Al treilea fel de spirite se împarte la rândul său în trei grupe şi anume: inferioară, medie şi superioară. Din cea inferioară fac parte acele spirite care locuiesc în interiorul muntelui unde păzesc metalele şi sursele ele apă, precum şi rocile şi bogăţiile subsolului. Această categorie de spirite se divide şi ea la rândul ei în trei categorii şi anume în: spirite ale focului, ale pământului şi ale apei. Ele sunt fie rele, fie bune, fie se găsesc la limita dintre bine şi rău. De aici şi scopul în care sunt folosite: spiritele focului pentru extragerea metalelor, spiritele apei pentru a domoli spiritele focului, iar spiritele pământului şi ale pietrelor pentru a ţine spiritele focului şi ale apei la locul lor. Cel ce vrea să se convingă de existenţa acestor spirite, acela să facă cunoştinţă cu oamenii simpli de la munte. Cu siguranţă va găsi printre aceştia mulţi care au văzut măcar o dată, dacă nu de două-trei ori în viaţa lor un aşa-zis spiriduş de munte (gnom). Aceste spirite îşi fac arareori apariţia la suprafaţa pământului, lumea lor subterană fiind pentru ei mult mai minunată decât cea de deasupra. Pentru ei materia nu constituie un obstacol în plimbările lor încoace si încolo. Acest spirit poate să se mişte liber oriunde vrea el, pentru că el poate trece prin apă, foc sau piatră cu o mai mare uşurinţă decât voi prin aer. Căci acolo unde voi vedeţi materie, spiritul vede numai substanţa care îi corespunde. Pentru el doar aceasta are stabilitate. Materia grosieră propriu-zisă este pentru el ca şi inexistentă.
         Dacă aceste spirite sunt deranjate de un necredincios prin simpla lui prezenţă pe teritoriul lor, ei sunt gata să îl atace. Şi ferească Dumnezeu de cel care ajunge în mâinile lor! Cel blând în schimb nu are de ce să se teamă. Dimpotrivă, dacă un om blajin şi credincios s-a rătăcit în labirinturile subterane ale munţilor, ei îi arată imediat un drum de ieşire mai sigur. Puteţi afla toate acestea de la bătrânii ciobani din cele mai diferite regiuni.
         A doua categorie de spirite, foarte numeroasă, se află în special la suprafaţa pământului. O parte din ele au grijă de copaci, tufişuri, plante, iarbă, muşchi şi ciuperci. Ele ajută în activitatea lui spiritul aflat în plantă, captiv încă acolo, pentru ca fiecare plantă să primească forma şi caracteristicile specifice. Cealaltă parte a acestor spirite coordonează fauna şi au aceeaşi grijă, anume ca fiecare animal să corespundă cu forma, caracteristicile şi activităţile prevăzute pentru el.
         Această categorie de spirite se face foarte puţin văzută de oameni pentru că nu are timp de aceasta fără un motiv special. Pe munţi există totuşi anumiţi ciobani evlavioşi care au văzut adeseori şi astfel de spirite. Ei ar putea să vă povestească anumite întâmplări în care astfel de spirite le-au protejat adeseori vacile şi oile de accidente în timpul unor furtuni puternice. Dacă un om mai puţin credincios „nu vede la faţă” un astfel de spirit, totuşi este adeseori puternic iritat de prezenţa lui mai ales în pădurile imense ale munţilor sau pe păşunile alpine, precum şi printre hoardele de cai, vaci şi oi. Această iritare este de fapt un sentiment mai mult sau mai puţin straniu, urmat în mod obişnuit de un mic frison. Dacă aţi trăit vreodată aşa ceva, puteţi fi sigur că astfel de spirite au vrut să-şi facă simţită prezenţa. În partea religioasă vom clarifica cărui stadiu de evoluţie din lumea propriu-zisă a spiritelor îi aparţin aceste spirite.
         A treia categorie este mai puţin studiată. Aceste spirite se ocupă cu supravegherea aerului şi eterului. De aceea ele sunt numite de bătrâni spirite ale aerului.
         Dacă observaţi atent vântul care vine dinspre nord-est şi mai ales cel de la miezul nopţii, câteodată şi seara cu o oră-două înainte de apusul soarelui, ar trebui să sesizaţi prezenţa lor care se face simţită printr-un gen de înfiorare şi prin neliniştea pe care o simt animalele domestice în acest interval de timp. Puteţi să fiţi siguri că aceste fenomene sunt provocate de spiritele aerului dintr-o categorie mai joasă. Dacă sunteţi atenţi la formele deosebite ale norilor puteţi fi siguri că astfel de forme sunt cauzate de spiritele aerului. Aceste spirite nu formează norii propriu-zişi. Forma lor însă este modelată de spiritele aerului care rotesc un strat de aer după altul, astfel încât spiritele norilor - în special cei mai de jos, având o natură mai rea - pot să primească doar acea formă pe care i-o indică direcţia stratului de aer. Acest fenomen are loc pentru ca spiritele păcii să îşi dea seama din aceste forme de prezenţa şi intenţia spiritelor răutăcioase. Aici poate fi văzut aşadar doar rezultatul acţiunii spiritelor şi nu spiritele care acţionează. O altă categorie şi mai înaltă a acestor spirite care se află deja în eter îşi fac simţită prezenţa în rarele apariţii ale fenomenului Fata Morgana. În momentul în care spiritele cele mai de sus ale eterului au liniştit deplin suprafaţa aerului, această suprafaţă devine asemenea unei oglinzi, la fel cum este şi o suprafaţă de apă. Dacă suprafaţa aerului este străbătută în permanenţă de valuri, asemenea celei ale unui lac sau a unei mări pusă în mişcare din cauza vântului sau de fluxul apei, oglindirea este imposibilă.
         Fata Morgana există în şi prin ea însăşi pentru ca spiritelor păcii care există în eterul înalt să le fie mai uşor să observe acţiunea comună a spiritelor răutăcioase în fisurile şi crăpăturile munţilor; sau când astfel de spirite s-au ridicat deja în aer în forma norilor să poată cerceta cu atenţie intenţiile lor ascunse.
         Să nu credeţi că aceste mişcări ale aerului ar putea să impieteze observarea. Ele pot să perceapă cu uşurinţă rotaţia spiritelor mânioase cu privirea ascuţită a spiritului lor ce pătrunde până departe. Liniştirea suprafeţei aerului este doar o consecinţă a atenţiei pe care o îndreaptă cu o astfel de ocazie spiritele aflate deasupra către cele de dedesubt.
         Aceasta este aşadar a treia categorie a spiritelor care se află în regiunea înaltă a gheţarilor într-o stare de pace împreună cu celelalte spirite ale păcii şi care - dacă este necesar - pot să se răspândească cu viteza gândului în toate direcţiile Pământului. Doar că nu trebuie să înţelegeţi că a treia categorie ar reprezenta formele spiritelor de jos ale norilor sau spiritele păcii, ci doar acele spirite ale eterului care nu sunt vizibile aproape niciodată cu ochiul fizic şi care au grijă de această liniştire a suprafeţei aerului.
         Există spirite libere şi mai înalte care conduc în spaţiile cosmice lumile şi sorii şi în cele din urmă spirite cu mult mai înalte decât acestea care se ocupă de fiinţa umană. Totuşi pentru acestea este rezervat un alt loc mai mare, ele neavând nimic de a face cu ordinea pământească. De aceea nici nu este nevoie să dezvăluim mai multe despre ele aici.
         Cu aceasta am terminat partea despre spiritele muntelui Grossglockner în special şi spiritele munţilor în general şi ne vom îndrepta acum atenţia asupra părţii evanghelice.

         În ceea ce priveşte partea religioasă este necesar să vă familiarizaţi puţin cu forma unui astfel de munte. În acest scop este necesar fie să urcaţi efectiv pe munte, fie să priviţi cel puţin imagini reuşite ale acestuia. Căci prin aceasta firea se trezeşte, iar spiritul, în urma admirării unor astfel de munţi, caută deja posibile căi pentru a ajunge în vârful acestora. Aceasta arată nerăbdarea de a urca pe munte şi de a atinge pe cât posibil vârful cel mai înalt. Puneţi-vă singuri întrebarea pe ce anume se bazează acest impuls? Credeţi că se bazează doar pe bucuria pricinuită de vederea priveliştii panoramice sau constă în pofta de a savura aerul cel mai pur? Cel ce face astfel de presupuneri nu cunoaşte decât jumătate de adevăr şi îşi va da seama în cele din urmă că nu acesta este singurul motiv pentru care atât de mulţi oameni sunt atraşi de vârfurile înalte ale munţilor. Motivul principal este trezirea sufletului cu aceste prilejuri. Este evident şi aici că ceea ce se aseamănă se adună.
         Spiritul atrage spirit, materia atrage materie şi carnea atrage carne. În momentul în care o fiinţă umană îşi propune să urce un munte înalt, din această intenţie pleacă în sus spre sferele înalte ale spiritului un impuls de viaţă. Prin acesta spiritele sunt înştiinţate de intenţia persoanei de a se apropia de sferele lor. Tot atunci spiritele trimit un contra-impuls. Spiritul care în fiinţa umană este încă slab şi netrezit, este trezit în acest mod spiritual-magnetic de către aceste spirite, dar nu tot timpul, ci doar pe o anumită perioadă de timp, mai lungă sau mai scurtă.
         Spiritul unui om care a urcat cu adevărat astfel de înălţimi se bucură că se află printre ai săi. Spiritele de aici însă, dacă simt că cel care se apropie are un spirit necopt încă, consideră că nu poate să rămână prea mult aici şi sistează orice legătură cu acesta. Atunci spiritul din om se adânceşte din nou în somnul său, iar corpul fizic va începe să se simtă neplăcut la astfel de înălţimi. El va coborî din nou în vale, în mediul care i se potriveşte mai mult.
         Vedeţi aşadar, acesta este motivul real pentru care omul se simte atras de munţi şi de vârfurile lui cele mai înalte! Nu este însă şi cazul oamenilor apropiaţi de natură. Aceştia fie nu au nici o dorinţă pentru aceasta, spiritul lor fiind bolnav şi slab, astfel încât nu mai este capabil să preia contacte de la alte spirite. Un alt caz este acela în care omul escaladează munţi înalţi fie din dorinţa de a câştiga, fie din fanfaronadă. Astfel de alpinişti sunt adeseori pedepsiţi de către spiritele păcii din cauza strădaniilor lor de a deveni faimoşi.
         Cel care urcă muntele dintr-un imbold înalt se manifestă însă cu totul altfel. Un astfel de om este tot timpul binecuvântat şi întărit să se întoarcă din nou aici; spiritul lui rămâne treaz, el putând să devină astfel clarvăzător sau profet. Din această cauză Eu v-am sfătuit mereu să mergeţi pe munte, pentru că fiecare dintre voi va fi întărit, chiar dacă trezirea sufletului va fi pentru unii doar temporară. Dacă omul se va lăsa adeseori magnetizat din punct de vedere spiritual de spiritele înalte şi va folosi în plus şi leacul „iubirii”, el va atinge în curând renaşterea spirituală.

         Pe lângă toate acestea un munte cu gheţari cum este muntele Grossglockner este un predicator permanent al iubirii şi un profet plin de înţelepciune. Cum este posibil însă ca un munte să predice despre iubire şi înţelepciune? Nu există pe lume nimic mai uşor decât să desluşeşti această voce a muntelui, căci muntele este locul spiritelor păcii care se dovedesc a fi mijlocitori benefic activi, acolo unde există un oarecare dezacord. Dacă fiinţe umane mai împrăştiate urcă împreună un munte, sufletele lor se înviorează din ce în ce mai mult, iar sentimentul iubirii se trezeşte în ele din ce în ce mai mult. În momentul în care aceşti oameni au atins culmea, sentimentul de afecţiune a crescut atât de mult la fiecare dintre ei, încât nu mai sunt capabili să se comporte neprietenos unul cu altul. Dacă sufletele sunt împietrite, spiritele trimit asupra a doi care se duşmănesc un mare necaz, astfel încât cei doi ajung să fie într-un aparent pericol de moarte. Această stare conduce apoi adeseori la o stare de ajutor reciproc, iar duşmăniile îndelungate se transformă dintr-o dată în strânse prietenii.
         O altă observaţie vine să întărească cele afirmate până acum. Astfel, când este vorba de fenomene ale naturii — ca de exemplu vijelii devastatoare, inundaţii mari etc. - până şi animalele smucite în toate părţile devin după aceea atât de blânde şi de familiare, încât se întovărăşesc cu alte animale şi cu oamenii asemenea unor porumbei. Dacă după ce s-au aflat în pericol de moarte, până şi animalele se împrietenesc şi se îmblânzesc, cu atât mai mult oamenii, ale căror suflete sunt influenţate în taină de spiritele păcii.
         Munţii dezvăluie ochilor celor însetaţi de cunoaştere imensa carte a preistoriei şi vă povestesc cum arăta totul odinioară. Aici munţii sunt martorii cei mai autentici ai întâmplărilor petrecute în natură şi în întreaga lume. Urcând pe creasta unui munte, la vederea formaţiunilor specifice care sunt aici, v-aţi întrebat vreodată dacă munţii au existat aici de la începuturi sau s-au format ulterior şi cum au ajuns ei la forma lor actuală? Cel care se întreabă acest lucru va primi răspunsul de la pietre: „Noi ne-am schimbat foarte mult de la naşterea noastră. Mai mult de jumătate din lungimea noastră iniţială se odihneşte de mult timp îngropată în adâncurile văilor şi gropilor. Dacă vei observa diferitele caracteristici ale rocii noastre, vei găsi nu arareori între straturile ei urme de plante şi de animale care pot fi chiar recunoscute şi care apar în mod normal numai în regiunile adânci ale pământului. Vei putea concluziona cu siguranţă că noi singure am constituit un ţinut de câmpie şi numai din voinţa Creatorului am fost ridicate deasupra Pământului plat. Iar dacă observi mai departe crăpăturile şi fisurile noastre, vei putea să îţi dai seama cu uşurinţă cum şi-au lăsat amprenta pe frunţile noastre tari forţele uriaşe ale inundaţiilor şi furtunilor puternice!”
         Vedeţi voi, astfel vorbesc munţii şi povestesc oamenilor despre modul în care s-au născut, felul cum au arătat şi de ce arată astfel acum.
         Ce vă mai spun? Vedeţi voi, dacă un om cu sunetul mai trezit nu găseşte pe altitudinile muntelui nimic altceva decât pietre goale printre zăpadă şi întinderi de gheaţă, munţii îi spun acestuia: „Vezi, tu, omule, care aspiri mereu să te ridici mândru şi să domneşti asupra fraţilor tăi, cât de sărace sunt fructele înălţimilor? Aşa cum este aici gol, rece şi lipsit de viaţă şi sentimente, tot astfel eşti şi tu în obsesia ta de a domina, învaţă de la noi în această privinţă! Pleacă-ţi raţiunea rece şi nefructuoasă aşa cum ne plecăm şi noi. Astfel iubirea ta va creşte şi viaţa ta se va îmbogăţi. Lasă raţiunea ta ascuţită să fie înlocuită în permanenţă de umilinţă, pentru ca înţelegerea sa să se transforme în apă plină de binecuvântare; apă care curge în adâncul inimii tale pentru a o retrezi la viaţă”.
         Să ne îndreptăm atenţia asupra unui alt gen de om, acela care nu iubeşte nimic mai mult decât aurul şi argintul. Unui astfel de om munţii îi dau o învăţătură admirabilă: „Tu, om necugetat, cât de departe şi adânc ai căzut! Vezi tu, ceea ce iubeşti nu reprezintă altceva decât deşeul nostru. Uite câte plante minunate cresc pe păşunile noastre şi hrănesc animalele! Câte mii de copaci din cei mai frumoşi cresc pe culmile noastre şi îşi oferă lemnul pentru fabricarea atâtor lucruri folositoare! Numără măcar o dată izvoarele cristaline pe care le lăsăm să ţâşnească şi care binecuvântează câmpiile şi văile! Cât de des vezi vârfurile noastre acoperite de nori şi furtuni îngrozitoare vâjâind pe frunţile noastre? Noi luăm toate acestea asupra noastră pentru ca luncile şi câmpiile binecuvântate de noi să fie protejate de devastări. Cât cuprinzi cu ochii vezi coama noastră îngropată veşnic în zăpadă şi gheaţă. Noi atragem îngheţul asupra noastră pentru ca luncile şi câmpiile să se poată bucura de căldură. De aceea nu mai fi atât de nesăbuit şi nu mai răscoli pe viitor în măruntaiele noastre, ci trage mai degrabă spre păşunile noastre şi pe culmi şi fii sigur că o plantă, o picătură din izvoarele noastre şi o privire asupra înălţimilor noastre în raza îndepărtată de acţiune a atotputernicului tău Tată şi Creator îţi vor aduce un folos mult mai mare decât dacă ai scormoni în interiorul muntelui!”

         Ce altceva ne mai învaţă munţii? Orice om care urcă pe munte poate simţi în interiorul său foarte clar ceea ce îi transmite muntele: „Priveşte-ne tu, pelerin al Pământului, cum privim de liber şi neatârnat din înaltul culmilor noastre în îndepărtările creaţiilor lui Dumnezeu! Vântul bate liber peste frunţile noastre, iar raza soarelui se răsfrânge domol pe coamele noastre înalte! De aceea tu, călătorule, eşti cu adevărat acasă pe înălţimile noastre!
         Cine urcă pe păşunile înalte ale munţilor poate cuprinde cu ochii o arie largă, iar sufletul său poate simţi pe o arie extinsă. De aceea gândurile sale sunt unite cu sentimentele. Şi cel care nu a simţit poate niciodată până atunci în inima sa, simte acum pentru prima dată cât de departe se pot întinde gândurile peste orizontul raţiunii. Aici călătorul liber învaţă ce înseamnă să fie liber în înălţimea gândurilor sale şi în adâncul sentimentelor lui şi cu câtă fericire îşi îndreaptă gândul spre Dumnezeu, simţindu-L în adâncul inimii sale, în marele templu al infinitului!
         Cel mai mare beneficiu pe care îl aduce muntele este aşadar cel asupra spiritului, el fiind aici extrem de întărit pentru că se află în patria lui originară. Aici el va simţi consolare, întreabă doar munţii şi ei te vor face în curând să simţi ceea ce spun ei: „Ascultă ceea ce îţi spune interiorul - poate încă neclar - este adevărul deplin! Căci tu eşti aici cu adevărat acasă, mai ales în cercul nenumăraţilor tăi străbuni, ale căror spirite locuiesc de multă vreme în aceste regiuni!” Vedeţi, aceasta vă povesteşte muntele, chiar dacă nu foarte clar pentru toţi, totuşi cu o insinuare perceptibilă în starea interioară a sufletului şi prin aceasta în iubirea spiritului.
         Puteţi fi convinşi că astfel de stări nu sunt doar influenţa acestor înălţimi, ci provin de la spiritele fericite aflate aici care vin în întâmpinarea voastră pentru a vă pregăti o anumită continuitate. Ceea ce a fost spus aici este valabil aproape pentru fiecare copac. Veţi vedea că veţi trăi puţine asemenea stări pe dealuri, de exemplu. Acestea se activează în primul rând acolo unde toporul lemnarului nu a ajuns încă.

         Ce altceva mai predică munţii? Aceasta vrem să vă arătăm printr-o istorioară simplă şi scurtă: Un om evlavios se gândi odată dacă e posibil să Mă vadă chiar şi pentru o secundă. În acelaşi timp s-a gândit ce ar trebui să facă pentru a beneficia de o astfel de graţie. Bătrânul evlavios era cu toate acestea conştient de faptul că omul în această viaţă trupească nu este demn de o astfel de graţie, dar pe de altă parte dorinţa lui era foarte puternică pentru a da ascultare acestor obiecţii.
         De aceea s-a hotărât să îşi caute un adăpost pe un munte aflat în vecinătate ţi acolo să se reculeagă în rugăciune atât cât îi permiteau timpul şi împrejurările. Pentru a putea găsi de fiecare dată din nou locul acela, şi-a construit o cruce pe care a fixat-o acolo. După aceea Mi-a lăudat numele cu ardoare şi mi-a spus că nu va înceta să se roage în acest loc până când Eu nu îl voi auzi în sfârşit.
         Zis şi făcut! Timp de trei ani s-a dus omul nostru la locul cu pricina şi M-a rugat fierbinte, ore în şir, să îi ascult ruga. Cât timp se afla acolo, el era aproape tot timpul invizibil, înconjurat fiind de mii de spirite evlavioase. Acestea l-au întărit atât de mult conform Voinţei Mele, încât, în decurs de încă jumătate de an, el se putea servi de vederea interioară a spiritului, îi era foarte uşor să vorbească în acest mod cu spiritele asemănătoare lui despre ce avea pe inimă.
         Spiritele bune l-au învăţat că dorinţa lui este cam lipsită de modestie. Ele au adăugat că pentru el este o mare graţie faptul că Eu i-am deschis ochii sufletului pentru a-şi putea vedea fraţii spirituali şi a putea vorbi cu ei. Cu toate acestea sfaturile au dat roade puţine, căci el la toate acestea a replicat: „Dragii mei fraţi şi iubiţi prieteni ai Tatălui meu şi al vostru! Eu nu pot decât să vă zic o dată pentru totdeauna că dacă îl voi vedea pe El şi îl voi avea, toată această lume cu cerurile nu mai au importantă pentru mine. Iar voi spuneţi ce vreţi, căci nu mă veţi abate din dorinţa mea! Eu vreau şi trebuie să îl văd, căci pe El îl iubesc mai presus de toate!”
         De fiecare dată când aceste spirite bune îl auzeau cum vorbeşte, îl lăudau pentru imensa lui dragoste faţă de Mine. Cu toate acestea o perioadă de timp s-au ţinut departe de el, astfel că el nu a mai văzut nimic altceva decât ceea ce apărea în faţa trupului său. Văzând că spiritele l-au părăsit, s-a gândit că cererea lui ar putea fi păcătoasă. Şi aşa s-a tot gândit el o zi întreagă la ce ar trebui să facă: fie să urmeze sfatul spiritelor, fie să rămână fidel dorinţei sufletului său.
          În cele din urmă sufletul a triumfat asupra tuturor spiritelor şi el îşi spuse: „Fie aşa cum vrea sufletul meu! Sunt un păcătos atât timp cât locuiesc în acest trup, dar ce poate face păcătosul altceva, când sufletul este aprins de un dor fierbinte, decât să îl privească pe cel care l-a creat pentru viaţa eternă? Voi rămâne aşadar credincios primei mele intenţii: Dragostea mea pentru Dumnezeu nu trebuie să slăbească. Eu nu pot să las din această dragoste!
         Bătrânul nostru a mers iar şi iar în acel loc şi s-a rugat şi mai fierbinte. Când au trecut încă trei ani, un alt om ajunse în acele locuri şi se adresă bătrânului nostru astfel: „Omule drag, ce faci aici pe înălţimile acestea? Nu ştii că te poţi ruga cu adevărat numai în biserici? Tu însă îţi săvârşeşti rugăciunile numai pe acest munte!”  La acestea credinciosul nostru răspunse: „Iubite prieten, trebuie să recunosc sincer că nu am putut cu adevărat să mă rog în nici o biserică aşa cum o fac pe aceste înălţimi cu adevărat sfinte. Dacă mă uit aici de jur împrejur, iarba, pădurile şi deasupra mea cerul larg şi liber, sufletul îmi spune: Aceste frumuseţi ale marelui templu natural al lui Dumnezeu îi sunt Lui cu adevărat mai aproape decât sculpturile în lemn cu care sunt împodobite bisericile!”
          La acestea străinul răspunse: „Dragă prietene, sunt perfect de acord cu tine. Dar aş vrea să mai aflu de la tine încă ceva, şi anume, din ce cauză profundă te rogi aşa fierbinte?”
         Auzind această întrebare, credinciosul nostru rămase încremenit un timp, se gândi şi răspunse: „Vezi tu, unii oameni se roagă pentru sănătate, unii pentru avere, pentru una sau alta. Eu însă pun accent numai pe un singur lucru şi acela este Domnul Dumnezeul meu! Şi de aceea vreau să Îl văd cel puţin o dată în viaţa mea pe acest pământ. Atunci voi avea mai mult decât cerul şi pământul ar putea vreodată să îmi ofere. De aceea mai degrabă aş muri decât să renunţ la această dorinţă a mea!
         Prietenul, auzind toate acestea întrebă din nou: „Cum ţi-L imaginezi tu pe Dumnezeu? Este foarte posibil ca El să ţi se fi arătat deja şi să fi vorbit cu tine. Dacă tu însă nu L-ai recunoaşte, împlinirea rugii tale ar fi în zadar!” La această întrebare omul nostru rămase şi mai încremenit şi în cele din urmă răspunse străinului: „Dragul meu prieten, trebuie să admit că în această privinţă nu am nici cea mai mică idee! Ideea mea despre forma în care apare Dumnezeu este atât de neclară, încât nu ştiu dacă Dumnezeu arată cam ca un om sau dacă e compus din trei oameni ce au un trup comun. Sau forma fiinţei lui Dumnezeu este o lumină infinită în care aceste trei persoane divine plutesc şi acţionează.” Aici străinul îi spuse credinciosului: „Nu ai citit niciodată ce a spus Hristos despre El însuşi când apostolii L-au rugat să le arate pe Dumnezeu Tatăl? El a spus: „Eu şi Tatăl suntem unul! Cine mă vede pe Mine îl vede pe Tatăl; căci Tatăl este în Mine şi Eu sunt în Dumnezeu Tatăl!”
         Credinciosul nostru începu să mediteze la toate acestea. El îşi aminti atunci de cei doi tineri care călătoreau spre Emaus şi îl întrebă ceva neaşteptat pe străin: „Iubite prietene! Spune-mi dacă tu eşti vreun eremit sau vreun evlavios ori învăţat în scripturile sfinte, căci un om obişnuit nu rosteşte astfel de cuvinte!”
          La această întrebare străinul nu mai răspunse nimic, îl luă pe bătrân de mână şi îl ridică de la pământ şi îl duse până pe vârful muntelui. Abia aici el deschise gura din nou pentru a-i spune: „Frate, vezi tu, cel pe care îl implori de trei ani se află acum în faţa ta. Eu însumi sunt Dumnezeul cerurilor şi al pământului şi nu mai există nimeni altcineva mai presus de Mine! Să îmi rămâi credincios în inima ta, chiar dacă nu mă vei mai vedea niciodată în această viaţă! Aşa cum auzi acum vocea Tatălui Meu acum, tot astfel trebuie să o auzi atât aici pe această culme, cât şi oriunde te vei afla în numele Meu! Tu ai găsit Viaţa şi aceasta nu îţi va fi luată în veci! Cu adevărat îţi zic ţie: „Sufletul tău nu va gusta moartea niciodată! Amin!”
         Spunând acestea El dispăru, iar credinciosul nostru plânse, îl lăudă şi îl preamări pe Dumnezeu întreaga noapte şi căută culmile şi mai mult decât înainte.
         Vedeţi deci, munţii vă povestesc şi astfel de întâmplări! De aceea mergeţi cu drag pe munte sau cel puţin rugaţi-vă Mie imaginându-vă că sunteţi pe munte - fapt care presupune un suflet pur - şi veţi întâlni şi voi ce a întâlnit şi evlaviosul nostru!
Munţii - oglinda interiorului
         Ce ne mai învaţă munţii? Ei vorbesc cifrat oamenilor care îi admiră. Cel care este un observator atent poate să deducă uşor în ce stare se află sufletul său. Aşadar munţii sunt o adevărată oglindă spirituală pentru cel care vrea să se privească în ei.
         Aţi auzit deja probabil că pentru omul trezit spiritual, flecare apariţie în natură are o semnificaţie profundă. Aşadar, un astfel de om are nevoie să arunce doar o privire asupra unui munte pentru a vedea cât de luminat este, dacă este pe deplin pur sau înconjurat de o ceaţă albăstruie, mai apoi care părţi ale muntelui sunt mai mult sau mai puţin înceţoşate sau unde anume se află în jurul muntelui, în jos, la mijloc sau pe culmile sale şi ce fel de ceaţă este. Astfel, el cunoaşte fundalul spiritual al acestor apariţii.
         În cazul în care el se află într-o stare plăcută sau melancolică, dacă a simţit o dorinţă arzătoare să urce la un moment dat pe munte sau dacă a simţit contrariul acesteia, el nu îşi va da seama ce stări au pus stăpânire pe el la vederea muntelui. La fel, dacă a avut sentimentul unei dimineţi însorite sau ale unei după-amiezi obositoare sau sentimentul unei seri somnoroase sau un sentiment bizar şi apăsător în timpul nopţii şi cât timp a ţinut această stare.
         Trebuie avute în vedere toate aceste aspecte, pentru că astfel de apariţii şi senzaţii corespund exact stării interioare a celui care observă. Numai că trebuie avut în vedere faptul că senzaţiile trebuie să concorde cu apariţiile. Căci apariţiile în sine nu sunt o mărturie valabilă. Când însă starea interioară este în concordanţă cu apariţia, atunci muntele îl înştiinţează pe om cum stau lucrurile exact cu el.
         Dacă de exemplu cineva ar ieşi dimineaţa şi ar admira un munte pe deplin pur şi acesta nu i-ar încânta sufletul, ci l-ar umple de îngrijorare - în acest caz apariţia ar fi în dezacord cu starea interioară, muntele fiind o oglindă fidelă pentru observator. Căci imediat ce puritatea spirituală a muntelui atinge sufletul, muntele îi spune privitorului: „Cu câtă curăţenie sufletească mă priveşti tu pe mine! Purifică-te pentru ca tu să te înalţi în tine peste lumea ta senzorială, aşa cum mă ridic eu deasupra noroaielor adâncurilor!” În acest caz privitorul îşi vede imaginea în oglinda muntelui aşa cum ar trebui ea să fie şi nu aşa cum este.
         Un alt caz de dezacord ar fi acela când un om ar ieşi dimineaţa sau într-un alt moment al zilei şi ar privi un munte de-a dreptul întunecat şi ar avea un sentiment foarte vesel şi vioi. Ce ar trebui să simtă privitorul cu această ocazie în faţa imaginii muntelui posomorât?
         Să lăsăm muntele însuşi să ne spună câte ceva despre aceasta: „Priveşte-mă, tu călător vesel, în dimineaţa însorită a stării tale! Înainte de a mă privi erai trist şi întunecat, aşa cum sunt eu când sunt înconjurat de nori! Furtuni puternice se abătuseră asupra ta, iar eu te-am scos asemenea fulgerului din masa mea de nori. Tu însă nu te-ai descurajat, ci ai stat semeţ în faţa mea: o stâncă înaltă, de neclintit care înfruntă astfel de încercări. Furtunile care au ameninţat că te nimicesc s-au transformat curând în îngeri salvatori care te-au eliberat de povara nopţii tale. Astfel, micuţul meu prieten care eşti acolo în vale, priveşte cu atenţie imaginea ce îţi stă înainte! Numai astfel vei rămâne în dimineaţa constantă a stării tale, dacă vei vedea suficient de des imaginea mea în faţa ochilor tăi şi îţi va apărea aşa cum m-ai văzut tu în starea mea. Pe mine nu mă va nimici această furtună, iar tu mă vei privi în curând şi mai pur, căci eu îţi arăt cum tu erai asemenea mie!”
         Vedeţi, acestea sunt două puncte culminante ale raporturilor de dezacord dintre aparenţe şi stări! Între aceste două extreme mai pot interveni multe alte aparenţe, mai mult sau mai puţin aflate în dezacord, toate fiind însă uşor de recunoscut pentru că ele nu se mai extind la întreg, ci doar la anumite părţi ale sufletului. Cel mai dificil este să judeci corect apariţia totală!
         În ceea ce priveşte însă apariţiile armonioase, acestea nu necesită explicaţii ulterioare. Căci acolo unde un suflet însorit priveşte un munte însorit, el devine şi mai luminos şi i se face dor de pura înălţime. Acolo însă unde un suflet întunecat priveşte un munte întunecat, devine şi mai întunecat şi unui astfel de om cu siguranţă nu i se mai face dor de înălţimea muntelui.
         Când cineva are un suflet însorit şi un munte întunecat îi strică dispoziţia, o astfel de indispoziţie nu este altceva decât o trezirea a stării propriu-zise în care sufletul se află ascuns. Muntele îi arată atunci omului tot ce se ascunde în el. Imagini ale unor munţi înalţi şi mai ales ale munţilor cu gheţari, aşa cum este muntele Grossglockner, au o precizie şi mai mare decât în cazul unor munţi mai puţin înalţi, se înţelege de la sine, pentru cel care ia în consideraţie că rezonanta cu un munte se măreşte cu atât mai mult cu cât vârful lui se înalţă mai sus peste adâncimile Pământului; munţii sunt mai plini de importanţă datorită pajiştilor lor pure, pentru că acolo locurile sunt şi mai spirituale. Din această cauză astfel de munţi fac o impresie mai mare asupra fiecărui suflet.
         Imaginea este o corespondenţă a obiectului după care vedem o copie şi poate fi adusă la viaţă şi trăită ca în interiorul sufletului. Doar că o imagine copiată trebuie privită cu o şi mai mare atenţie pentru a deveni reală în spirit. Celui care reuşeşte acest aspect, acela poate sa tragă unele învăţăminte folositoare dintr-o astfel de observaţie.
         Nu este nevoie să detaliem faptul că un munte natural privit în realitate este mult mai indicat.
Altfel noi nu am fi prezentat numai muntele Grossglockner în toate părţile şi influenţele lui. Ceea ce am descris aici este valabil pentru toţi munţii. Să înţelegeţi prin aceasta mai ales munţii care au rezonanţă în inimile oamenilor. Aceştia trebuie comparaţi cu cei din realitate pentru ca să aibă o acţiune utilă în inimă. Dacă veţi avea în vedere toate acestea şi veţi acţiona în consecinţă, binecuvântarea interioară a muntelui va inunda, aşa cum munţii inundă cu binecuvântarea lor exterioară, întregul ţinut.
          Aşa cum Eu am urcat cu drag pe munte şi am săturat acolo atâţia înfometaţi cu pâine puţină şi m-am iluminat pe munte şi de pe munte am coborât în împărăţia Mea - tot astfel v-am zis vouă toate acestea despre munţi, deschizându-vă cu aceasta o mare poartă către împărăţia vieţii veşnice. Meditaţi la faptul că nu este lipsit de importanţă faptul că Eu, creatorul şi zămislitorul munţilor, ultima dată când m-am rugat am făcut-o pe munte! De aceea urmaţi-Mă pe Mine în toate şi astfel veţi atinge scopul care sunt Eu!
         Aceasta vă zic Eu, Cel care odinioară a separat cerul de munţi. Munţii sunt tot o parte a cerului. Priviţi-i ca pe o mare binecuvântare care porneşte de la Mine şi veţi avea sufletul viu pentru totdeauna! Amin!