1.(Domnul): „Dar oricât de răi ar fi astfel de oameni, tot mai uşor se poate face din ei oameni desăvârşiţi decât dintr-un aşa-zis isteţ al lumii. Cei care sunt consideraţi înţelepţi ai lumii au, într-o anumită privinţă, mintea foarte ascuţită, aceasta însemnând că ea este aţintită pe un singur punct, cel mai adesea unul egoist. Şi aceasta din cauză că tăbliţele piramidale sunt integre parţial şi pe rânduri în mijlocul creierului. Aceasta face ca «înţelepţii» lumii, de multe ori sfătuindu-se împreună, să poată să scoată la iveală ceva deosebit, dar numai pentru scopurile lumeşti. Dar tot ce este profund şi spiritual le rămâne străin, căci între avantajele lumii şi cele veşnice ale spiritului şi sufletului rămâne o prăpastie de netrecut, peste care în veci nici cea mai ascuţită isteţime a lumii nu va găsi vreodată vreo punte.

2. Şi aflaţi că toate acestea se datorează stricăciunii din temelie a structurii creierului omenesc încă din pântecele mamei şi apoi educaţiei greşite a inimii şi a temperamentului. Căci, dacă măcar după naştere ar urma o bună educaţie a inimii şi a temperamentului, cea mai mare parte a creierului ar putea fi îndreptată, şi oamenii s-ar lumina şi ar avea o putere mai mare de viaţă. Iar prin adevărata umilinţă şi bunătate a inimii, după ani, s-ar putea găsi şi cele pierdute, şi îndreptate sau înlocuite toate cele stricate.

3. Căci cine îşi pune sămânţa într-un pământ bun, nu poate rămâne fără recoltă. Dar dacă în pământul deja slab şi sărac, neîngrăşat, nu va fi pusă nici măcar o sămânţă de adevăr de viaţă, de unde şi cum să iasă măcar un spic, darămite o recoltă întreagă?

4. Da, oamenii lumii se pricep foarte bine să răscolească pământul ca porcii şi să-l însămânţeze cu tot felul de roade. Ei strâng recolte bogate, îşi umplu hambarele până sus şi sunt mândri şi trufaşi pentru aceasta, şi tot mai aspri şi fără inimă faţă de săraci, cărora nu le mai rămâne nici măcar o palmă de pământ din cauza marii lăcomii a bogaţilor acestei lumi.

5. La aceasta se pricep foarte bine oamenii acestei lumi. Dar de împărăţia Spiritului, a Vieţii Veşnice, ei nu se îngrijesc şi o lasă în paragină, îşi fac prea puţine griji, sau chiar deloc, dacă pe ea vor creste spini şi mărăcini. Este deci de înţeles de ce oamenilor acestui pământ, în loc să le meargă mai bine, le merge tot mai rău. Atâta vreme cât pot să-şi ridice palate maiestuoase şi paturile în care dorm sunt moi, cât timp îşi pot umple burta cu tot felul de trufandale şi îşi pot acoperi pielea cu haine moi, regale, ei sunt împăcaţi şi mulţumiţi. Căci doar au tot ceea ce trupul lor egoist îşi poate dori în această scurtă viaţă pământească.

6. Dar când mesagerul, boala cea grea, vine, şchiopătând din greu, urmată de moarte, atunci sufletul amărât trece de la o frică la alta şi mai mare, ajunge la disperare şi neputinţă, şi până la urmă chiar la moarte, în vreme ce moştenitorii îşi împart încântaţi marile comori adunate de răposatul cel orbit de această lume. Şi cu ce se alege acesta pe lumea cealaltă? Cu nimic altceva decât cu cea mai mare sărăcie, cele mai mari nevoi şi cu cea mai mare suferinţă, de neînchipuit pentru această lume. Şi toate cestea nu doar pentru scurtă vreme, ci pentru o perioadă pentru voi neînchipuit de lungă, pe care aţi putea-o numi «veşnicie», pentru că este aproape la fel de mare. Iar aceasta este ceva foarte normal. Căci de unde să ia un suflet - care n-a lucrat şi nu s-a îngrijit niciodată de nimic altceva decât de trup - puterea ca să se desăvârşească într-o lume care nu are şi nici nu poate avea nimic mai mult decât are sufletul în el. Cu timpul însă, sufletul ar putea, prin eterul spiritual al sferei exterioare de viaţă şi lumină care îl înconjoară, să transforme această lume într-una locuibilă.

7. Într-o astfel de lume, el ar trebui să înceapă noua muncă, lucrând cu iubire la împărăţia spiritului din el. Cum însă ar putea fi aceasta cu putinţă dacă inima lui, împietrită şi nesimţitoare, se adânceşte tot mai mult în supărare, deplângându-şi soarta, plină de mânie şi clocind ură şi răzbunare, iar spiritul lui este ca şi mort, surd, mut şi orb, nemaifiind în stare să citească tăbliţele creierului sufletului?

8. Şi chiar dacă unui spirit ceresc i-ar fi cu putinţă să trezească acest suflet decăzut ca să vadă şi să simtă, ce fel de lucruri va găsi în creierul acestuia, spre a-l ajuta să-şi facă din ele o nouă locuinţă şi sferă de acţiune?! Tot nu ar putea găsi nimic ce i-ar putea fi de folos. Căci, dintre toate lucrurile materiale pe care sufletul decăzut le-a adunat în această lume pământească în creierul său, spiritului îi este cu neputinţă să preia ceva în creierul său spiritual, pentru că îi lipseşte mijlocul viu principal necesar pentru o astfel de transmisie, şi anume: lumina din lumina iubirii vii de Dumnezeu şi, din ea, pentru aproape!”