1. Eu am spus: „Da, da, acesta este nodul pe care Eu l-am văzut nu numai la tine, ci la mai mulţi dintre voi, când v-am dat învăţătura despre creier. De aceea v-am şi cerut să Mă întrebaţi.

2. Se înţelege de la sine că Dumnezeu, ca cea mai înaltă şi curată iubire din veci neschimbată, nu poate fi vreodată indiferent şi lipsit de iubire şi că va folosi toate mijloacele care-I stau la dispoziţie ca să vindece sufletele bolnave. Însă această iubire nu-i poate lua sufletului eu-l caracteristic, ci trebuie să-l lase aşa şi să lase sufletul să ajungă în aceste situaţii, iar dacă altceva nu ajută, va aduce sufletul în ordinea divină printr-un fel de agerime.

3. În unele cazuri, drumul acesta poate fi deosebit de greu; dar nimeni altcineva nu poartă vina decât sufletul care a devenit încăpăţânat şi inflexibil, aceasta fireşte că s-a petrecut în urma stricăciunii lui despre care v-am povestit şi v-am lămurit mai înainte.

4. Aceasta însă este voinţa puternică a sufletului; el vrea astfel şi face întotdeauna ce vrea! Acum, aici nu merge cu o îndreptare atotputernică şi deci impusă, forţată, căci aceasta ar aduce sufletului cele mai mari chinuri, pentru că şi cea mai mică influenţare îi cauzează dureri nespuse; ce s-ar petrece însă cu el printr-o influenţare foarte puternică?!

5. Dumnezeu este, în El însuşi, cel mai mare foc al tuturor focurilor şi cea mai puternică lumină din toate luminile*! Cine poate să suporte focul dacă nu este el însuşi foc, şi cea mai puternică lumină dacă nu este el însuşi lumină?! Uitaţi-vă la creierul de aici din stânga! Desluşiţi voi un foc sau vreo lumină, măcar atât cât lumina unui licurici? Nici nu bănuiţi câte trebuiesc făcute pentru ca acest creier să devină numai foc şi lumină!

6. Dacă însă aş fi vrut cu toată forţa să transform acest creier, atunci n-ai mai fi văzut aceste două grămezi de creier din stânga Mea, căci s-ar fi dizolvat imediat în acele limbi de foc care îţi sunt cunoscute şi care apoi s-ar fi împrăştiat, până când voinţa Mea le-ar fi unit din nou şi ar fi format din ele o nouă fiinţă. Cum rămâne însă cu fiinţa aceasta nou formată?!

7. Ordinea divină, care în veci nu poate fi schimbată, are grijă ca nici o fiinţă care există să nu poată fi distrusă în veci în sfera ei sufletească şi astfel să treacă într-o altă fiinţă şi să-şi piardă eu-l primar! Şi chiar dacă desăvârşirea unui suflet va dura foarte mult, el va rămâne totuşi în eu-l lui primar, ceea ce vă consolează cred mai mult decât dacă sufletul complet descompus ar trece într-un alt individ şi toate amintirile despre o existenţă anterioară ar fi şterse şi nu ar mai rămâne nici o urmă a acelei existenţe concrete anterioare! La ce ar mai fi atunci bună o viaţă anterioară liberă, determinată de fiecare? Ar avea omul vreun avantaj faţă de un vierme care se târăşte în ţărână?! (Aşadar nici un suflet omenesc ce a trăit pe acest pământ nu se va mai întrupa într-un alt om aici, n.r.)

8. Viaţa anterioară este presărată cu tot felul de condiţionări. Fiecare om, fie el şi fiu de împărat, trebuie să treacă prin anumite probe, unele chiar foarte grele. El şi-a făcut uneori o mie de planuri şi şi-a dorit să le realizeze, însă foarte repede s-au ivit greutăţi neprevăzute şi din toate aceste planuri frumoase s-a ales praful. În locul lor au apărut tot felul de supărări, boli şi frustrări; pe scurt, după o zi plină de soare urmează de obicei cinci zile din care, de cele mai multe ori, nici una nu aduce vreo bucurie şi, într-un an de viaţă, fiecare om va fi avut cu siguranţă măcar vreo treizeci de zile rele de tot!”
(* - Vezi „Cine este Dumnezeu, cine este Lucifer, ce este omul?”, n.r.)