1. Simon Petru a spus: „Atunci când ai fost botezat de Ioan în râul Iordanului, am văzut o flacără ca un fel de porumbel care plutea deasupra creştetului Tău şi am auzit zicându-se că acesta era Duhul Sfânt al lui Dumnezeu! Şi s-a auzit atunci şi o voce, ca din cer, care a spus: «Vedeţi, Acesta este Fiul Meu iubit, pe care Eu îl plac! Pe El să-L ascultaţi!» Ce a fost aceasta? De unde a venit acea flacără sfântă şi cine a rostit acele cuvinte pe care le-am auzit atât de clar? Cum trebuie să înţelegem aceasta?”

2. Eu am spus: „De unde altundeva putea să vină decât din Tatăl din Mine şi de la Mine?! Ori crezi tu oare că în spatele stelelor, în spaţiul nemărginit, locuieşte un Tată care a lăsat să coboare deasupra creştetului Meu acea flacără şi din înălţimi nemărginite ar fi rostit acele cuvinte care să se audă până pe pământ? O, tu, oarbă orbire a oamenilor! Dacă veşnicul Tată din Mine locuieşte în veşnicul Fiu în felul în care v-am arătat acum cât se poate de limpede, de unde poate veni flacăra şi vocea? Priveşte aici şi vei vedea din nou aceeaşi flacără deasupra creştetului Meu! Şi ascultă şi vei auzi aceleaşi cuvinte din nou!”

3. Toţi au văzut atunci o flacără sub forma unei cruci sau ca un porumbel cu aripile întinse, care de fapt tot o cruce reprezintă, şi în acelaşi timp au auzit cu toţii binecunoscutele cuvinte.

4. Eu am spus: „Aceasta a fost vocea Tatălui în Mine, iar flacăra a luat naştere din nesfârşita Mea sferă exterioară de viaţă care este Duhul Meu Sfânt atotfăcător! Înţelegi acum şi tu, Simon Petru?”

5. Au spus atunci cu toţii: „Da, Doamne, acum am înţeles şi noi, deşi este minunea minunilor!”

6. La acestea a spus şi Matael: „Doamne, Doamne, Tu cel mai înţelept din veci! Câte taine mari de nepătruns din Ordinea Ta divină ne-ai arătat nouă, aşa cum este şi a fost ea din veci! Eu m-am gândit în toate felurile şi uite că acum totul îmi este limpede în ceea ce priveşte relaţia de neschimbat dintre Tine, Creatorul, şi noi, creaturile Tale! Toată Ordinea Ta este atât de înţelept structurată încât nici cea mai ascuţită minte şi nici cea mai strălucită judecată nu ar putea găsi undeva ceva care să fie în sinea lui contradictoriu.

7. Numai dacă mă duc cu gândul în urma tuturor vremurilor şi veşniciei, atunci trebuie să mă gândesc că toate cele ce sunt acum, toţi arhanghelii, toate cerurile, toate lumile, toate acestea trebuie să fi avut un început, altfel, cel puţin pentru mine, existenţa lor nu poate fi înţeleasă. Căci, în sinea mea, eu gândesc: o fiinţă, un lucru sau un fenomen care nu a început niciodată să existe nici nu poate de fapt să fie! Căci nu este cu putinţă ca un lucru să ia naştere din nimic, adică Tu însuţi, Creatorul, să nu-l fi gândit niciodată!

8. Deci un lucru care acum există, ca de pildă un soare central, trebuie să fi fost cândva gândit de Tine în Ordinea Ta dreaptă, înainte ca el să apară ca soare central. După mintea mea, el nu poate exista înainte ca Tu să gândeşti fiecare atom al existenţei lui! Pe scurt, el nu poate fi dacă nu a început odată a fi! El poate fi vechi de eoni şi secole de eoni - aceasta nu face nimic. Dacă el există acum, înseamnă că a trebuit cândva să înceapă să existe. Când, aceasta nu este aici atât de important.

9. Acest şir de gânduri şi de întrebări am putea să le punem şi în legătură cu Tine, iar atunci eternitatea Ta deplină şi solidă ar cădea sub semnul întrebării! Atât numai că mintea mea clară de acum îmi spune altceva! Eu nu pot, când mă gândesc în adâncul vecilor, să-mi închipui un sfârşit. Rămâne spaţiul nemărginit şi, împreună cu el, la fel de nemărginitul timp.

10. În acest spaţiu, care trebuie să fie veşnic şi de necuprins, trebuie să fie prezentă şi acea forţă primordială care face cu putinţă expansiunea nemărginită şi veşnică a spaţiului, fără de care spaţiul nu ar putea fi închipuit. Această forţă nu poate fi decât una, aşa cum şi spaţiul este numai unul. Ea trebuie să aibă un anumit centru, la fel ca şi spaţiul. Şi, pentru că spaţiul este astfel, trebuie ca şi în el să se simtă pe sine acea existenţă absolut liberă. Căci altfel cum ar putea ea să fie, dacă nu ar simţi şi nu ar lua la cunoştinţă, în absoluta ei liberate, că există?!

11. Iar ceea ce este valabil pentru spaţiu, este valabil şi pentru puterea din el; şi ea trebuie să se simtă pe sine, altfel n-ar exista. Pe scurt, acestea sunt necesităţi care se intercondiţionează, astfel încât una nu poate exista fără cealaltă. Toate acestea însă, la origine, sunt însăşi existenţa Ta spirituală şi de aceea, făcând parte din spiritul Tău, nu pot fi niciodată şterse din gândire.

12. După înţelegerea mea, veşnicia Ta este la fel de necesară precum toate celelalte; cel puţin în existenţa lor formală nu pot fi altfel decât determinate şi delimitate de timp! Acum însă se naşte de-abia o cu totul altă întrebare.

13. Pentru că toată această creaţie văzută şi nevăzută trebuie să fi luat naştere în vremuri neînchipuit de îndepărtate, ce ai făcut Tu, Doamne, înainte de acest început, o veşnicie întreagă? Îmi dau seama, după chipul Tău zâmbitor, că am pus o întrebare prostească; şi totuşi sunt convins că ea nu este întru totul zadarnică! Iar Tu, Doamne, cred că ne vei lumina şi de data aceasta în neştiinţa noastră! Sufletul meu iscoditor vrea acum să se lămurească pe deplin!”