1. (Matael): „În acelaşi timp însă tatăl meu m-a întrebat dacă mai observ ceva deosebit la acel băiat.

2. I-am răspuns în greceşte: «Cei doi lilieci mari s-au unit deasupra pieptului lui, şi anume sub forma unei maimuţe, ce pare foarte tulburată. Ei îşi dau silinţa să se desprindă de corp, dar par atât de tare atraşi de acesta, încât nu le este cu putinţă să se îndepărteze de el. Cu cât însă se străduiesc mai mult, ei se unesc tot mai mult, iar acum în sfârşit s-au desprins de trup ca o singură fiinţă! Aceasta sare acum în jurul trupului ca şi când ar căuta ceva!»

3. «Nu cumva acesta este sufletul copilului?», a întrebat tatăl meu.

4. Eu am spus: „Nu îţi pot spune sigur! Să nu aibă un biet copil un suflet mai bun ca acesta?! Acum această fiinţă ciudată stă lângă capul copilului şi-i linge rana. Dar nu poate schimba nimic! Nu poate linge decât un abur foarte uşor şi foarte greu vizibil, dar prin aceasta capătă o înfăţişare mai umană. Acum însă vin soldaţi, care cu siguranţă vor lua trupul de aici! Sunt curios dacă această fiinţă care seamănă a maimuţă va pleca şi ea!»

5. În acest moment au venit patru soldaţi cu o scândură lungă, au legat trupul de scândură şi au plecat cu el de acolo.

6. Eu am spus: «Dar fiinţa aceea a rămas şi priveşte în jurul ei ca cineva într-un spaţiu gol în care nu este nimic de văzut. Acum se ghemuieşte pe locul unde a căzut băiatul şi pare că ar vrea să adoarmă. Se pare într-adevăr că acesta este sufletul băiatului!»

7. Tatăl meu a spus: «Din fericire, jertfirea ţapului se apropie de sfârşit! Mai urmează doar sentinţa asupra acelui mare păcătos, care, zice-se, nu a putut fi purificat prin această ceremonie, şi apoi e gata! Ca în fiecare an, mereu aceeaşi poveste - pentru mine lipsită de binecuvântare, de putere şi fără nici un folos şi cred că la fel este pentru oricine!»

8. Apoi tatăl meu a tăcut şi a ascultat sentinţa şi s-a supărat când a auzit că primul blestem a căzut asupra samaritenilor, următorul asupra păgânilor, apoi asupra esenienilor, saducheilor şi apoi, ceva mai blând, asupra ucigaşilor care nu se căiesc, asupra păcătoşilor de tot felul şi la urmă - sentinţa cea mai îngrozitoare – asupra celor care dispreţuiesc Templul.

9. După această ceremonie neplăcută, la care pentru fiecare blestem înaltul preot îşi sfâşia haina, a plecat tot poporul spre oraş. Mai rămăsese doar un singur om, pe care probabil că înfricoşătoarea sentinţă l-a impresionat mai tare. De unde eram noi îl puteam vedea foarte bine: stătea pe o stâncă deasupra iazului pe malul căruia se făcuse jertfa şi despre care se spunea că ar fi fără fund şi că, prin această gaură, s-ar fi scurs toată apa potopului. Este adevărat că acest iaz e foarte adânc, dar nu cred că nu are fund.

10. Tatălui meu i s-a părut tare ciudat cum omul privea cam abătut şi absent, de pe stânca pe care se urcase, la apa neagră a iazului. M-a întrebat dacă nu văd ceva deosebit la acel om sau în jurul lui.

11. I-am spus adevărul: «Nu văd nimic, dar nu pot să ascund că nu îmi place acest om! Eu cred că nu aş greşi dacă aş spune că acela vrea să încerce pe pielea lui cât de adânc e iazul!»

12. Acestea sunt chiar cuvintele pe care le-am spus atunci, deşi tatălui meu nu-i plăcea când glumeam cu lucruri aşa de serioase - glume pentru care aveam un talent deosebit. De aceea Te rog, Doamne, să îmi ierţi aceasta şi faptul că repet acum aceleaşi glume proaste pe care le-am spus atunci!”

13. Eu am spus: „E bine aşa cum povesteşti, căci aşa vreau Eu şi Eu sunt Acela care îţi pune vorbele în gură! Spune mai departe, căci toţi te ascultă foarte atenţi!”

14. Şi Matael a început imediat să povestească mai departe: „Nici n-am terminat de rostit ultimul cuvânt, că omul şi-a ridicat mâinile şi a strigat foarte tare: «Înaltul preot m-a blestemat pentru că am fost un esenian şi am părăsit Templul ca să aflu o altă înţelepciune mai bună; dar nici la esenieni nu am găsit-o, la fel cum nici în Templul din Ierusalim nu am aflat-o. Eu însă m-am întors spăşit în Templu şi m-am rugat şi am adus jertfe, dar înaltul preot a aruncat jertfa mea, m-a ponegrit ca pe cel mai rău blasfemiator al Templului şi m-a blestemat în veci, rupându-şi haina de şapte ori. Am sperat acum la o îndulcire a blestemului lui, dar în zadar! A întărit şi mai mult vechiul blestem şi m-a blestemat în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor! Sunt blestemat! Să fiu atunci blestemat!» Cu aceste strigăte puternice s-a aruncat de pe stâncă şi s-a înecat.”