Tainele Universului și ale Spiritului sunt dezvăluite doar celui care le caută în mod sincer, cu o inimă curată ! FAZA CURENTA A LUNII
Username:   Password:  Auto Login    
 RegisterRegister 
It is currently 28.3.2020, 22:59
All times are UTC + 3 Hours
Fi binevenit calatorule !
View Post  Topic: "Casa (Gospodaria) Domnului (Volumul 1) - Dicteu Divin prin Jakob Lorber" 
Author Message
1%
Milenar
Milenar


PostPosted: 25.9.2010, 01:00    Post subject: Capitolul 52 - IMNUL DE DIMINEAȚĂ AL LUI ENOH Reply with quote

Capitolul 52
IMNUL DE DIMINEAȚĂ AL LUI ENOH


1. Cei doi au părăsit imediat coliba, grăbindu-se către delușorul din față, pe care l-au urcat ușor, căci era nu cu mult mai înalt decât locul pe care se afla coliba lui Adam. Pe delușor nu se aflau copaci, iar vârfurile cedrilor abia dacă ajungeau până la poalele acestuia; o cărare îngustă, dar confortabilă, conducea cu ușurință către vârful dealului.

2. Cei doi au ajuns pe culme cu șapte minute înainte de răsăritul soarelui (potrivit sistemului vostru de măsurare a timpului). Acolo, Adam s-a așezat la sol, Mi-a mulțumit pentru noua zi pe care îi era dat să o trăiască și Mi-a solicitat binecuvântarea pentru a-i putea binecuvânta la rândul lui, în Numele Meu, pe toți copiii săi, întru iubirea și grația Mea.

3. (Asemenea acte de consacrare către Divinitate sunt rareori observate în ziua de astăzi, lumea privindu-le drept prostii, motiv pentru care Eu sunt nevoit să stau deoparte, căci binecuvântarea Mea nu le mai este necesară oamenilor!)

4. După consacrare, Adam a perceput prezența Spiritului Meu și și-a binecuvântat toți copiii înainte ca soarele să răsară.
(10 ianuarie 1841)

5. După ce Adam a transmis binecuvântarea Mea tuturor copiilor săi, fără să-i uite nici pe cei din vale, primele raze ale soarelui de dimineață au răsărit la orizont, iar Adam a plâns de bucurie văzând Grația Mea revărsându-se deasupra pământului sub forma luminii solare și înțelegând că numai datorită iubirii Mele plină de compasiune soarele încălzea din nou vârfurile munților, peste care răcoarea nopții se așternuse într-o măsură mult mai mare decât la câmpie, așa cum se întâmplă încă și astăzi.

6. După ce s-a desfătat astfel, Adam l-a zărit pe Enoh, transfigurat de fericire, și amintindu-și de el, i-a poruncit să vorbească în timp ce soarele se înălța pe cer, așa cum îi ceruse mai devreme în dimineața aceea, imediat după rugăciunea de dimineață.

7. Auzind dorința lui Adam, Enoh a început imediat să vorbească din preaplinul iubirii sale, rostind următorul discurs:

8. “Tată, tu îmi ceri să rostesc un discurs pe care sunt incapabil să-l concep! Tu dorești ca eu să cânt un imn adus dimineții, așa cum făcea Seth – care este un minunat orator când este vorba despre asemenea subiecte, în timp ce eu nu sunt altceva decât un receptacol orb al iubirii.

9. De aceea, fii răbdător cu mine dacă nu voi reuși la fel de bine ca și Seth. Voi încerca totuși să exprim cu limba mea slabă ceea ce clocotește în inima mea.

10. Tată, ce este această dimineață cețoasă, întunecată și trecătoare, prin comparație cu dimineața eternă a spiritului născută din iubirea nesfârșită a Tatălui etern și preasfânt?! Cum ar putea fi comparată vreodată această lumină palidă a soarelui de dimineață cu gloria orbitoare a iubirii lui Dumnezeu? Cu siguranță că lumina soarelui nu reprezintă nimic mai mult decât un punct negru scăldat în razele iubirii divine. Da, soarele nu este altceva decât punctul de plecare al unei minuscule scântei din grația Iubirii eterne a lui Dumnezeu, iar noi ne minunăm totuși de măreția sa! Oare cum am reacționa atunci dacă am putea zări sursa primordială și eternă a oricărei forme de lumină, adică Iubirea Tatălui în toată splendoarea ei?

11. Departe de mine gândul de a minimaliza măreția soarelui, dar vă spun, acesta nu reprezintă altceva decât un învățător care dorește să ne spună: „O, voi, oameni sărmani, de ce mă priviți pe mine, care nu sunt altceva decât o palidă scânteie care luminează pământul, și de ce vă minunați de mine? Cât de puțin importantă este suprafața mea care vă uluiește ochiul prin comparație cu ceea ce purtați voi în inima voastră! Dacă mie mi s-ar fi dăruit ceea ce are chiar și cel mai neînsemnat dintre voi, cu adevărat, lumina mea ar fi pătruns până la cei mai îndepărtați poli ai infinitului cu o forță neîntreruptă. Dar acolo unde razele mele nu reușesc să pătrundă, ochiul spiritului vostru își răspândește cu putere razele sale, primind simultan alte raze, mai puternice și mai îmbătătoare, născute din dimineața eternă a iubirii lui Dumnezeu‟.

12. Tată, privește, soarele se pregătește să ne învețe lecția sa cu prima sa rază! Căci dacă pătrundem înlăuntrul nostru și contemplăm jocul infinit și măreț al gândurilor noastre, și mai departe, pe cel încă și mai sublim al sentimentelor noastre, și încă și mai departe, pe cel mai măreț dintre toate – iubirea noastră pentru Dumnezeu, care trebuie să fie nesfârșită, căci numai ea ne permite să îl înțelegem pe Dumnezeu cel infinit și etern, și să-L iubim – cum am mai putea noi să venerăm și să considerăm magnifică și măreață lumina firului de praf, care are suficient spațiu în ochiul nostru trupesc, când Tatăl etern și preasfânt se lasă iubit pe Sine și înțeles cu ușurință prin această iubire?

13. Inimile noastre se bucură prin intermediul ochilor noștri de strălucirea blândă a soarelui de dimineață, și toate animalele salută zgomotos sosirea plină de grație a mamei-zi. Corolele florilor se deschid pentru a absorbi cu lăcomie primele daruri ale binecuvântării blânde a soarelui de dimineață, iar valurile îndepărtate ale mării tremură și se joacă precum copilașii, trăgând de veșmântul de lumină al mamei lor. Aceste forme-gând sunt într-adevăr picturale; dar când mă gândesc că pentru experimentarea lor este întotdeauna nevoie de o ființă umană a cărei inimă să fie capabilă să creeze aceste gânduri după ce mintea ei s-a odihnit cu credință în iubirea de Dumnezeu, concluzia inevitabilă a unei ordini supreme îmi apare ca fiind firească. Căci această dimineață minunată și toate celelalte scene similare nu ar valora nimic dacă nu ar putea fi văzute, simțite sau percepute într-un fel sau altul de către o ființă umană cu un suflet interior viu, înlăuntrul căruia locuiește un spirit etern de iubire născut din Dumnezeu.

14. Întrucât suntem cu toții de acord cu asta, cum se face atunci că ne bucurăm întotdeauna de răsăritul soarelui, care se ridică pe cer în fiecare dimineață în strict acord cu voința lui Dumnezeu, la o oră bine stabilită? În timp ce atunci când ne contemplăm spiritul liber nu ne minunăm deloc atunci când zărim lumina lui care nu piere niciodată, ci continuă să strălucească ici și colo, într-o libertate minunată, prin regiunile fără sfârșit ale iubirii și grației Tatălui preasfânt și etern!

15. Da, ne minunăm de picătura tremurătoare de rouă atunci când strălucirea blândă a acesteia ne izbește ochiul însetat de senzații, în timp ce suntem cu totul neatenți la picăturile miraculoase de viață din interiorul nostru, picurate în sufletul nostru de Iubirea infinită a lui Dumnezeu. Cât de fericiți suntem atunci când simțim adierea răcoroasă a brizei de dimineață, și cât de puțin fericiți în fața suflului continuu al vieții care izvorăște din dimineața eternă a lui Dumnezeu, mângâindu-ne în permanență în fața soarelui spiritului și dăruindu-ne o viață eternă și mereu mai liberă. Ne fixăm privirea asupra orizontului cvasi-infinit al mării și ne desfătăm de jocul luminii în valurile sale, în timp ce marile valuri de lumină ale mării eterne a grației divine trec adeseori pe lângă noi, nebăgate în seamă și fără să trezească în sufletul nostru vreo bucurie. Ne minunăm atât de des de jocul culorilor – albastre, verzi și roșii – de pe aripile unui fluture, în timp ce gândul înaripat născut în inima unui frate nemuritor ne lasă reci, fiind considerat fructul înșelător al unei imaginații prea bogate. Cât de des admirăm cuibul unei păsări, considerându-l o lucrare ingenioasă, în timp ce privim cu dispreț opera desăvârșită și neprețuită a spiritului liber și nemuritor!

16. Ce sentiment sublim trezește în inimile noastre parfumul cedrilor adus de adierea vântului care suflă necontenit printre ramurilor lor mlădioase – în timp ce ignorăm cu desăvârșire suflul sacru al spiritului Iubirii eterne, sau urechea amețită de vânt, care ascultă limbajul furtunii, dar nu aude sunetul puternic al vocii lui Dumnezeu în propria inimă...

17. Tată, întrucât mi-a fost dat să vorbesc în fața ta, îngăduie-mi să continui să îmi descarc inima, care realizează în fața lui Dumnezeu cât de nerezonabilă este și cât de tare ignoră ordinea divină ființa care are un vas mare și unul mic, iar în vasul cel mare pune doar puțin vin, în timp ce umple vasul cel mic mult peste capacitatea acestuia, dând astfel pe dinafară și vărsând vinul cel bun, în timp ce vasul cel mare rămâne aproape gol, deși atât de mult vin ar fi putut încăpea în el. Corpul nostru fizic este vasul cel mic pe care îl încărcăm întotdeauna mult peste capacitatea lui, în timp ce spiritul nostru născut din iubire este vasul nemăsurat de mare, pe care îl ignorăm însă cel mai adesea, lăsându-l gol sau aproape gol, deși atât de multe ar putea încăpea în el...

18. Aducem regulat ofrande și considerăm că îi facem pe plac Domnului atunci când ne aruncăm la pământ în fața focului sacrificial. Dar toate acestea sunt lucruri mărunte care umplu peste capacitate vasul cel mic, în timp ce uităm de marele vas al iubirii pure întru spirit și adevăr, unicul care îi face plăcere lui Dumnezeu.

19. Credința mea este că de vreme ce practicăm ritualuri ca semn al orbirii noastre spirituale, nu ar trebui să neglijăm lucrurile esențiale de care depinde cu adevărat viața eternă întru spiritul iubirii de Dumnezeu! Acesta este mesajul pe care ni-l reamintește în fiecare dimineață soarele care răsare, căci datorită orbirii noastre spirituale, noi nu știm de unde vine el și ce este el. La fel, coaja copacului ne reamintește acest lucru, căci nimeni nu ar putea susține vreodată că arborele se află acolo de dragul scoarței; în schimb, scoarța se află acolo de dragul arborelui, pentru a proteja puterile creatoare ale acestuia, dăruite lui de Dumnezeu, și pentru a le ascunde totodată de curiozitatea noastră trupească. Toate acestea sunt indicii de la Dumnezeu adresate spiritului, căruia îi spun:

20. „Iată, am ascuns viața în interiorul cărnii pentru ca moartea să nu o poată zări, și Mi-am ocultat proprietatea în interiorul tău pentru ca tu să o porți înlăuntrul tău neatinsă până în momentul dezvăluirii (revelării). Sub scoarță există o activitate intensă, născută din iubirea sinceră și din înțelepciunea lui Dumnezeu cel etern; curenții puternici ai vieții curg și acționează acolo, conform voinței lui Dumnezeu‟.

21. O, Tată, în acest fel, tot ceea ce putem vedea noi cu ochii noștri trupești nu reprezintă altceva decât un veșmânt mort în interiorul căruia sălășuiește viața tăcută și activă, menită să ne atragă. După ce am descoperit acest izvor de viață în iubirea pură pentru Dumnezeu, toate minunile care ne înconjoară devin cu adevărat vii; minuni a căror aparență exterioară ne-a fascinat atâta vreme, astfel încât aproape că am ajuns să ne închinăm lor, precum unor idoli.

22. Cine ar putea admira o picătură de apă numai pentru că este apă? Ce să mai spunem atunci de întinderea nesfârșită a mării sau de ploaia fertilă care cade sub forma a nenumărate picături pe pământ pentru ca acesta să poată da rod?

23. Dar după ce spiritul își descoperă propria imagine în picătura de apă, o, Tată, el va începe să o adune în vasul vieții și se va minuna de tot ceea ce există în el însuși și în frații săi, înlăuntrul cărora va descoperi cea mai mare minune dintre toate: iubirea eternă și infinită a lui Dumnezeu, alături de cea mai mare smerenie din interiorul nostru!

24. O, Tată, îmi închei aici contemplația; te implor, primește această rugăciune și continuă să-mi arăți care este voința Ta! Amin!”
_________________
Totul cu si alaturi de Dumnezeu !
 

Style:  
Search:
Fii binevenit călătorule ! Tainele Cerului și ale Universului îți sunt pregătite. Cere și ți se va da ! Bate și ți se va deschide ! Caută și vei găsi !