1. (Domnul): „Conform acestui principiu necesar vieţii şi de nestrămutat, dacă un biet suflet dezgolit întâlneşte pe lumea cealaltă un spirit, aşa cum este de pildă Rafael al nostru, va fi imediat «înghiţit» de acesta, aşa cum marea înghite un strop de apă. De aceea am avut grijă, pentru întreaga nemărginire, ca fiecare formă de viaţă slabă şi dezgolită să stea singură şi să se poată apropia doar de potenţele de viaţă care nu sunt cu mult mai puternice decât ea însăşi.

2. Aceste potenţe de viaţă nu se pot înghiţi unele pe altele, pentru că fiecare unitate individuală este la fel de puternică. Ele formează totuşi asociaţii între ele şi ţin sfat, din care însă nu iese niciodată ceva de preţ, pentru că inteligenţa fiecărui individ în parte este la fel cu a întregului grup. Închipuiţi-vă o adunare de oameni proşti ca noaptea, care vor să ia o hotărâre cu adevărat înţeleaptă şi care vor să facă aceasta prin forţele lor unite! Ce va ieşi oare din sfatul lor? Nimic altceva decât prostii!

3. Pe acest pământ, mai ales pe insulele mai izolate, mai sunt şi acum popoare care locuiesc acolo încă de pe vremea lui Adam şi Eva, fără a fi supărate de nimeni. Ei sunt urmaşii lui Cain şi chiar şi în zilele noastre se mai află încă pe aceeaşi treaptă de evoluţie pe care au fost şi acum două mii de ani. Oare de ce cultura lor nu a făcut nici un pas spre evoluţie, ci mai degrabă spre involuţie, cu toate sfaturile pe care le-au ţinut? Pentru că cel mai înţelept dintre ei este mai prost şi mai orb decât un porcar din acest ţinut! Dacă însă nici cel mai înţelept dintre ei nu ştie nimic, ce pot să ştie atunci ceilalţi, care îi cer sfatul?!

4. Bineînţeles că aici unii pot să întrebe: «De ce nu a trimis Dumnezeu la aceste popoare pe nici unul dintre profeţii Lui?» Şi ajungem astfel tocmai la punctul principal!

5. În aceşti oameni locuiesc suflete încă mult prea imature şi dezgolite. O revelaţie mai înaltă i-ar înghiţi şi i-ar încorseta cu o judecată din care niciodată n-ar mai putea fi eliberaţi. Ei ar transforma adevărul cel mai înalt şi curat în cea mai întunecată superstiţie, de care s-ar agăţa atât de puternic, încât până la urmă nici măcar Eu nu i-aş mai putea elibera de ea cu nici un mijloc.

6. De aceea este nevoie să mai rămână încă vreo mie de ani aşa cum sunt. De-abia după acest răstimp vor fi căutaţi de oameni cu înţelepciunea trează, de la care însă nu vor primi încă nici o învăţătură, ci doar o pildă prin care să fie puţin treziţi. Din când în când, vor mai primi şi alte astfel de surprize prin care să fie treziţi. Iar după câteva astfel de secole, aceste popoare goale vor mai pune ceva pe ele, atât trupeşte, cât şi sufleteşte, şi astfel se vor maturiza treptat pentru o revelaţie mai înaltă.

7. În acest fel, şi încă cu mult mai anevoios, are loc pe lumea cealaltă maturizarea şi desăvârşirea sufletelor dezgolite de tot. Ele trebuie să rămână atâta vreme singure şi fără lumină până când, prea pline de propria suferinţă, să se scuture de letargia încă pe jumătate materială şi astfel să înceapă să se preocupe tot mai mult de feluritele gânduri din inimile lor.

8. Când aceste gânduri devin tot mai intense şi mai concrete, în suflet începe foarte încet să se lumineze. Astfel sufletul îşi dobândeşte o bază pe care să poată sta şi cu timpul chiar să se poată mişca. Această mişcare corespunde atunci transformării unui gând în altul şi a unui simţământ în altul. Aceasta este o căutare, iar cine caută până la urmă va găsi, căci altfel căutătorul, dacă va căuta prea mult şi nu va găsi, în urma strădaniei lui zadarnice va obosi şi va cădea din nou în letargie.

9. Dar când sufletul, căutând cu hărnicie, va găsi ceva, va primi un imbold nou şi mai puternic ca să caute mai departe cu şi mai multă hărnicie, iar dacă va găsi doar urme ale existenţei semenilor săi, le va cerceta precum câinii de vânătoare şi nu se va odihni până când nu va găsi ceva care măcar să-i confirme apropierea semenilor săi*.

10. Prin această căutare mereu potenţată, sufletul se maturizează şi va căuta să se sature cu tot ce va găsi pentru acoperirea trupului său substanţial. Din când în când va găsi câte ceva pentru potolirea foamei şi a setei, chiar dacă foarte puţin. Căci, dacă în suflet va creşte dorinţa, ca urmare a intensificării focului viu interior, se va găsi mereu câte ceva pentru care interesul sufletului să rămână treaz.” (* - Vezi mai pe larg „De la iad la rai” de Jakob Lorber, n.r.)