1. Cei doi au părăsit imediat coliba, grăbindu-se către deluşorul din faţă, pe care l-au urcat uşor, căci era nu cu mult mai înalt decât locul pe care se afla coliba lui Adam. Pe deluşor nu se aflau copaci, iar vârfurile cedrilor abia dacă ajungeau până la poalele acestuia; o cărare îngustă, dar confortabilă, conducea cu uşurinţă către vârful dealului.

2. Cei doi au ajuns pe culme cu şapte minute înainte de răsăritul soarelui (potrivit sistemului vostru de măsurare a timpului). Acolo, Adam s-a aşezat la sol, Mi-a mulţumit pentru noua zi pe care îi era dat să o trăiască şi Mi-a solicitat binecuvântarea pentru a-i putea binecuvânta la rândul lui, în Numele Meu, pe toţi copiii săi, întru iubirea şi graţia Mea.

3. (Asemenea acte de consacrare către Divinitate sunt rareori observate în ziua de astăzi, lumea privindu-le drept prostii, motiv pentru care Eu sunt nevoit să stau deoparte, căci binecuvântarea Mea nu le mai este necesară oamenilor!)

4. După consacrare, Adam a perceput prezenţa Spiritului Meu şi şi-a binecuvântat toţi copiii înainte ca soarele să răsară.
(10 ianuarie 1841)

5. După ce Adam a transmis binecuvântarea Mea tuturor copiilor săi, fără să-i uite nici pe cei din vale, primele raze ale soarelui de dimineaţă au răsărit la orizont, iar Adam a plâns de bucurie văzând Graţia Mea revărsându-se deasupra pământului sub forma luminii solare şi înţelegând că numai datorită iubirii Mele plină de compasiune soarele încălzea din nou vârfurile munţilor, peste care răcoarea nopţii se aşternuse într-o măsură mult mai mare decât la câmpie, aşa cum se întâmplă încă şi astăzi.

6. După ce s-a desfătat astfel, Adam l-a zărit pe Enoh, transfigurat de fericire, şi amintindu-şi de el, i-a poruncit să vorbească în timp ce soarele se înălţa pe cer, aşa cum îi ceruse mai devreme în dimineaţa aceea, imediat după rugăciunea de dimineaţă.

7. Auzind dorinţa lui Adam, Enoh a început imediat să vorbească din preaplinul iubirii sale, rostind următorul discurs:

8. “Tată, tu îmi ceri să rostesc un discurs pe care sunt incapabil să-l concep! Tu doreşti ca eu să cânt un imn adus dimineţii, aşa cum făcea Seth – care este un minunat orator când este vorba despre asemenea subiecte, în timp ce eu nu sunt altceva decât un receptacol orb al iubirii.

9. De aceea, fii răbdător cu mine dacă nu voi reuşi la fel de bine ca şi Seth. Voi încerca totuşi să exprim cu limba mea slabă ceea ce clocoteşte în inima mea.

10. Tată, ce este această dimineaţă ceţoasă, întunecată şi trecătoare, prin comparaţie cu dimineaţa eternă a spiritului născută din iubirea nesfârşită a Tatălui etern şi preasfânt?! Cum ar putea fi comparată vreodată această lumină palidă a soarelui de dimineaţă cu gloria orbitoare a iubirii lui Dumnezeu? Cu siguranţă că lumina soarelui nu reprezintă nimic mai mult decât un punct negru scăldat în razele iubirii divine. Da, soarele nu este altceva decât punctul de plecare al unei minuscule scântei din graţia Iubirii eterne a lui Dumnezeu, iar noi ne minunăm totuşi de măreţia sa! Oare cum am reacţiona atunci dacă am putea zări sursa primordială şi eternă a oricărei forme de lumină, adică Iubirea Tatălui în toată splendoarea ei?

11. Departe de mine gândul de a minimaliza măreţia soarelui, dar vă spun, acesta nu reprezintă altceva decât un învăţător care doreşte să ne spună: „O, voi, oameni sărmani, de ce mă priviţi pe mine, care nu sunt altceva decât o palidă scânteie care luminează pământul, şi de ce vă minunaţi de mine? Cât de puţin importantă este suprafaţa mea care vă uluieşte ochiul prin comparaţie cu ceea ce purtaţi voi în inima voastră! Dacă mie mi s-ar fi dăruit ceea ce are chiar şi cel mai neînsemnat dintre voi, cu adevărat, lumina mea ar fi pătruns până la cei mai îndepărtaţi poli ai infinitului cu o forţă neîntreruptă. Dar acolo unde razele mele nu reuşesc să pătrundă, ochiul spiritului vostru îşi răspândeşte cu putere razele sale, primind simultan alte raze, mai puternice şi mai îmbătătoare, născute din dimineaţa eternă a iubirii lui Dumnezeu‟.

12. Tată, priveşte, soarele se pregăteşte să ne înveţe lecţia sa cu prima sa rază! Căci dacă pătrundem înlăuntrul nostru şi contemplăm jocul infinit şi măreţ al gândurilor noastre, şi mai departe, pe cel încă şi mai sublim al sentimentelor noastre, şi încă şi mai departe, pe cel mai măreţ dintre toate – iubirea noastră pentru Dumnezeu, care trebuie să fie nesfârşită, căci numai ea ne permite să îl înţelegem pe Dumnezeu cel infinit şi etern, şi să-L iubim – cum am mai putea noi să venerăm şi să considerăm magnifică şi măreaţă lumina firului de praf, care are suficient spaţiu în ochiul nostru trupesc, când Tatăl etern şi preasfânt se lasă iubit pe Sine şi înţeles cu uşurinţă prin această iubire?

13. Inimile noastre se bucură prin intermediul ochilor noştri de strălucirea blândă a soarelui de dimineaţă, şi toate animalele salută zgomotos sosirea plină de graţie a mamei-zi. Corolele florilor se deschid pentru a absorbi cu lăcomie primele daruri ale binecuvântării blânde a soarelui de dimineaţă, iar valurile îndepărtate ale mării tremură şi se joacă precum copilaşii, trăgând de veşmântul de lumină al mamei lor. Aceste forme-gând sunt într-adevăr picturale; dar când mă gândesc că pentru experimentarea lor este întotdeauna nevoie de o fiinţă umană a cărei inimă să fie capabilă să creeze aceste gânduri după ce mintea ei s-a odihnit cu credinţă în iubirea de Dumnezeu, concluzia inevitabilă a unei ordini supreme îmi apare ca fiind firească. Căci această dimineaţă minunată şi toate celelalte scene similare nu ar valora nimic dacă nu ar putea fi văzute, simţite sau percepute într-un fel sau altul de către o fiinţă umană cu un suflet interior viu, înlăuntrul căruia locuieşte un spirit etern de iubire născut din Dumnezeu.

14. Întrucât suntem cu toţii de acord cu asta, cum se face atunci că ne bucurăm întotdeauna de răsăritul soarelui, care se ridică pe cer în fiecare dimineaţă în strict acord cu voinţa lui Dumnezeu, la o oră bine stabilită? În timp ce atunci când ne contemplăm spiritul liber nu ne minunăm deloc atunci când zărim lumina lui care nu piere niciodată, ci continuă să strălucească ici şi colo, într-o libertate minunată, prin regiunile fără sfârşit ale iubirii şi graţiei Tatălui preasfânt şi etern!

15. Da, ne minunăm de picătura tremurătoare de rouă atunci când strălucirea blândă a acesteia ne izbeşte ochiul însetat de senzaţii, în timp ce suntem cu totul neatenţi la picăturile miraculoase de viaţă din interiorul nostru, picurate în sufletul nostru de Iubirea infinită a lui Dumnezeu. Cât de fericiţi suntem atunci când simţim adierea răcoroasă a brizei de dimineaţă, şi cât de puţin fericiţi în faţa suflului continuu al vieţii care izvorăşte din dimineaţa eternă a lui Dumnezeu, mângâindu-ne în permanenţă în faţa soarelui spiritului şi dăruindu-ne o viaţă eternă şi mereu mai liberă. Ne fixăm privirea asupra orizontului cvasi-infinit al mării şi ne desfătăm de jocul luminii în valurile sale, în timp ce marile valuri de lumină ale mării eterne a graţiei divine trec adeseori pe lângă noi, nebăgate în seamă şi fără să trezească în sufletul nostru vreo bucurie. Ne minunăm atât de des de jocul culorilor – albastre, verzi şi roşii – de pe aripile unui fluture, în timp ce gândul înaripat născut în inima unui frate nemuritor ne lasă reci, fiind considerat fructul înşelător al unei imaginaţii prea bogate. Cât de des admirăm cuibul unei păsări, considerându-l o lucrare ingenioasă, în timp ce privim cu dispreţ opera desăvârşită şi nepreţuită a spiritului liber şi nemuritor!

16. Ce sentiment sublim trezeşte în inimile noastre parfumul cedrilor adus de adierea vântului care suflă necontenit printre ramurilor lor mlădioase – în timp ce ignorăm cu desăvârşire suflul sacru al spiritului Iubirii eterne, sau urechea ameţită de vânt, care ascultă limbajul furtunii, dar nu aude sunetul puternic al vocii lui Dumnezeu în propria inimă...

17. Tată, întrucât mi-a fost dat să vorbesc în faţa ta, îngăduie-mi să continui să îmi descarc inima, care realizează în faţa lui Dumnezeu cât de nerezonabilă este şi cât de tare ignoră ordinea divină fiinţa care are un vas mare şi unul mic, iar în vasul cel mare pune doar puţin vin, în timp ce umple vasul cel mic mult peste capacitatea acestuia, dând astfel pe dinafară şi vărsând vinul cel bun, în timp ce vasul cel mare rămâne aproape gol, deşi atât de mult vin ar fi putut încăpea în el. Corpul nostru fizic este vasul cel mic pe care îl încărcăm întotdeauna mult peste capacitatea lui, în timp ce spiritul nostru născut din iubire este vasul nemăsurat de mare, pe care îl ignorăm însă cel mai adesea, lăsându-l gol sau aproape gol, deşi atât de multe ar putea încăpea în el...

18. Aducem regulat ofrande şi considerăm că îi facem pe plac Domnului atunci când ne aruncăm la pământ în faţa focului sacrificial. Dar toate acestea sunt lucruri mărunte care umplu peste capacitate vasul cel mic, în timp ce uităm de marele vas al iubirii pure întru spirit şi adevăr, unicul care îi face plăcere lui Dumnezeu.

19. Credinţa mea este că de vreme ce practicăm ritualuri ca semn al orbirii noastre spirituale, nu ar trebui să neglijăm lucrurile esenţiale de care depinde cu adevărat viaţa eternă întru spiritul iubirii de Dumnezeu! Acesta este mesajul pe care ni-l reaminteşte în fiecare dimineaţă soarele care răsare, căci datorită orbirii noastre spirituale, noi nu ştim de unde vine el şi ce este el. La fel, coaja copacului ne reaminteşte acest lucru, căci nimeni nu ar putea susţine vreodată că arborele se află acolo de dragul scoarţei; în schimb, scoarţa se află acolo de dragul arborelui, pentru a proteja puterile creatoare ale acestuia, dăruite lui de Dumnezeu, şi pentru a le ascunde totodată de curiozitatea noastră trupească. Toate acestea sunt indicii de la Dumnezeu adresate spiritului, căruia îi spun:

20. „Iată, am ascuns viaţa în interiorul cărnii pentru ca moartea să nu o poată zări, şi Mi-am ocultat proprietatea în interiorul tău pentru ca tu să o porţi înlăuntrul tău neatinsă până în momentul dezvăluirii (revelării). Sub scoarţă există o activitate intensă, născută din iubirea sinceră şi din înţelepciunea lui Dumnezeu cel etern; curenţii puternici ai vieţii curg şi acţionează acolo, conform voinţei lui Dumnezeu‟.

21. O, Tată, în acest fel, tot ceea ce putem vedea noi cu ochii noştri trupeşti nu reprezintă altceva decât un veşmânt mort în interiorul căruia sălăşuieşte viaţa tăcută şi activă, menită să ne atragă. După ce am descoperit acest izvor de viaţă în iubirea pură pentru Dumnezeu, toate minunile care ne înconjoară devin cu adevărat vii; minuni a căror aparenţă exterioară ne-a fascinat atâta vreme, astfel încât aproape că am ajuns să ne închinăm lor, precum unor idoli.

22. Cine ar putea admira o picătură de apă numai pentru că este apă? Ce să mai spunem atunci de întinderea nesfârşită a mării sau de ploaia fertilă care cade sub forma a nenumărate picături pe pământ pentru ca acesta să poată da rod?

23. Dar după ce spiritul îşi descoperă propria imagine în picătura de apă, o, Tată, el va începe să o adune în vasul vieţii şi se va minuna de tot ceea ce există în el însuşi şi în fraţii săi, înlăuntrul cărora va descoperi cea mai mare minune dintre toate: iubirea eternă şi infinită a lui Dumnezeu, alături de cea mai mare smerenie din interiorul nostru!

24. O, Tată, îmi închei aici contemplaţia; te implor, primeşte această rugăciune şi continuă să-mi arăţi care este voinţa Ta! Amin!”