1. Domnul: “I se aduc adeseori învinuiri lui Dumnezeu, spunându-se: «Cum a putut oare Dumnezeu să trimită un asemenea potop pe pământ, încât să distrugă orice vietate, şi cum i-a putut El nimici pe cei din Sodoma şi Gomora?!» O, nimic mai lesne! Căci de ce să laşi să mai viermuiască pe pământ nişte boţuri de carne fandosite, insuflate cu viaţă, dar ale căror suflete s-au îndepărtat într-atâta de rânduiala lui Dumnezeu încât le-a dispărut până şi ultima urmă a conştiinţei de sine, din prea marea grijă pentru propriul trup?

2. Poate oare exista o decădere mai mare a sufletului omenesc decât aceea în care sufletul nu numai că nu mai are habar de spiritul lui Dumnezeu din el însuşi, dar sfârşeşte chiar prin a se pierde pe sine într-atât încât începe să-şi renege propria existenţă şi nu mai crede că există?!

3. Da, odată înrădăcinată în oamenii acestei lumi o asemenea stare, omul însuşi încetează să mai fie om; el nu mai este atunci decât un animal dominat de instincte şi cu o raţiune palidă, complet incapabil să-şi mai trezească sufletul şi, cu atât mai puţin, să-şi reveleze spiritul. De aceea, aceste simple trupuri din carne trebuie nimicite şi lăsate să putrezească împreună cu sufletele prea puternic legate de ele, pentru ca poate, după multe mii de ani, vreun suflet pe deplin eliberat de legăturile sale carnale, să poată păşi din nou pe calea care duce spre creşterea spirituală şi spre mântuire, fie pe acest pământ, fie pe altul. (Vezi şi: „Împărăţia misterioasă a spiritelor”, n.r.)

4. Astăzi sunt foarte mulţi oameni care, din pricina prea multelor lor griji lumeşti şi de dragul propriului lor trup, nu mai ştiu nimic de sufletul lor. Asta o mai puteţi încă vedea uneori chiar şi la voi, la saduchei şi, într-o mai mare măsură, la toţi ceilalţi oameni; căci nimeni nu mai ştie cine este şi ce înseamnă sufletul! Unii vorbesc - ce-i drept - despre el şi spun: «Pe sufletul meu» şi «în sufletul meu»; dar dacă îl întrebi apoi pe vreunul: «Prietene, ce este de fapt sufletul?», atunei cel întrebat rămâne dintr-o dată ca viţelul la poartă nouă şi îşi dă seama că nu ştie ce să răspundă!

5. Iar când un suflet ajunge să nu se mai cunoască nici măcar pe sine, şi până la urmă uită chiar cine şi ce este el de fapt, atunci s-a întrecut măsura! Şi atunci lui Dumnezeu nu-i mai rămâne altceva de făcut decât să trimită din nou asupra pământului forţa Sa de nimicire a trupurilor omeneşti, şi aceasta cu o putere mai mare sau mai mică, după purtarea oamenilor şi după măsura în care ei mai ştiu ceva sau nu mai ştiu chiar nimic despre spiritul din ei şi despre sufletul lor.

6. Asemenea oameni care sunt preocupaţi doar de lumea lor şi de propriul trup ajung adeseori, ca formă exterioară, foarte frumoşi şi durdulii, în special femeile; şi explicaţia cea mai simplă a acestui fapt constă în contopirea tot mai mare a sufletului cu carnea. Astfel de oameni devin însă, în egală măsură, slabi şi foarte vulnerabili în confruntarea cu răul. Trupurile lor se îmbolnăvesc uşor, este de ajuns să-i atingă doar răsuflarea unui lepros şi sunt sortiţi inevitabil pieirii; în timp ce asupra altor oameni, care au un suflet liber, iar în interiorul acestuia un spirit pe deplin revelat, se pot abate toate otrăvurile acestui pământ şi nimic nu le va putea dăuna: căci un suflet liber şi spiritul revelat au în ele cu prisosinţă forţa şi mijloacele necesare pentru a rezista cu bine oricărui duşman, pe când un suflet strâns în chingile nevoilor cărnii se aseamănă mai curând cu un uriaş pus în lanţuri, care nu se mai poate apăra nici măcar de bâzâiturile unei muşte şi trebuie să privească neputincios cum un pitic nevolnic se apucă să-i desprindă cu un cuţit capul de pe umeri, încet, dar cu atât mai dureros.”