1. Să ne întoarcem acum la Adam şi Eva, şi să vedem cum şi-au condus vieţile ei şi urmaşii lor, sub ochii atotvăzători ai sfinţeniei lui Iehova. Iată că după o scurtă perioadă, care după timpul vostru ar însemna în jur de treizeci de rotaţii complete ale Pământului în jurul Soarelui, numite de voi ani, Adam şi Eva trăiau împreună cu urmaşii lor binecuvântaţi, al căror număr era acelaşi cu numărul anilor care trecuseră. Singurul care nu era binecuvântat era Cain.

2. Şi iată ce s-a întâmplat mai departe. Ziua Domnului era o zi hotărâtă în inima lui Adam ca zi de odihnă a Înseşi Iubirii eterne. Ea fusese confirmată ca atare mai târziu de către îngerul Domnului, care îi amintise în câteva ocazii faptele măreţe ale Iubirii pline de compasiune, şi care îi spusese că este necesar ca în acea zi să contemple cu profund respect infinita sfinţenie a lui Dumnezeu, bunul lui Părinte. În acea zi, Adam hoinărea singur prin natură şi admira frumuseţea lumii, care i se părea imensă. Toate gândurile lui erau îndreptate către Dumnezeu.

3. Absorbit în contemplaţie, el a ajuns pe marginea unui râu mare. Numele lui era “Eheura”, sau “Aminteşte-ţi Timpul lui Iehova” - iar numele acesta îi era dat de rostirea apei râului în curgerea ei. Dar Adam, adâncit în gânduri lumeşti, nu a înţeles glasul râului.

4. Cum mergea el aşa pe mal, piciorul stâng i s-a agăţat de o plantă târâtoare care traversa cărarea şi se răsucea apoi în jurul unui copac gros. Atunci, el s-a simţit deodată apăsat de o mare greutate şi o senzaţie necunoscută i-a cuprins trupul. Era durerea. Necăjit pe plantă, s-a uitat furios la ea şi a întrebat-o de ce nu-şi cunoaşte stăpânul.

5. Planta i-a răspuns: “Nu, nu te cunosc”.

6. Atunci Adam, la rândul lui, s-a uitat mai bine la plantă şi nici el nu a recunoscut-o. A întrebat iarăşi: “Care este numele tău şi la ce foloseşti tu?”

7. În acel moment, o boare de vânt a prins a adia printre frunzele ei, şi Adam ia înţeles şoapta care spunea: “Culege boabele de pe ramurile mele, striveşte-le şi bea-le sucul. Atunci vei afla care este numele meu şi la ce anume folosesc”.

8. Iar Adam, orbit de gândurile lui lumeşti, a uitat că aceea era ziua Domnului şi a făcut ceea ce i-a spus planta să facă. A luat câteva boabe, le-a strivit şi a văzut că erau foarte dulci. Această nouă descoperire i-a plăcut tare mult, şi chiar s-a supărat pe înger că nu i-a arătat de la început această plantă cu boabele ei atât de bune.

9. A cules după aceea mulţi ciorchini cu asemenea boabe şi i-a adus acasă, unde a ajuns când soarele era la apus.

10. Eva, împreună cu Cain, i-au ieşit în întâmpinare şi l-au ajutat să-şi ducă povara. Ei au fost singurii care şi-au făcut griji întreaga zi pentru Adam, întrebându-se unde s-o fi dus. Ceilalţi ştiau că aceea este ziua Domnului şi că nu se cuvine să-şi facă griji într-o asemenea zi pentru Adam, tatăl trupurilor lor, căci ei erau copiii binecuvântaţi şi toate gândurile lor erau îndreptate către Dumnezeu şi către Iubirea eternă. Adam le-a povestit despre noua lui descoperire, iar Eva a fost foarte încântată, şi numaidecât s-a şi apucat de treabă, făcând cu ajutorul lui Cain ceea ce i-a sfătuit planta să facă.

11. Pe urmă, Adam a luat primul să bea din zeama acelor boabe şi a spus: “Să vedem cum le spune şi la ce sunt ele bune”.

12. Şi a băut cu lăcomie acel suc, apoi i-a dat Evei şi lui Cain, şi în final şi celorlalţi, cu excepţia lui Abel care nu era de faţă, căci focul de pe altarul pe care îl ridicase pentru a-i aduce jertfă iubirii şi sfinţeniei lui Iehova încă mai ardea.

13. Iar Adam, Eva şi toţi care au băut acel suc s-au îmbătat şi au fost copleşiţi de dorinţa arzătoare a cărnii, comiţând de-a valma păcat trupesc, în timp ce Abel se ruga pe altarul lui Iehova.

14. Când au terminat de păcătuit, uitând cu desăvârşire în beţia lor de Dumnezeu şi de porunca de a-şi oferi inimile, îngerul cu sabia de foc a apărut mai întâi în faţa lui Abel şi i-a spus cu blândeţe:

15. “Lui Iehova i-a plăcut jertfa ta, şi de aceea te-a ales pe tine pentru a-i salva pe fraţii, surorile şi părinţii tăi de la pieire, din cauză că ei, în ziua Domnului, au uitat de Dumnezeu şi şi-au coborât inimile spre pământ, neputând să mai primească din cauza aceasta binecuvântarea, care - conform ordinii prestabilite - se revarsă în această zi din înalt în tot spaţiul infinit.

16. Aşa că am redevenit vizibil, întâi şi-ntâi ca să adun jertfa ta în vasul graţiei şi compasiunii, care este Fiul etern din Tatăl, şi să o prezint feţei Sale preasfinte. Dar mai întâi de aceasta, trebuie să-i pedepsesc pe cei care au încălcat legea iubirii şi poruncile graţiei sfinte, să iau de la ei o mare parte din darurile care li s-au dat, să-i lovesc cu orbirea şi să-i alung din Paradis.

17. Părăseşte-ţi acum altarul sacrificial, vino în stânga mea, aşa încât mâna dreaptă să-mi rămână liberă pentru a-i pedepsi pe păcătoşi, şi urmează-mă în casa păcatului. Când îi voi trezi din beţie şi dezmăţ, şi când, văzându-mă cu sabia dreptăţii în mână, vor fugi înspăimântaţi, urmează-i ca şi cum ai fi la fel ca ei. Dar tu păstrează pentru părinţii trupului tău o mică parte din darurile pe care ei le-au pierdut, căci acestea le vor fi de mare ajutor atunci când, osteniţi şi înlăcrimaţi, vor cădea la pământ pe o câmpie îndepărtată numită „Eulalia‟ sau „Pământul Refugiului‟. Pe acea câmpie tu vei înălţa un altar ca acesta de aici, pe care îl vei Ţine aprins chiar şi sub apele care într-o zi vor potopi Pământul. Atunci, acea vale se va preschimba într-un munte necălcat de picior de muritor, până la venirea Marilor Timpuri, când el îşi va înclina piscul spre o vale care se va numi „Bethleem‟, sau micul oraş al marelui rege. Acest oraş va fi într-o zi cel mai mare de pe Pământ. Lumina lui va străluci mai tare decât lumina spiritelor tuturor sorilor. Pe acel altar nou, tu vei arde jertfele pentru Domnul, aduse din toate împărăţiile Pământului, pentru a-i uşura de păcate pe cei care au păcătuit, pentru a-i întări pe cei pedepsiţi şi pentru a-i mângâia pe cei în suferinţă”.

18. Când îngerul a terminat ceea ce avea de spus, s-a ridicat şi a păşit solemn, împreună cu Abel, spre locuinţa lui Adam, care era rotundă şi foarte spaţioasă, în acord cu puterea stăpânului. Locuinţa era formată din cedri înalţi care creşteau liber, aşezaţi în cerc, şi semăna cu templul lui Solomon. Ea se găsea aproape de peştera în care se căise cândva Adam şi de tufa de mărăcini în dosul căreia jelise Eva, şi avea două intrări, una strâmtă orientată spre est, şi una largă orientată spre vest.

19. Şi era miezul nopţii atunci când îngerul Domnului, împreună cu Abel, a ajuns la intrarea dinspre est.

20. Când Abel a pus piciorul pe prag, a început să plângă de mila familiei sale, asupra căreia ştia prea bine ce urgie avea să se abată.

21. Atunci îngerul i-a spus cu voce blândă: “Nu plânge, Abel, fiu binecuvântat de graţia divină, ci fă ceea ce Iubirea eternă te-a învăţat prin mine să faci. Şi să nu te temi de glasul de tunet cu care îi voi osândi pe aceşti păcătoşi care dorm”.

22. Iar Abel a făcut aşa cum i-a spus îngerul şi a văzut cum asupra alor lui s-a abătut mânia înspăimântătoare a îngerului. Acesta a strigat cu putere:

23. “Ridică-te, Adam, adu-Ţi aminte ce-ai făcut şi pleacă din acest loc, căci nu mai poţi rămâne aici. Ai pierdut Paradisul până la venirea marilor Timpuri, atât pentru tine, cât şi pentru toţi urmaşii tăi. Prin păcatul de a fi uitat de Ziua Domnului şi de a te fi îmbătat cu sucul acestei plante, ai pierdut şi o mare parte din darurile pe care le-ai avut. Planta aceasta nu este altceva decât o nouă scorneală a şarpelui, cu scopul de a-ţi răpi libertatea, de a-ţi înlănţui picioarele şi de a-ţi sminti minţile, pentru ca tu să-L uiţi pe Dumnezeu şi să adormi în mare păcat.

24. Aşa că pleacă unde vei vrea, departe de faţa Domnului. Însă oriunde te vei duce, te vei întâlni din plin cu mânia dreaptă a lui Dumnezeu, în timp ce partea ta de iubire Ţi se va da cu picătura”.

25. Adam s-a ridicat atunci împreună cu Eva şi cu toţi ceilalţi care au adormit după ce s-au îmbătat cu sucul plantei şarpelui, şi ei au fost izgoniţi din Paradis cu toţii, mai puţin Abel, care îşi păstrase cumpătul, nu gustase din băutura otrăvită şi îşi amintise de Ziua Domnului (aşa cum trebuie să faceţi şi voi, de asemenea, fiind copiii adevăraţi ai Tatălui preabun şi preasfânt, întocmai ca şi Mine; trebuie să vă amintiţi în mod constant de ziua de Sabat şi să ştiţi că ea este cu adevărat ziua Domnului, iar atunci să faceţi precum v-am învăţat).

26. Când Adam a văzut îngerul, a fost, la fel ca şi urmaşii lui, într-atât de speriat încât nu a putut să rostească măcar un cuvânt în apărarea lui. Era încremenit de frică, căci abia atunci îşi dăduse seama ce făcuse el înaintea lui Iehova, şi împreună cu el, tot neamul lui.

27. S-a aruncat la picioarele îngerului lui Dumnezeu, a plâns şi a implorat îndurarea, căci sabia de foc îi deschisese ochii, şi el recunoscuse în înspăimântătoarea ei lumină dreapta pedeapsă pentru păcatul uriaş şi de nespus în care căzuse datorită neatenţiei lui.

28. Dar îngerul era orb şi surd la rugăminţile lui Adam, aşa cum îi poruncise Iubirea Tatălui, şi a vorbit cu vocea de tunet pe care i-o dădea puterea lui Iehova.

29. “Nu există îndurare în osândă şi libertate în judecată. Aşa că du-te, îndeplineşte-ţi pedeapsa, altminteri osândele lui Iehova te vor ajunge din urmă. Căci recompensa justiţiei este pedeapsa. Acela care o acceptă şi o consideră pe drept, mai poate încă aştepta compasiune, dar acela care se opune justiţiei şi consecinţelor ei, este un trădător al sacralităţii inviolabile a lui Dumnezeu. El va fi supus judecăţii lui Dumnezeu, unde nu mai există nici o libertate, ci doar închisoarea eternă în mânia Divinităţii.

30. Mergi dar, plângi şi imploră. Du-te acolo unde te vor purta picioarele. Şi acolo unde vor refuza să te mai servească, acolo să rămâi. Plângi, imploră şi roagă-te să nu pieri împreună cu Eva şi cu toţi ceilalţi”.

31. Atunci Adam s-a ridicat din nou şi a vrut să plece, aşa cum i-a poruncit Dumnezeu prin îngerul Lui, dar îi era cu neputinţă să se mişte, căci picioarele îi erau înţepenite. Şi a început să tremure din toate încheieturile de frica judecăţii lui Dumnezeu, cu care îl ameninţase îngerul.

32. Şi Adam din nou a căzut la picioarele lui, plângând şi strigând: “Doamne, Atotputernice şi Mărite Dumnezeu, în marea glorie a sfinţeniei Tale, nu-Ţi închide în inimă infinita Ta iubire şi compasiune faţă de mine, care sunt atât de slab în faţa Ta. Dă-mi atâta putere câtă îmi trebuie ca să pot fugi din faţa judecăţii Tale, pentru ca aceasta să nu mă ajungă. O, Doamne, stăpân al tuturor creaturilor, ascultă-mi ruga!”

33. Şi iată, Iubirea eternă i-a vorbit atunci lui Abel prin gura îngerului, aşa cum Eu vorbesc acum prin tine:

34. “Abel, iată-l pe tatăl trupului tău; ajută-l. Şi iat-o pe Eva, mama trupului tău, cum se stinge căzută la pământ. Ridică-i pe amândoi şi pe toţi ceilalţi, şi întăreşte-i pentru călătoria care îi aşteaptă. Bunului şi preasfântului Părinte îi va plăcea dacă tu le vei arăta iubire tatălui şi mamei trupului tău, precum şi surorilor şi fraţilor tăi, indiferent dacă ei au fost sau nu binecuvântaţi. Căci tu îi poţi întări cu puterea ta, şi belşugul de graţie care este cu tine s-ar putea revărsa şi asupra lor. Condu-i cu răbdare şi iubire filială şi frăţească la locul pe care Ţi-l voi arăta pentru ei.

35. Ajunşi acolo, lasă-i să se odihnească, iar tu concentrează-ţi întreaga fiinţă asupra Mea, căci Eu te voi înzestra cu o mare putere, pentru a-i putea apoi întări pe părinţii tăi, atât cât au nevoie, şi pentru a-şi reînsufleţi fraţii şi surorile, de asemenea după nevoile şi posibilităţile lor. Acum fă ceea ce Ţi-am poruncit, şi fă-o cu iubire şi cu ascultare faţă de Mine”.

36. Piosul Abel s-a simţit atunci copleşit de o mare iubire şi compasiune, a căzut în genunchi şi i-a mulţumit lui Dumnezeu din adâncul inimii, înecându-se în lacrimi. După aceea, întărit de puterea venită de sus, i-a luat de mână pe părinţii lui şi a făcut ceea ce marea iubire a lui Dumnezeu i-a poruncit.

37. Când Adam a văzut că Abel îi ajută pe fraţii şi pe mama lui, şi îl ajută şi pe el, a spus adânc mişcat: “O, fiul meu mult iubit, tu ai venit să-mi fii alături în marea mea nenorocire. Primeşte deci binecuvântarea mea, în semn de mulţumire şi de consolare pentru faptul că noi, tatăl şi mama ta, suntem atât de slabi.

38. Şi pentru că tu eşti încă vrednic înaintea sfântului Părinte, mulţumeşte-i tu pentru mine şi pentru noi toţi, cei care ne-am dovedit nevrednici de numele Lui, cel mai sfânt cu putinţă.

39. Iar acum să plecăm, căci aceasta este voia Domnului”.

40. Şi iată, îngerul a învârtit sabia dreptăţii, iar ei au plecat în mare grabă şi au mers, au mers, zi şi noapte, fără odihnă.

41. Au ajuns pe urmă la acea câmpie despre care am mai vorbit, când soarele arzător se găsea exact deasupra capetelor lor. Nicăieri unde vedeai cu ochii nu era un fir de iarbă, nici copac, nici tufiş, ci numai pământul gol. Adam şi Eva, împreună cu copiii lor, extenuaţi complet şi ei, au căzut din picioare în acest loc şi au adormit pe ţărâna fierbinte, sleiţi de puteri. Înţepeniţi în somnul lor adânc, ei de fapt alunecau în inconştienţă, ceea ce era o nouă capcană în care slăbiciunea lor îi atrăgea.

42. Atunci, îngerul Domnului, cel care îi alungase din Paradis, a venit în faţa lui Abel, care, plin de putere şi de prospeţime, rămăsese în picioare când toţi ceilalţi căzuseră, şi i-a spus:

43. “Abel, iată, dintre toate sacrificiile pe care tu le-ai făcut pentru Dumnezeu Cel Sfânt, în marea curăţenie a inimii tale, acesta este cel mai mare şi totodată cel mai plăcut Domnului. Ia această sabie a dreptăţii, aşa cum voieşte El, din mâna fratelui tău din înalt - căci noi doi suntem copiii aceluiaşi Părinte preasfânt - şi foloseşte-o după cum te învaţă puterea şi înţelepciunea iubirii, spre binele neamului tău. Redă vieţii puterea pierdută, prin intermediul fraţilor tăi, readu pe Pământ iubirea din Iubirea Tatălui preasfânt şi aprinde din nou în inimile lor flacăra fricii drepte de Dumnezeu. Eu nu te voi părăsi, îţi voi fi mereu alături, însă voi rămâne nevăzut. Dacă tu vei dori să mă vezi, mult iubitul meu frate, atunci voi sta în faţa ta, gata oricând să te ajut să împlineşti voia Domnului.

44. Căci iată, dreptul de-a mânui această sabie semnifică deplina ta libertate, întocmai ca şi a mea, şi faptul că voia Domnului a devenit acum voia ta. El te-a ridicat mai presus de toate legile şi toate poruncile Sale, care au devenit acum ale tale. Tu eşti din acest moment, ca şi mine, un fiu nemuritor al iubirii Tatălui preasfânt, în împărăţia pură a luminii spiritelor libere.

45. Iar acum, fă cu părinţii şi cu fraţii trupului tău ceea ce-Ţi spun iubirea şi înţelepciunea ta!”