1. (Matael): „N-a durat mult şi am observat cum pluteau pe suprafaţa apei nişte oase, însoţite de nişte raţe negre ciudate. Să fi fost vreo zece raţe. Numai oasele picioarelor erau acoperite cu puţină carne până la gleznă, restul erau doar oase şi piele, ceea ce mie îmi părea foarte ciudat. La început grămada de oase plutea cu faţa în sus, dar după vreo jumătate de ceas s-a întors şi a început să dea din mâini şi din picioare ca un înotător versat şi părea că-şi dă silinţa să alunge raţele cele negre. Acestea însă erau încăpăţânate şi nu voiau nicidecum să-l părăsească pe înotătorul cel sinistru.

2. Cam vreme de un ceas a plutit în acest fel, în toate direcţiile, această formă ciudată, când mai repede, când mai încet, s-a şi scufundat de câteva ori, dar a apărut de fiecare dată din nou. Dacă şi tatăl meu ar fi putut vedea această formă misterioasă, aş fi crezut că este un animal ciudat de apă, dar cum el nu îl putea vedea, am ajuns la concluzia că ceea ce eu vedeam plutind pe iaz era ceva nenatural din lumea sufletelor sau a spiritelor. După încă un ceas s-a liniştit totul, raţele însă continuau să ciugulească din acel stârv, căutând cu îndărătnicie o bucăţică de carne.

3. Văzând că aici nu se mai petrece nimic deosebit, m-am uitat din nou la maimuţa noastră, care tocmai făcea încercări de a se ridica pe picioarele din spate şi de a merge, dar întâmpina mari greutăţi; după doar câţiva paşi cădea din nou, se ridica însă repede, uitându-se în toate direcţiile. Din felul în care se uita împrejur, părea că se teme de ceva sau că îi este foame şi caută ceva de mâncare. În acest fel anevoios, tot mergând şi căzând, a ajuns până la iaz şi a dat acolo de stârvul care plutea, însoţit de raţele cele ciudate.

4. Maimuţa noastră, care părea a fi într-adevăr sufletul băiatului căzut din copac, a scos un ţipăt ascuţit atunci când a văzut stârvul şi l-a cercetat cu o atenţie deosebită. Cam după vreo jumătate de ceas, maimuţa s-a ridicat foarte drept, ca un om, iar eu am auzit foarte clar o voce tristă: «Acesta a fost trupul bietului meu tată! Vai de el şi de mine, căci pe amândoi ne-a ajuns pedeapsa lui Iehova! Eu mai pot încă fi ajutat, dar cum ar mai putea fi el ajutat?»

5. Aici maimuţa s-a oprit şi a făcut o mutră îndurerată, în timp ce raţele negre ciuguleau în continuare la oasele care nu mai aveau deloc carne pe ele. A mai trecut o bună jumătate de ceas şi între timp plecaseră aproape toţi oamenii, doar nişte greci şi romani mai rămăseseră, dar ei erau adânciţi într-o discuţie şi nu băgau în seamă observaţiile noastre tăcute.

6. Tatăl meu m-a întrebat dacă mai văd ceva. Eu i-am răspuns scurt: «Nimic nou până acum!»

7. Atunci tatăl meu mi-a zis că ar fi timpul să plecăm şi noi, căci am văzut ce era de văzut, iar ce urma să facă Domnul cu cele două suflete nu mai era treaba noastră.

8. Eu însă i-am spus tatălui meu: «Tată, până acum am privit la cele două suflete cam trei ceasuri şi n-am văzut nimic altceva decât un trist spectacol. Să mai rămânem un ceas, poate că vom afla totuşi ceva interesant!» Tatăl meu a fost mulţumit cu propunerea mea, aşa că am mai rămas. La câteva clipe de la această discuţie, situaţia s-a schimbat.

9. Maimuţa s-a ridicat dintr-odată plină de mânie, a sărit pe suprafaţa apei şi a început să gonească raţele cele urâte şi vai de raţele care-i cădeau în mână - într-o clipă erau spulberate în mii de bucăţi! Le-a spulberat aproape pe toate, mai rămăseseră doar cinci, care însă şi- au luat tălpăşiţa.

10. După ce raţele cele rele au dispărut în acest fel, maimuţa a scos stârvul din apă, l-a aşezat pe iarbă la vreo cinci paşi de malul iazului şi a zis: «Tată, în suferinţa ta cea mare, îmi auzi oare vocea, îmi înţelegi cuvintele?» La aceste întrebări, stârvul a dat afirmativ din cap, dând astfel de înţeles că aude şi pricepe ce i se spune.

11. Maimuţa, care acum semăna tot mai mult a om, s-a ridicat, ca şi când ar fi avut o mare putere şi a zis cu o voce pe care eu o puteam auzi foarte bine: «Tată, dacă există un Dumnezeu, El nu poate fi decât bun şi drept! Acest Dumnezeu nu blestemă pe nimeni, căci omul, fiind opera Lui, el nu poate fi o treabă de mântuială, ci numai o operă măiastră! Care maestru adevărat îşi blestemă oare opera?! Chiar şi ageamiul care a făcut o treabă de mântuială nu o va blestema, ci va încerca să facă ce poate mai bun din ea. Şi atunci Dumnezeu, Maestrul tuturor maeştrilor, să-şi blesteme propria-I operă?

12. Blestemul şi afurisirea este o invenţie a omului, datorită orbirii şi neştiinţei lui. Greşelile pe care le face un om sunt încercări prin care el învaţă cum să se folosească de libertatea voinţei lui. Faptele omului sunt un exerciţiu al determinării de sine atât în sfera cunoaşterii, cât şi în sfera liberei voinţe, în ordinea care domneşte în întreaga mare creaţie a înţeleptului Creator.

13. Blestemul oamenilor îşi are originea în partea lor întunecată. Prin el, ei se strică pe ei înşişi şi pe apropiaţii lor şi aduc până la urmă chiar popoare întregi în pragul sărăciei şi al disperării. Pe tine, bietul meu tată pământesc, te-a omorât blestemul înzecit al marelui preot, deşi în faţa lui Dumnezeu tu nu te-ai făcut vinovat de nici un blestem. În marea ta disperare, ţi-ai luat viaţa şi situaţia ta aici este cu mult mai disperată decât a unui blasfemiator. Peste mine însă s-a revărsat cu siguranţă graţia lui Dumnezeu, căci am dintr-odată atâta cunoaştere şi putere cât să pot îndepărta de tine blestemul înzecit al marelui preot, care te chinuia sub forma păsărilor negre de apă. Voi face acum tot ce-mi stă în putere ca să te ajut să ieşi din marele necaz care a dat peste tine!»

14. În timp ce spunea acestea, maimuţa semăna tot mai mult a om, iar la sfârşit arăta ca un om adevărat, care a fost apoi îmbrăcat ca din văzduh cu o haină de lumină cenuşie. Lângă el se mai afla ceva învelit într-o pânză. Băiatul, care acum era chiar plăcut la vedere, a desfăcut pânza şi a scos la iveală o cămaşă lungă, cenuşiu întunecat, şi a zis: «Aha, aceasta este o haină pentru tine! Lasă-mă să te îmbrac cu ea!»

15. Stârvul a dat din cap, iar băiatul i-a pus imediat cămaşa pe el şi i-a legat şi pânza, care era de culoare ceva mai deschisă, în jurul capului, ca un fel de turban, astfel că stârvul a căpătat prin aceasta o înfăţişare mai bună. Băiatul, care acum era plin de curaj, l-a luat pe bătrân pe sub braţe ca să-l ridice şi să-l facă să stea în picioare, dar n-a reuşit.

16. După mai multe încercări, băiatul, care acum avea statura unui tânăr, a strigat cu voce tare, încât chiar şi tatăl meu l-a auzit, fără însă a putea distinge cuvintele: «Doamne, dacă exişti undeva, trimite-ne mie şi tatălui meu un ajutor! El nu a păcătuit, ci a fost zdrobit, ca de o piatră căzută din nori, de cel mai mare păcat al celor care îşi arogă drepturi de zei pentru a trage şi mai multe foloase de la lume! Iar acum tatăl meu zace aici ca un suflet blestemat de lume! Îl vei blestema şi Tu în veci pentru aceasta? Dă-i măcar o piele care să-i acopere aceste oase, căci înfăţişarea lui mă îndurerează foarte mult! Ajută-ne, Doamne, ajută-ne!»

17. La această chemare au apărut destul de repede două spirite puternice care au atins stârvul în dreptul tâmplei. Imediat după aceasta, stârvului i-au apărut cartilagii, piele şi chiar păr, iar mie îmi părea că i-au apărut chiar şi ochi, dar încă foarte adânciţi în orbite. Nici unul dintre spirite n-a scos nici un cuvânt şi, după ce şi-au terminat treaba, au dispărut.

18. După aceasta, tânărul, care părea acum foarte încântat, a tras din nou de schelet ca să-l pună pe picioare şi de data asta a reuşit. Bătrânul putea acum să stea, iar tânărul l-a întrebat dacă poate să şi meargă. Bătrânul i-a răspuns că da, cu o voce cam stridentă, iar tânărul l-a luat atunci pe după braţ şi au plecat amândoi spre miazăzi şi, curând după aceea, i-am pierdut din ochi.”