Valentina Gârlea: - Cum întotdeauna văd câte ceva nou şi povestesc cu bucurie ce mi s-a mai dat să văd, să vă spun ceva despre care nu am mai vorbit până acum.

Acolo sus, sus, sus de tot, mult- tare mult- deasupra norilor, unde vă ziceam că sunt straturi de culori, la ultimul strat- cel alb strălucitor- nu aveam nici o posibilitate să văd ce-i în el şi mai departe de el. Nu-mi era permis să ajung cu privirea mea aşa departe.

Într-una dintre zile, pe 4 septembrie, stând şi gândindu-mă la înălţimile cerului, ca să-mi sustrag gândurile de la culorile tare neplăcute ale oamenilor din jur- care mereu se tot schimbă- m-am oprit la culorile acelea frumoase din înălţimi, care nu se schimbă niciodată.

Dar, de data asta, faţă de stratul alburiu cel mai de sus, de la care nu vedeam mai departe, mi-o fost dat voie să văd şi mai sus. Şi acolo, am văzut un grup de oameni!

Însă grupul ăsta de oameni nu sunt cu trupuri din carne şi oase, ca noi. Eu i-am văzut aşa, doar cum ar fi desenaţi cu creion pe hârtie. Sunt numai din culoare şi îs toţi dintr-o culoare de auriu foarte frumos. Ca să ne dăm seama că-s oameni, tot cu auriu le sunt făcuţi ochii, urechile, părul, manile şi tot; da până şi mişcările le au la fel ca noi. Ei stau acolo în grupuri, dar mai departe i-am văzut şi împrăştiaţi. Cei care îs mai singuri îs acoperiţi din culoare, ca o foaie de cort ce străluceşte, ca o foaie de celofan; şi aia le este ca un fel de locuinţă. Dar nu stă decât câte o persoană separată sub acel acoperiş.

Ei nu stau însă degeaba. Ce fac ei? Ăştia din grupuri stau cum am sta noi de vorbă, dar nu-s numai câte doi, îs mai mulţi. Câte unul dintre ei este trimis de alte persoane, dintre acelea care sunt singure în cort, ca să coboare în stratul violet. În acel strat de culoare sunt depozitate cum ar fi la noi cărţile, dosarele, hârtiile sau ceva la fel. El coboară pe firul de lumină - că mai jos de stratul violet nu coboară - şi apoi urcă înapoi cu ceea ce-o luat de-acolo. Dar tot ce ia din violet e luminos şi ei îl trimit apoi prin raza de lumină în jos, spre noi.

Prin raza asta de lumină trimit nişte informaţii. Dar le ia de undeva de-acolo, că acolo îi cum ar fi un depozit. Fiecare dintre noi avem acolo ca o ladă în care sunt diferite şi diferite forme de culori, cu diferite forme-globuleţe, pătrate, triunghiuri. Din acestea ia ce-i trebuie. Le duce sus înapoi, se uită la ele grupul acela de oameni aurii. Numai după aceea le trimite jos, pe-o rază de lumină. Şi ceea ce trimit are influenţă asupra oamenilor, că am făcut această legătură.

Cei care au coborât au permisiunea să vină doar până la stratul violet şi să umble în formele alea de lăzi, în pătrăţelele acelea; dar de-acolo de sus, nouă ne vin numai lumini, sub formă de raze, mai întunecate sau mai luminoase. Razele astea conţin energii, gânduri, dar sunt dirijate de oamenii ăia de sus. Şi aşa, omenirea noastră de pe Pământ- noi, care suntem din carne şi oase- e dirijată de acele persoane luminoase, aurii, de-acolo de sus.

Noi aici suntem familii- soţ, soţie, copii. Da' acolo sus nu-iaşa. Sunt toţi separaţi sau numai grupuri care stau de vorbă. Din grupul ăsta care l-am văzut mai bine, sunt numai bărbaţi şi îs bătrâni - adică îs mai posomorâţi -, dar îs toţi aurii. îi văd după culori. Aceia care stau numai câte unul singur şi îs acoperiţi cu o foaie de cort (dar foaia stă suspendată în aer, aşa cum ar sta o casă), ăia îs mult mai luminoşi.

Şi Moşu’ care m-ajută pe mine e din grupul acela. Dar nu l-am văzut acum acolo, că l-am căutat şi nu era în grup. (Ultima dată când s-o lăsat să fie văzut o fost atunci când veneam cu doamna doctor din Germania-în iulie 1997-, când cu accidentul de la Cluj.)

Dar să ştiţi, grupul de oameni aurii e dirijat de câte unul dintre ăia singuri. Aceia singuri sunt cu mult mai multă putere decât ăia din grupuri. Daa, grupul e dirijat de ăia singuri...

Moşii din grup au şi ei nişte toiege în mâni, aşa cum are şi Moşu' care m-ajută. Dar la un alt Moş, pe care l-am văzut că o ajută pe o fetiţă din Vaslui care are o aură frumoasă, am văzut că avea un altfel de băţ, ca o lopăţică.

Cei care stau singuri n-au beţe aurii; ei au însă ca o făclie de lumină. îi de-ajuns să îndrepte lumina aceea şi cu ea fac tot ceea ce gândesc. N-o dau din mână, numai o îndreaptă în direcţia care vor. Şi aşa se înţeleg cu cei din grupuri, numai prin lumină. Şi cu noi e la fel. Acela care coboară la lada cu pătrăţele din stratul violet vede ce vede şi ne trimite apoi pe raza de lumină. Dacă raza de lumină se întrerupe din cauza noastră, se întoarce înapoi şi rămânem fără nimic. Tot ce a scos Moşul acela din violet pentru careva dintre noi, rămâne tot acolo.

Asta-i în funcţie de cât suntem noi de luminoşi, adică dacă reuşim să captăm noi lumina aceea. Că stă la îndemâna noastră - aşa cum ai spăla o rufă- să ne curăţăm cumva de pete, gândind numai spre bine, pentru curăţarea noastră şi apoi a celor din jur . Doar aşa avem cum prinde mai bine lumina de sus, energia aceea din rază.

Şi fac o comparaţie foarte bună cu un om care îi bolnav la suflet: întâi, el e rău cu dânsul şi după aceea, cu cei din jur. La dânsul, aura lui- pe ultimul strat - e un gri închis, un gri cu pete. La fel, omul, când minte, se vede foarte bine în aura lui cum îi apar pete galben-verzui (ca oul de raţă) şi cum îşi înrăutăţeşte aura.

Dacă oamenii ar şti că acolo sus, în violet, fiecare om îşi are lada lui, ar gândi şi s-ar purta altfel. Da' la acele forme de lăzi nu pot umbla decât acele forme de oameni aurii...