1. (Domnul): „Sau puneţi o oglindă, oricât ar fi ea de clară, într-o pivniţă fără nici un pic de lumină şi vedeţi dacă lucrurile care se află în pivniţă se vor reflecta în oglindă! După ce vă veţi cunoaşte bine pivniţa, veţi recunoaşte obiectele aflate în ea pipăindu-le şi astfel veţi şti unde sunt şi fără lumină. Veţi pune însă degeaba o oglindă în acea pivniţă întunecată, căci, fără lumină, ea nu va putea reda niciodată o imagine fidelă a lucrurilor din pivniţă.

2. La fel se petrec lucrurile şi la un om cu un creier educat de lume, în sens material, stricat şi întunecat. Din creierul material întunecat nu se va reflecta în creierul sufletesc nici o formă spirituală purtătoare de lumină, iar tăbliţele cerebrale ale sufletului, care sunt degradate aproape de tot, rămân întunecate şi goale. Chiar dacă lumina spiritului ar pătrunde până la aceste tăbliţe, aceasta nu ar ajuta mai mult sufletului şi spiritului decât aprinderea unei lumini într-o încăpere absolut goală.

3. Ce să vadă el aici? Nimic altceva decât pereţi goi! Ce va învăţa el aici? Cu siguranţă că nimic şi se va plictisi până la exasperare! Şi, înţelegând rostul, îşi va striga lui însuşi: «Afară cu tine şi cu lumina ta din această încăpere goală, căci aici nu este nimic! Mergi cu lumina acolo unde este ceva de luminat! Lumina are rostul ei - de ce să luminez cu ea pereţii ăştia goi, cărora le este totuna că stau în lumină ori în întuneric?!»

4. Când lumina ochilor spiritului priveşte la tăbliţele creierului din suflet, şi acestea sunt goale, acolo nu va mai pătrunde nici o lumină a unui ochi spiritual şi va rămâne întuneric aproape o veşnicie! De unde să ia atunci sufletul pe lumea cealaltă materialul de construcţie pentru clădirea unei lumi în care să poată locui? Cum va face el treaba aceasta? Voi sunteţi de părere că Eu i-aş putea ajuta unui astfel de suflet decăzut? O, da, dar niciodată printr-o milă omenească, slabă, ci numai prin Ordinea divină veşnică şi de nestrămutat, care are braţe foarte lungi şi foarte răbdătoare!

5. De-abia atunci când, ca urmare a atingerii culmei suferinţei, sufletul se înroşeşte şi se încinge de atâta disperare, din marea teamă din inimă şi din simţămintele încordate se va ridica o scânteie în creierul sufletesc şi lumina ei va impregna pe tăbliţele din creier imaginile suferinţei sufletului, chinul, durerile, mizeria şi neputinţa lui. De abia atunci va ajunge el la câteva idei sărace şi abia după multă vreme va fi în stare să-şi facă din aceste imagini nefericite o lume sărăcăcioasă în care să locuiască!

6. Nimeni însă nu-l va invidia pentru ceea ce are acum şi va trebui să treacă din nou multă vreme până când un astfel de suflet îşi va îmbunătăţi lumea în care locuieşte. Pentru aceasta va fi din nou nevoie de tot felul de mijloace de corecţie şi de constrângere pentru înviorarea, învigorarea şi punerea la muncă a simţămintelor lui!

7. Abia după multe şi multe astfel de situaţii anevoioase, un astfel de suflet va deveni o copie de noţiuni cu caracter foarte trist despre el şi astfel va începe să-şi dorească să se depăşească şi va începe să-şi ordoneze, din ceea ce are acum, căi, ca să nu mai cadă de acum atât de uşor în cele mai grele nevoi şi în cea mai adâncă deznădejde!

8. Acum am putea spune că sufletul dispune de un capital şi de o recoltă proprie, dar cât de limitată, cât de săracă şi cât de neputincioasă este aceasta!

9. Dacă se întâmplă să se piardă în pădure copii mici şi neajutoraţi, se poate ca unul sau altul să supravieţuiască. Să presupunem că un băiat şi o fetiţă au rămas în viaţă, în pădure, pentru că au fost părăsiţi sub un smochin ale cărui roade le-au căzut în poală şi i-au hrănit până când au putut să-şi facă singuri rost de altă hrană. Ei vor creşte astfel în sălbăticie, vor atinge vârsta maturităţii şi vor face la rândul lor copii, iar, în câteva secole, din ei va lua naştere un popor. Acesta însă va rămâne fără îndrumare şi profeţii de sus!

10. Du-te la un asemenea popor şi interesează-te de cultura lui şi te vei putea convinge că, în loc de oameni, vei întâlni animale, care sunt cu mult mai sălbatice şi feroce decât tigrii, hienele, lupii şi urşii! Nu vei întâlni la ei o limbă, ci mai mult o imitaţie a tot felul de sunete ale naturii, prin care ei îşi comunică doar lăcomia şi voinţa sălbatică. Ei mănâncă oameni străini, animale şi fructe crude, iar în vreme de foamete se vor mânca şi între ei. Ocupaţia lor este o permanentă vânătoare pentru a-şi procura hrană.

11. Abia după câteva secole, după ce unii dintre ei vor trece graniţele pădurilor lor şi vor ajunge la vreun popor civilizat de la care vor afla câte ceva despre ceea ce înseamnă educaţie, şi după ce se vor întoarce cu bruma de cunoştinţe căpătate, de abia atunci acel trib va începe să iasă din sălbăticia lui, dar bineînţeles că va fi încă la fel de departe de o adevărată educaţie spirituală ca cerul de pământ!

12. Nici nu bănuiţi cât de mult timp va trece până când un astfel de popor va ajunge măcar la o cultură superficială, lumească, şi cu atât mai mult timp va fi necesar până când el va ajunge la o cultură spirituală, ca cea pe care o aveţi voi acum!”