Capitolul 57
CONFESIUNEA LUI ADAM
(27 ianuarie 1841)

1. După ce Enoh şi-a încheiat discursul său cu adevărat divin, Seth s-a ridicat din nou şi a spus: “Nu mai am nici o îndoială că tu, dragul meu Enoh, ai vorbit atât de minunat sub imperiul unei inspiraţii venite de sus. 2. Am constatat pe mine însumi cum mă înalţ constant întru înţelepciune, până când ajung la înălţimea cuvenită, după care această forţă inutilă mă părăseşte în faţa propriei mele slăbiciuni, iar eu cad înapoi precum aceste picături, în bazinul nimicniciei mele înnăscute, în care sunt din nou înghiţit şi umilit de vechile mele obiceiuri, după care mă dizolv, absorbit de seceta mea naturală. Numai atunci, complet neajutorat, încep să recunosc gradat marea lege pe care Domnul, în marea Lui înţelepciune, a sădit-o cu iubire în întreaga mea natură, potrivit căreia, cel căruia Domnul nu i-a dat aripi pentru a putea zbura, trebuie să rămână acasă, aşteptând în umilinţă şi în pace până când graţia divină va binevoi să ridice această picătură neînsemnată din pârâul ei natural, ajutând-o să pătrundă în dimineaţa eternă a vieţii, acolo unde binecuvântarea lui Dumnezeu străluceşte de-a pururi şi unde iubirea nesfârşită a Tatălui preasfânt nu va lăsa cu siguranţă sărmana picătură să piară.

3. O, dragă Enoh, spune-mi, te-am înţeles corect? Eu cred că da, şi bănuiesc că toată lumea a înţeles la fel ca mine.

4. De aceea, te rog, confirmă-ne odată în plus acest lucru!”

5. Încântat să audă asemenea cuvinte, Enoh s-a îndreptat către Seth, l-a îmbrăţişat şi i-a spus: “O, dragă tată Seth, linişteşte-te, căci tu ai înţeles perfect vocea eternei Iubiri, care s-a revărsat de pe limba mea slabă şi nevrednică precum razele soarelui la răsărit.

6. Căci cuvintele mele nu sunt de la mine, ci au izvorât din iubirea eternă a Tatălui preasfânt, motiv pentru care întreaga mea fiinţă, cu toate părţile ei, îi va mulţumi de-a pururi plină de recunoştinţă, lăudând Numele Lui. Iar de acum înainte nu va mai exista absolut nimic în mine care să nu fie dedicat iubirii, rugăciunii şi recunoştinţei faţă de Tatăl nostru atât de bun, de sfânt şi de plin de iubire, din a cărui graţie ne-am născut noi şi toate celelalte fiinţe şi lucruri.

7. Mai adaug şi faptul că omul nu ar trebui să facă nimic de la el, chiar dacă sar auto-motiva cu credinţa îngâmfată că o face pentru o viaţă mai înaltă, ci, la fel ca şi picătura de apă, el ar trebui să se sprijine în întregime pe Domnul, care îl va educa şi îl va ghida în conformitate cu iubirea Sa eternă şi cu ordinea divină, şi oricum, în interesul suprem al omului respectiv. Amin!”

8. “Adevăr ai grăit”, a spus Adam, la unison cu toţi ceilalţi copii ai săi din linia principală. După care, Adam a continuat: “Căci tot ceea ce creşte pe pământ tânjeşte şi se supune cu modestie ordinii eterne a Atotputernicului Dumnezeu. Observăm zilnic cum razele soarelui ajută iarba, plantele, tufişurile şi toţi copacii să se înalţe din pântecul întunecat al pământului. Tot ele extrag din adâncimea mărilor aburii de apă care se unesc în norişori ce strălucesc în lumina lor blândă, pe care îi ridică în înaltul cerului, unde se transfigurează, devenind similari luminii înseşi şi nemaifiind percepuţi de simţurile noastre grosiere, deşi rămân totuşi în atenţia veşnică a ochiului spiritual. Cu toate că această imagine pământească nu reprezintă decât o analogie, ea redă totuşi cu claritate locul înalt al omului în această ordine divină, care a făcut ca el să primească un trup, organe de simţ şi un suflet, numai pentru ca în el să se poată naşte fructul cel nobil, pentru ca apoi să crească, în conformitate cu ordinea eternă, către viaţa veşnică întru Dumnezeu, la fel cum procreaţia se naşte din suflet, dar permite, prin puterea lui Dumnezeu şi a ordinii Sale divine, apariţia unui nou fruct nemuritor.

9. O, copiii mei, iată, Domnul a pregătit pentru noi un orator, căruia i-a deschis ochii, făcând simultan urechile noastre mai receptive, astfel încât noi începem acum să înţelegem scopul măreţ al Tatălui nostru în ceea ce ne priveşte. Şi întrucât beneficiem – spre marea noastră bucurie – de interpretarea înţeleaptă a acestui loc preferat al meu, haideţi acum să ne continuăm drumul, căci pământul poartă în el nenumărate alte comori care ne rămân necunoscute şi care ne pot inspira spiritul. Amin!”

10. Întregul grup format din primii oameni de pe pământ Mi-a mulţumit atunci în tăcere, după care a pornit către ieşire. Ajunşi la lumina soarelui, ei au rămas o vreme, şocaţi de frumuseţea imaginii din faţa lor, având în centrul ei pârâiaşul din care ieşeau stropi luminoşi, ce se evaporau apoi datorită căldurii, ieşind astfel din câmpul lor vizual. Au înţeles cu toţii pentru prima oară această scenă din natură şi s-au recunoscut pe ei înşişi în ea. Într-o stare aproape extatică, ei Mi-au mulţumit din adâncul inimilor lor, după care şi-au continuat drumul pe un platou neted, pe care trăiau mai multe familii. Zărind încă de la mare distanţă capul albit al marelui lor patriarh, acestea s-au grăbit să iasă în număr mare înaintea lui, pentru a fi binecuvântaţi şi pentru a-Mi lăuda Numele. Sunetul vocilor lor pure s-a ridicat în curând până la mare distanţă, invitându-i pe toţi copiii ce trăiau pe munţii învecinaţi la odihna Sabatului din ziua următoare, când urma să fie arsă o ofrandă adusă Mie.

11. Patriarhii au plecat apoi mai departe, cu inimile exultând de fericire, până au ajuns într-un loc în care o stâncă foarte înaltă, acoperită de zăpadă, le-a blocat drumul. Acolo, ei s-au aşezat din nou la sol, înconjuraţi de numeroşi copii, care furnicau în jurul lor, aducându-le patriarhilor din linia principală mâncare, fiecare simţindu-se fericit atunci când darul său plin de iubire era binecuvântat.

12. Şi iată, Adam şi-a ridicat privirea către vârful înalt al rocii, care părea că atinge cerul, şi a rămas multă vreme tăcut, cufundat în meditaţie, fără ca cineva să îndrăznească să-l întrebe ce vede. Bucuria zgomotoasă a copiilor săi a lăsat în curând loc unei tăceri respectuoase, căci toţi vedeau lacrimile din ochii tatălui lor.

13. Toată lumea se întreba ce s-a întâmplat, dar nimeni, cu excepţia lui Enoh, nu putea vedea în sufletul lui Adam.

14. În cele din urmă, el şi-a coborât privirea de la peretele neted al stâncii, a privit în tăcere mulţimea adunată la picioarele sale a copiilor săi şi li s-a adresat, profund emoţionat:

15. “Oh, totul nu este decât din vina mea! O, Dumnezeule mare, preasfânt şi preajust, de ce ai lăsat păcatul meu să crească într-un asemenea munte? Eu sunt încă viu, iar păcatul meu aproape că a atins cerul; cât de sus se va ridica el până la sfârşitul timpurilor!

16. Iată, eu stau aici în ziua de dinaintea Sabatului, înconjurat de copiii mei, odihnindu-mă în faţa stâncii propriului meu păcat. La fel, ultimul om va sta într-o zi aici, fără copii şi fără să fie însoţit de vreo fiinţă vie, şi va privi cu tristeţe în sus, către culmile eterne ale tuturor lumilor strălucitoare din infinitatea lui Dumnezeu, şi va aştepta, rugându-se ca muntele să se prăbuşească şi să-l zdrobească, înmormântând sub rămăşiţele sale ultimele fărâme ale păcatului meu.

17. O, copiii mei, priviţi, acolo sus, unde acum arde focul şi iese fum, acolo am intrat eu în existenţă şi am păcătuit în prezenţa lui Dumnezeu şi a pământului!

18. Pe vremea aceea, eu eram încă perfect, iar toate creaturile pământului îmi erau cunoscute şi supuse, de la centrul pământului şi până în înaltul cerurilor, acolo unde se află ultima Lume a lumilor, pe care nici un gând nu o poate atinge.

19. Şi unde m-a condus această greşeală a mea? Ce am devenit eu în noaptea păcatului meu? Nimic mai mult decât un vierme mizerabil în praful pământului, chinuindu-se să îşi ducă chiar şi micuţa viaţă mizerabilă care i-a mai rămas.

20. O, copiii mei, acela dintre voi care ar cădea de pe cea mai îndepărtată stea pe pământ nu ar face un salt mai mare decât cel al unui greier prin comparaţie cu prăbuşirea mea din înălţimea perfecţiunii în această prăpastie indescriptibilă.

21. Încă de atunci, de la începutul existenţei mele pământeşti, am căzut pradă cunoaşterii de sine celei mai umilitoare, m-am cunoscut pe mine însumi şi am căzut încă şi mai jos, da, până în acest loc, iar Cain m-a ajutat să mă afund încă şi mai tare.

22. Oh, ce cădere indescriptibilă! Eu, care nu mă puteam compara cu nimeni, exceptându-L pe Dumnezeu, sunt nevoit acum să cer copiilor mei instrucţiuni şi mâncare!

23. Oricum, având în vedere că aceasta este situaţia, facă-se voia Celui care a dorit să facă din mine ceea ce sunt acum în faţa voastră a tuturor! Amin!”

24. După acest monolog trist, el a început să plângă, iar starea sa lamentabilă ia întristat pe toţi cei de faţă, cu excepţia lui Enoh. Cât despre Eva, aceasta simţea povara lui Adam ca fiind chiar de două ori mai grea, dar încerca să-şi ascundă lacrimile, pentru a nu-l întrista şi mai tare pe Adam. Această deprimare generală a durat circa o oră, până când Seth s-a îndreptat către tatăl său, i-a şters lacrimile de pe obraz şi i-a spus:

25. “O, tată, nu plânge pentru ceea ce Ţi-a făcut Domnul. Dacă tu ai fi fost un tată rău, de ce te-am fi iubit cu toţii ca pe tatăl nostru comun?

26. Noi nu am descoperit niciodată nimic rău la tine, şi tot ce am primit noi de la tine a fost, este şi va rămâne bun! De aceea, noi îţi aducem cu toţii iubirea şi respectul nostru, ca o ofrandă de mulţumire, din toată puritatea inimilor noastre. Deci, dragă tată, înveseleşte-te iarăşi şi nu te mai lăsa pradă tristeţii în faţa înţelepciunii Tatălui preasfânt, atotputernic şi plin de compasiune!

27. Căci tu însuţi ne-ai învăţat că tot ceea ce face Domnul este bine. Deci, dacă toate acestea ni s-au întâmplat nouă, tuturor, cum ar putea ele să nu fie în acord cu voinţa Domnului? De aceea, nu ar trebui să fim tulburaţi atunci când căile Domnului sunt diferite – potrivit voinţei Sale atotputernice, plină de înţelepciune şi de iubire – de voinţa noastră limitată.

28. O, tată, chiar dacă odată Ţi s-a dat autoritate asupra soarelui, lunii şi stelelor, aceasta Ţi s-a dat de la Domnul atotputerii, şi nu de la tine.

29. Ceea ce aparţine Domnului, El poate lua înapoi, în conformitate cu ordinea Lui plină de iubire şi de înţelepciune. Şi oricum, potrivit acestei ordini, El face întotdeauna ceea ce este mai bine pentru noi, cei care, graţie infinitei Sale compasiuni, ne putem numi copiii Lui.

30. Întrucât El este Tatăl nostru, al tuturor, cum Şi-ar putea uita El vreodată copiii, Ţinând cont de iubirea şi de compasiunea Lui nelimitate?

31. O, tată, lasă tristeţea deoparte şi îngăduie-i lui Enoh, aici de faţă, să îşi arunce privirea sa iluminată – de îndată ce ceilalţi copii vor fi plecat – asupra tuturor lucrurilor prezente şi să le transfigureze cu limba sa aurită, care aduce viaţa şi ne întăreşte spiritul.

32. Haide, înveseleşte-te, tată! Amin!”

33. Şi iată, după ce Seth şi-a încheiat discursul său excelent, Adam l-a privit cu inima împăcată şi l-a rugat pe Enoh să îndeplinească dorinţa lui Seth şi a celorlalţi copii din linia principală, dar aceasta numai după ce ceilalţi vor pleca, exceptându-l pe omul cu părul negru, care nu aparţinea tribului, ci venise din ţinuturile de jos. În dorinţa sa vie de a obţine cunoaşterea, el s-a alăturat copiilor lui Adam, căci marea teamă de Lameh i-a purtat paşii săi muritori către nemuritorii din munţii.

34. După cum era obiceiul local, Enos, Kenan şi Mahalaleel le-au comunicat copiilor că de Sabatul următor, ei trebuiau să vină la coliba lui Adam pentru ca să-şi aducă darurile, dar acum dorinţa tatălui lor era să îl lase singur o vreme, pentru a se odihni; la un anume semn, ei trebuiau însă să se adune din nou şi să îşi însoţească tatăl până la copiii din regiunea de răsărit, după care urmau să se întoarcă la casele lor.

35. După ce cei trei s-au achitat de sarcina lor, aducându-l de asemenea cu ei şi pe omul cu părul negru, aşa cum le-o ceruse Adam, acesta din urmă s-a ridicat şi l-a întrebat pe străin:

36. “Ce te-a adus aici, salvându-te astfel de la moarte? Răspunde, sau dispari din faţa tatălui tuturor taţilor de pe pământ! Căci în venele tale curge sângele morţii, iar pe fruntea ta stă scris semnul lui Cain. De aceea, vorbeşte dacă te simţi în stare şi dacă limba ta poate articula vreun limbaj. Amin!”

37. Străinul s-a aruncat la picioarele lui Adam şi a emis câteva sunete bâlbâite şi pline de teamă, pe care nimeni nu le-a înţeles, cu excepţia lui Enoh.

38. Atunci, Seth i-a spus lui Adam: “O, tată, zelul tău just va genera moartea celui muritor. De aceea, te implor, ridică justiţia ta şi ai milă de acest om; lasă-l pe Enoh cel viu să îl readucă la viaţă pentru ca el să poată satisface justiţia ta. Amin!”

39. Adam i-a îndeplinit lui Seth dorinţa sa plină de compasiune şi i s-a adresat lui Enoh: “Iată, aici se află un om mort, venit din ţinuturile de jos; readu-l la viaţă şi dezleagă-i limba pentru a afla ce anume îi stă pe inimă. Amin!”

40. Auzind aceasta, Enoh s-a ridicat şi le-a spus patriarhilor: “O, părinţii mei, cum îl puteţi numi pe acest om un muritor mort, când el este la fel de viu ca şi noi, nefiind altceva decât un om sărman din ţinuturile de jos!? Dacă un animal bolnav ar veni până la locuinţa noastră, noi nu l-am alunga, ci l-am îngriji până când el s-ar însănătoşi. Şi iată că un om rătăcit şi sărman întâmpină mari dificultăţi şi a căutat refugiu la noi, iar noi îl lăsăm să zacă în praf precum un vierme.

41. Am văzut cu toţii că el a venit aici viu şi suntem conştienţi că întreaga viaţă îşi are originea şi susţinerea numai întru Dumnezeu.

42. De aceea, dragii mei părinţi, lăsaţi-l pe acest om să se ridice, pentru ca el să ajungă să-L cunoască pe marele Dumnezeu, care sălăşuieşte aici. Căci iubirea faţă de Tatăl preasfânt şi etern bate cu siguranţă mult mai departe decât gândul nostru.

43. Credeţi oare că această iubire nesfârşită nu îi atinge şi pe copiii din ţinuturile de jos? Iar dacă ea l-a adus pe unul din ei aici sus, noi nu ar trebui să respingem sărăcia lui, ci să îl acceptăm ca şi cum el ar fi crescut acolo sus, unde arde încă focul şi de unde iese fumul, şi către care ne mai îndreptăm din când în când pe furiş privirile, imaginându-ne cu naivitate că acea stâncă este păcatul nostru.

44. O, prea puţin contează până la ce înălţime a crescut acea stâncă, căci ea nu este altceva decât o stâncă, şi deci pieritoare, în timp ce noi suntem copiii nemuritori ai lui Dumnezeu, şi deci nepieritori. Mult mai importantă este însă iubirea noastră, care nu trebuie să excludă nici o fiinţă, iar cel mai puţin pe un sărman frate din ţinuturile de jos. Căci noi suntem copii ai iubirii, şi astfel, copii ai lui Dumnezeu. Să acţionăm aşadar în conformitate cu această sorginte, pentru a ne îndeplini pe drept şi întru adevăr menirea! Amin!”