1. Conducătorul M-a întrebat dacă să le mai arate albilor ceva neobişnuit.

2. Eu i-am spus: „Da, dragul Meu prieten! Uite acolo, spre mare, cam la cinci mii de paşi spre miazăzi, se află un munte care cade abrupt în mare. Pe el mişună o mulţime de şerpi şi vipere, iar voi să-Mi alungaţi de acolo aceste lighioane! Noi toţi vă vom însoţi!”

3. Conducătorul a spus: „Doamne, Tu, Atotputernicule! Dacă e vorba numai să le alungăm, nu este nevoie decât de un gând şi dealul este curăţat de toate târâturile pentru totdeauna! Dar pentru că aici este vorba de o pildă a puterii care stă ascunsă în adevărata omenire de la începuturi, vom face aceasta după voinţa Ta sfântă!”

4. Eu: „Se înţelege de la sine că am cerut aceasta de la voi numai pentru a da o pildă. De aceea, să mergem!”

5. Am pornit cu toţii şi ne-am mişcat destul de repede spre muntele pomenit. Când am ajuns acolo, cam după vreo jumătate de ceas, se putea vedea uşor că muntele era plin de şerpi şi de vipere. Era un sâsâit şi un vacarm de nesuportat, astfel încât nu ne mai puteam auzi vorbele. Toate aceste multe mii de târâtoare au început să se grăbească spre mare şi s-au aruncat în valuri, înotând ca săgeata. În câteva clipe muntele era curat.

6. Conducătorul a venit la Mine şi Mi-a spus: „Doamne, am alungat toţi şerpii şi viperele, de la cel mai mic, până la cel mai mare şi toţi puii abia ieşiţi din ou! Dar mai sunt încă tot pe atâtea ouă. Cine să le scoată din găuri şi din cuiburi? Căci, dacă rămân acolo, într-o jumătate de an muntele va fi din nou plin de târâtoare ca şi până acum! Cine va mai curăţa dealul atunci?”

7. Eu am spus: „Nu cunoaşteţi nici un mijloc ca să le îndepărtaţi şi pe acestea?”

8. Conducătorul: „În afară de ICH NEI MAON («otravă el nu are») (ihneumon, mangustă), nu cunoaştem altul! Ar trebui ca acest munte să fie trecut multă vreme prin foc şi astfel cuiburile şi ouăle ar fi distruse pe cale naturală. Dar calea cea mai bună ar fi bineînţeles voinţa Ta sau cea a servitorului Tău! Noi însă nu cunoaştem alt mijloc, iar ca să rămânem aici pentru a sufoca sfera de viaţă a acestor lighioane nu putem.”

9. Eu: „Să lăsăm acum aceasta! Voi aţi făcut minunea voastră şi mai mult nu cer de la voi. Restul voi face Eu! Acum acest munte, fiind curăţat de stârpituri, să urcăm pe el ca să ne arătaţi încă o pildă a iscusinţei voastre!”

10. Am urcat cu toţii pe munte, pe a cărui culme încăpeau cel puţin două mii de oameni. Când am ajuns sus, la aproape o mie de picioare deasupra oglinzii apei, s-a ridicat în aer un stol mare de cocori.

11. Eu i-am spus conducătorului: „Prietene, şi aceste păsări vă sunt supuse?”

12. Conducătorul: „Aceasta este o specie pe care încă nu am mai văzut-o, dar nu mă îndoiesc nici o clipă că şi aceste păsări vor simţi voinţa noastră şi se vor supune ei!”

13. Conducătorul şi-a privit tovarăşii şi a zis: „Voiţi împreună cu mine ca să împlinim voia Domnului?”

14. După ce conducătorul a spus acestea, cocorii au început să coboare şi, în câteva clipe, erau lângă nubieni, dar pe albi îi ocoleau. Imediat după aceea, conducătorul le-a făcut semn să zboare mai departe şi păsările şi-au luat zborul.

15. Pe cer mai zburau o pereche de vulturi foarte mari, care au început să se rotească deasupra capetelor noastre.

16. Atunci conducătorul le-a spus albilor: „Chemaţi-i voi acum pe aceşti vulturi să coboare!”

17. Cyrenius însă i-a spus conducătorului: „Oare pentru ce crezi că este nevoie de această provocare puţin cam arogantă? Tu ştii acum prea bine că noi suntem oameni care ne-am îndepărtat de la ordinea divină şi că nu suntem în stare de asemenea fapte! Tu împlineşte voinţa Domnului, de celelalte va avea grijă Domnul şi, urmând învăţătura Lui, şi noi, după puterile noastre!”

18. Conducătorul: „Tu crezi că eu v-am cerut să ademeniţi aici vulturii dintr-un fel de aroganţă? Oh, greşeşti foarte mult dacă ai o asemenea părere despre mine! Eu am cerut aceasta de la voi, fraţii mei albi, pentru ca să vă daţi seama de felul vostru greşit de a fi, dar de care nu sunteţi vinovaţi. Aceasta însă nu-i strică nici unuia dintre voi!

19. Cum crezi tu că noi ne-am putea mândri cu puterile noastre?! Ori vă puteţi mândri voi vreodată cu vederea sau cu auzul vostru?! Dacă ne-am mândri vreodată cu puterile noastre, care vouă vi se par miraculoase, atunci nu le-am mai avea de mult. Dar pentru că nouă ne este cu neputinţă aceasta, noi ne păstrăm mereu şi mereu puterile. Şi veţi primi o nouă dovadă a lor! Jos cu voi, locuitori ai văzduhurilor!”

20. Când conducătorul a rostit aceasta cu voce tare, cei doi vulturi s-au îndreptat spre noi ca două săgeţi şi s-au aşezat apoi pe braţul lui, de parcă ar fi venit dintr-o menajerie şi ar fi fost foarte bine dresaţi.

21. În acea clipă a zburat şi o coţofană, iar conducătorul a poruncit unui vultur să i-o aducă teafără. Vulturul a zburat ca o săgeată după coţofană şi în câteva clipe i-a adus-o, întorcându-se de unde a plecat. Vulturul ţinea în ghearele lui puternice coţofana care ţipa disperată, fără însă a o răni şi a lăsat-o abia după ce conducătorul a luat-o în mână. După aceasta, conducătorul i-a mângâiat pe cei doi vulturi şi le-a dat apoi drumul, iar cele două păsări mari de pradă s-au ridicat repede în văzduh, căutând după o nouă pradă.

22. Conducătorul i-a dat coţofana lui Cyrenius în amintirea acestei fapte, care l-a uimit adânc atât pe comandantul roman, cât şi pe ceilalţi romani şi evrei.

23. Cyrenius le-a dat cu grijă coţofana fiicelor lui care erau de faţă şi apoi Mi-a zis: „Doamne, este aproape de necrezut de ce sunt în stare aceşti negri! Oare, în taină, nu i-ai ajutat Tu puţin cu atotputernica Ta voinţă?”

24. Eu: „Ţi-am spus deja de la început că îi voi lăsa absolut singuri să facă ce au de făcut! De ce te îndoieşti acum de aceasta?! O, ai doar răbdare, îi voi mai pune să facă încă multe, şi, când vei vedea, te va apuca de-a dreptul ameţeala!”