1. (Zorel): „Dumnezeu însuşi este cel mai înalt şi cel mai desăvârşit şi etern om din El însuşi. Aceasta înseamnă că omul, în el însuşi, este foc, al cărui simţământ este iubirea; este lumină, ale cărei simţăminte sunt înţelepciunea şi raţiunea; şi este căldură, al cărei simţământ este viaţa însăşi, în deplina sferă a conştiinţei de sine. Când focul se înteţeşte, atunci şi lumina este mai puternică, mai puternică decât căldura atotfăcătoare; şi lumina străluceşte departe şi strălucirea ei este însăşi lumină, are în ea căldura şi aceasta creează în depărtare ca şi în ea însăşi. Creaţia preia tot mai multă lumină şi căldură, luminează şi încălzeşte mereu mai departe şi mai departe, şi creează din nou şi din nou acolo unde ajunge. Şi astfel se creează totul, în veci, din focul primordial, din lumina primordială şi din căldura primordială şi astfel se umple, mereu şi mereu, tot mai mult şi mai mult din nesfârşitul spaţiu al creaţiei.

2. Totul îşi are originea din Unul - Dumnezeul primordial - şi se transformă până când devine asemenea fiinţei primordiale a omului ancestral şi îşi dobândeşte deplina libertate în manifestare ca om. Acesta este creat din Dumnezeu şi este în comuniune cu Dumnezeu Tatăl, fiind în esenţă una cu EL

3. Acolo unde lumina, focul şi căldura sunt laolaltă, acolo va fi şi omul, desăvârşit sau ca la începuturi. Miliarde de atomi de lumină, foc şi căldură îşi ţes înveliş şi dau naştere diferitelor forme. Aceste forme se atrag şi se amestecă din nou, îşi ţes înveliş într-o formă mai mare şi dau naştere unei fiinţe. Această flintă dă naştere la şi mai mult foc, lumină şi căldură. Dar prin aceasta apare necesitatea unei forme mai înalte şi mai desăvârşite. Imediat atunci, nenumăratele forme îşi destramă învelişurile, se atrag şi se amestecă din nou şi îşi ţes cu substanţa voinţei lor o nouă formă, mai înaltă şi mai aproape de desăvârşire. Aceasta se repetă până la desăvârşirea omului, iar mai departe omul se transformă el însuşi până la starea în care mă aflu eu acum şi devine astfel cu totul asemănător focului primordial, luminii primordiale şi căldurii primordiale, care toate sunt Dumnezeu, pe care eu acum îl văd, în lumina Lui primordială, în El fiind tot focul şi toată căldura. Acesta este Dumnezeu pururea, din veci în veci.

4. De aceea omul este întâi om din Dumnezeu şi apoi om din om. Atâta timp cât el este numai din Dumnezeu, este la fel ca embrionul în pântecele mamei. Când, din voinţa lui, el însuşi devine om în rânduiala lui Dumnezeu, abia atunci va fi desăvârşit, pentru că de-abia prin aceasta va atinge adevărata asemănare cu Dumnezeu. Când a atins această stare, atunci el rămâne ca un zeu în veci şi este el însuşi un creator de lumi, de fiinţe şi de oameni. Este ceva nemaipomenit că eu îmi văd gândurile, simţămintele şi dorinţele, iar voinţa mea este chiar învelişul a ceea ce am gândit, am simţit şi am dorit! Vedeţi, aceasta trebuie să fie facerea lumii, mereu şi mereu reînnoită!

5. Simţământul de căldură şi de iubire are nevoie de lipirea de o fiinţă. Cu cât însă simţământul este mai puternic, cu cât se înteţesc mai tare flăcările şi căldura din el, cu atât mai puternică va deveni flacăra iubirii.

6. În lumină, gândurile de iubire se exprimă în forme. Dar formele apar şi dispar imediat, la fel ca imaginile din spatele ochilor închişi ai unui om cu fantezia înfierbântată. La început apar mereu alte şi alte forme, care apoi devin mai mari şi, după o vreme, devin mai statornice. La un om desăvârşit, gândul rămâne menţinut în forma lui, căci, cuprins de voinţă şi dezbrăcat imediat de învelişul lui, va fi păstrat în forma care apare şi nu va mai putea fi schimbat. Deoarece la început învelişul gândului este deosebit de eteric şi fragil, şi de aceea transparent, gândul va putea fi pătruns de tot mai multă lumină şi căldură de la Creator. Astfel se măreşte lumina şi căldura proprie a gândului, acestea fiind şi cele două elemente spirituale din care a luat fiinţă, şi astfel acest gând începe să se dezvolte tot mai mult şi se va structura organic după nevoie şi scop. Odată ce gândul are structura organică, el începe să fie conştient de existenţa lui proprie şi să şi-o organizeze.

7. Acum se poate înţelege că un om desăvârşit poate gândi şi rezuma, în numai câteva clipe, o infinitate de gânduri şi idei. Atunci când, prin voinţa lui, el le îmbracă, ele vor dăinui şi se vor perfecţiona, iar în final vor fi pe deplin desăvârşite, asemenea Creatorului, şi vor putea crea şi perpetua la rândul lor, şi astfel va lua naştere o nesfârşită perpetuare a acestora, în acelaşi fel în care ele însele au luat fiinţă. Despre aceasta avem şi în lumea materială nenumărate dovezi palpabile.

8. Plantele, animalele şi omul se înmulţesc mai departe, chiar şi corpurile cereşti. Acestei înmulţiri însă îi este pus hotar. Unui bob de sămânţă de un anume soi îi este dat să dea naştere doar la un anumit număr de boabe de seminţe asemănătoare lui, iar acest număr este mereu acelaşi; la fel şi la animale, şi anume: cu cât animalul este mai mare, cu atât înmulţirea este mai mărginită! La fel şi la om, şi cu atât mai mult la corpurile cereşti. Dar în împărăţia spirituală a omului desăvârşit, la fel ca şi la Dumnezeu, gândurile şi simţămintele se nasc mereu, în veci. Şi cum fiecare gând şi fiecare idee a spiritului creator îmbrăcată de voinţa acestuia poate deveni independentă, este de la sine înţeles că veşnica înmulţire a fiinţelor nu se poate sfârşi vreodată.

9. Tu, Zinca, te întrebi în sinea ta, unde vor încăpea până la urmă toate acestea? O, prietene, chibzuieşte numai că spaţiul fizic este el însuşi nelimitat, iar dacă tu ai vrea să creezi mereu în fiecare clipă de zece ori o sută de mii de sori, aceştia s-ar depărta şi s-ar pierde repede în nemărginirea spaţiului, ca şi când nu s-ar fi creat nici un soare! Doar Dumnezeu poate cuprinde nemărginirea veşnică a spaţiului! Nici chiar cei mai mari şi mai desăvârşiţi îngeri nu pot cuprinde adâncurile veşnice, ci doar se cutremură de nesfârşita adâncime a spaţiului!

10. O, prietene, văd acum cu ochii spiritului meu întreaga creaţie materială! Acest Pământ, această Lună, marele Soare şi nenumăratele stele pe care tu le vezi şi acelea care se zăresc doar ca un licăr slab şi care ele însele sunt sori nemăsuraţi şi lumi de sori, toate acestea nu sunt mai mult pentru întreaga creaţie decât este un fir de praf în comparaţie cu toată marea de stele pe care o vezi de aici! Şi totuşi îţi pot spune că, între multele stele pe care ochiul tău le vede, sunt multe al căror diametru este de mii de ori mai mare decât linia de la cea mai depărtată stea şi până la tine, distanţă pe care, dacă ai vrea s-o străbaţi, chiar şi cu viteza fulgerului tot ţi-ar trebui de un miliard de ori un miliard de ani pământeşti!

11. Prin urmare, unele corpuri cereşti sunt de o mărime uimitoare deşi ele par ochilor tăi, din cauza marii depărtări până la ele, doar puncte luminoase! Şi totuşi, aşa cum ţi-am zis, toate acestea sunt, în comparaţie cu întregul univers al creaţiei, doar un fir de praf ce poate fi purtat uşor de o rază de soare! Eu îţi zic ţie: tu poţi crea un miliard de sori cu toate planetele, lunile şi cometele lor şi să îi risipeşti pe toţi în globul unui soare, iar acest glob ar îngreuna creaţia la fel de mult cât ar îngreuna un strop de apă, marea. Iar miliarde şi miliarde de asemenea globuri ar fi la fel de însemnate, în întregul spaţiu al creaţiei, ca şi miliarde de picături de ploaie în mare.

12. Priveşte pământul! Câte mii de pârâiaşe, de râuri şi fluvii se varsă în mare şi aceasta nu este nici măcar cu o linie mai mare. Iar acum gândeşte-te la atâtea creaţii peste creaţii în fiecare clipă: ele se pierd în spaţiul nesfârşit la fel cum se pierd în mare miriade şi miriade de picături de apă, care în fiecare moment cad în ea. De aceea nu trebuie să-ţi faci griji de mulţimea a ceea ce creezi. Căci în nemărginire este în veci destul loc pentru nesfârşit şi Dumnezeu este destul de puternic ca să menţină totul în eternitate!”