie să-i facă nefericiţi şi anume din punct de vedere al timpului şi al veşniciei?
      Dacă trebuie spus de Dumnezeu că are cea mai mare milă, cea mai înaltă înţelepciune şi prin aceasta este atotştiutor, prin urmare trebuie doar El să ştie cu certitudine, ce fel de roade va avea o astfel de poruncă, pentru că oricum nu se poate pune întrebarea: Doamne! De ce ne-ai dat o astfel de poruncă, prin care deseori ne faci fără margini nefericiţi? A fost într-adevăr voinţa Ta, sau nu ai dat Tu această poruncă, ci oamenii au introdus-o spre folosul lor, prin care şi-au propus, să se debaraseze de numărul fraţilor lor şi în această stare, să-şi strângă comori pentru a se ridica, ca stăpâni cu ajutorul lor mai uşor peste fraţii lor mai săraci? Vedeţi, toate acestea se pot auzi şi nimeni nu poate pune aceasta la îndoială. Ar trebui pe lângă aceasta aruncate judecăţii omeneşti câteva bucăţi adevărate de tămâie, dacă în aceste timpuri s-a sinchisit, să ilumineze legile lui Moise în acest fel critic. Dar cine a câştigat ceva la această critică? Oamenii nu au câştigat şi Domnul cu siguranţă nu, căci în această critică nu se poate înţelege nimic din dragostea dumnezeiască şi înţelepciune. Cum însă să fie luate şi văzute legile, pentru a putea fi desăvârşit de sfânte în faţa lui Dumnezeu şi a tuturor oamenilor, că este rostită cea mai înaltă dragoste dumnezeiască şi înţelepciune şi în sine poartă cea mai înţeleaptă grijă a Domnului în acea vreme şi veşnicile câştiguri de fericire? Deci, cum a fost până acum explicat şi mai ales în acest timp, ar fi trebuit bineânţeles să răspândească doar nenorociri. De aceea vrem noi să dezvăluim prin milostivirea Domnului adevăratul sens al acestei porunci, pentru ca oamenii să găsescă în ea o alinare şi nu nenorocirea lor. Dar pentru a reuşi aceasta, vom clarifica mai întâi, ce trebuie înţeles prin cuvântul furt. -