Capitolul 58
STRĂINUL ASMAHAEL
(4 februarie 1841)

1. După aceste cuvinte, Enos – la îndemnul lui Adam – s-a îndreptat către străinul cu părul negru şi l-a ajutat să se ridice. Apoi, el le-a cerut lui Adam şi Eva permisiunea să spună câteva cuvinte înainte de a părăsi acest loc.

2. Toată lumea a fost unanim de acord ca el să vorbească.

3. Enos s-a înclinat, a mulţumit pentru permisiune, după care le-a adresat tuturor următorul discurs întru totul remarcabil:

4. “Părinţi şi copii! Mintea mea tocmai a fost pătrunsă de un mare gând, care sa fixat de sufletul meu agitat ca un fulger intens de lumină. Am visat odată – s-a întâmplat pe vremea când dormeam prea mult dimineaţa, ceea ce mi-a adus de altfel un mic reproş – că ne aflam cu toţii în acest loc, la fel ca acum. Ne bucuram cu toţii de peisajul minunat şi de copiii noştri, pe care îi invitam de asemenea la ceremonia Sabatului, care urma a doua zi. Şi iată, în timp ce eram atât de fericiţi împreună, o fiinţă de o strălucire uluitoare a venit în mijlocul nostru, uluindu-ne pe toţi cu lumina sa puternică. Dar respectiva fiinţă nu ne-a lăsat prea mult în această stare de spaimă, ci s-a revelat pe sine în faţa ochilor noştri stupefiaţi.

5. O, părinţi şi copii, fiinţa aceea s-a revelat a fi Abel, care însoţea un om întru totul asemănător celui de faţă, pe care i l-a prezentat patriarhului suprem, Adam, cu următoarele cuvinte pline de blândeţe:

6. „Ascultă, tată! Cu excepţia mea, Cain nu a rănit niciodată pe nimeni. Tu nu ai pierdut altceva decât trupul meu. Iată, eu l-am iertat pe Cain din toată inima, iar aceasta cu atât mai uşor cu cât nu am avut niciodată vreun resentiment împotriva lui. Iar când mai târziu, el l-a părăsit pe fiul său, Enoh, şi a ajuns pe malul uneia din cele mai mari ape de pe pământ, unde a început să se tânguiască, suferind de căldură, sete, foame şi teamă, alături de puţinii săi însoţitori care fuseseră salvaţi, i-am cerut permisiunea Tatălui preasfânt şi etern şi m-am revelat în faţa lui, citindu-i în ochi lacrimile de remuşcare. Am simţit atunci cea mai vie compasiune pentru el şi l-am învăţat să-şi construiască un fel de coş prin care apa nu putea pătrunde, după care l-am ghidat pe valurile mării până la un tărâm fertil şi bogat, aflat la mare distanţă.

7. Am făcut acelaşi lucru şi pentru câţiva dintre descendenţii săi, aflaţi în oraşul lui Enoh, şi care aveau o natură ceva mai bună.

8. Totuşi, nu am îndrăznit niciodată să aduc pe vreunul dintre locuitorii oraşului lui Cain la tine, o, tată, căci cunoşteam prea bine mânia ta justă împotriva lui. Ştiam însă totodată şi ce i-a spus Domnul lui Cain, atunci când acesta, pătruns de remuşcări amare, a ajuns în acele ţinuturi îndepărtate. Domnul l-a liniştit, spunându-i: „Dacă cineva va îndrăzni să îl ucidă pe Cain, va fi nevoit să suporte o răzbunare de şapte ori mai grea!‟

9. Îţi aduc acum, tot la voinţa lui Iehova, un fugar din ţinuturile de jos, aflat în căutarea lui Dumnezeu. Dăruieşte-i ceea ce caută şi primeşte-l cu întreaga ta iubire părintească, căci sângele tău curge şi prin venele sale.

10. Trezeşte-l prin binecuvântarea ta, iar Domnul îţi va trezi la rândul Lui toţi copiii pentru ca ei să poată predica Numele Lui copiilor din ţinuturile de jos, în vederea unei posibile mântuiri a pământului!‟

11. O, părinţi şi copii! Constat acum că acest om se află cu adevărat printre noi, la fel ca în visul meu, şi chiar cu câteva clipe în urmă l-am văzut pe Abel cel strălucitor cum părăseşte acest loc. Singurul care a asistat la venirea şi la plecarea lui a fost Enoh, care a preferat să păstreze tăcerea. Aceasta am avut de spus; meditaţi asupra cuvintelor mele şi acţionaţi apoi în consecinţă! Amin!”

12. Enoh a confirmat cu promptitudine afirmaţiile lui Enos, spunând: “Da, aşa s-au petrecut lucrurile!”

13. Auzind aceste cuvinte, Adam a rămas uimit şi a întrebat emoţionat: “Unde a stat Abel?”

14. Simultan, Enoh şi Enos au indicat acelaşi loc, astfel încât Adam i-a crezut, căci cei doi nu au greşit indicând locul de unde Abel şi-a afirmat credinţa şi iubirea în faţa lui Adam.

15. Ulterior, el i-a pus pe cei doi să îi descrie separat şi în secret apariţia lui Abel, iar descrierile lor s-au potrivit din nou atât de tare, încât Adam nu s-a mai putut îndoi de veridicitatea viziunii lor şi a acceptat-o pe deplin.

16. Întru totul convins, Adam a exclamat fericit: “O, Abel, accept tot ceea ce îmi aduci tu, chiar dacă ar fi vorba de Cain însuşi!

17. Aşadar, aduceţi-l la mine pe sărmanul protejat de Abel însuşi, pentru ca eu să-l pot binecuvânta şi pentru a-l primi în mijlocul nostru, revelându-i în mine pe primul om de pe acest pământ, care nu a fost născut, ci creat direct de mâna atotputernică a Iubirii eterne, precum şi pe mama tuturor oamenilor, care s-a născut din mine, iar în cele din urmă, pe Acela a cărui măreţie, putere, sfinţenie şi iubire a umplut întreaga eternitate şi infinitate cu miriade de fiinţe, aşa cum stau mărturie toate lumile, precum şi noi, cei care am primit un spirit etern direct de la Dumnezeu!”

18. Auzind acestea, cei prezenţi l-au adus pe omul cu păr negru la el, iar Adam l-a atins şi l-a binecuvântat de trei ori, după care l-a întrebat care îi este numele. Dar acesta a răspuns: “O, sublimă şi măreaţă fiinţă, prima creată de Dumnezeu, Mare Rege pe acest pământ, părinte înţelept al tuturor părinţilor de pe pământ, iartă-mă pe mine, sărman fugar din ţinuturile de jos, salvat de mâna unei fiinţe de lumină din ţinuturile morţii, adică din oraşul lui Lameh, şi adus aici. Priveşte-mă, eu nu am nici un nume, căci nu am fost altceva decât un sclav lucrător, iar aceştia nu au nume, ci sunt precum animalele, strigaţi prin sunete nearticulate. Lor li se permite să înţeleagă cuvintele, dar nu şi să le rostească. Oricine îndrăzneşte să emită cu limba sa vreun sunet sensibil, este nevoit să plătească aceasta prin moartea cea mai crudă.

19. De aceea, nu fii supărat pe mine, dacă eu, un sărman sclav, sunt incapabil să îţi ofer ceea ce îmi ceri, căci în ţinuturile de jos domneşte cruzimea cea mai atroce, şi viaţa tuturor se află în pericol. Oriîncotro ai fugi, tiranii din Lameh îşi trimit mercenarii după tine, pentru a te ucide în maniera cea mai crudă, fără nici un fel de remuşcare.

20. O, mărite părinte al tuturor părinţilor de pe pământ! Atrocităţile care se petrec acolo jos sunt atât de cumplite încât nici o limbă omenească nu le-ar putea descrie vreodată. Uciderea fără milă a sclavilor este cu siguranţă cea mai mică dintre ele, dar există numeroase alte atrocităţi, ce nu pot fi descrise în cuvinte, iar eu nu aş îndrăzni niciodată să-Ţi vorbesc despre ele, pentru a nu profana aceste înălţimi. Amin!”

21. Auzind această povestire a celui fără nume, Adam, la fel ca şi copiii săi, a rămas profund şocat şi se pregătea tocmai să blesteme ţinuturile de jos, când străinul fără nume i-a întrerupt cuvintele grele de mânie, spunându-i:

22. “O, nu rosti cumplitul blestem, preabunule tată al întregului pământ, şi ascultă-mă. Cei de jos nu mai au nevoie de noi blesteme, căci au parte de ele din abundenţă. Lameh este suficient pentru întregul pământ, iar dacă marele Rege de deasupra stelelor ar dori să arunce cel mai crunt blestem al Său asupra acestui pământ, ar fi suficient ca El să trimită pe pământ un alt Lameh, şi poţi fi sigur, o, tată al nostru, că înainte ca soarele să răsară şi să apună de o sută de ori, nici o fiinţă vie nu ar mai împovăra acest pământ, cu excepţia celor din Lameh.

23. De aceea, o părinte al tuturor părinţilor, în loc să-l blestemi, mai bine binecuvântează acel ţinut al ororii, deja blestemat, căci dacă vei mai adăuga şi tu blestemul tău, sporind astfel întunericul de acolo, vai de sărmanii sclavi!

24. Şi aşa, strigătul sângelui lor revărsat din abundenţă se înalţă până la stele precum o furtună dezlănţuită, implorând răzbunare. Dacă îţi vei adăuga şi tu blestemul tău asupra ţinutului de jos, valurile de sânge ar putea atinge într-o bună zi înălţimea vârfurilor sacre ale munţilor.

25. O, părinte al tuturor părinţilor, binevoieşte şi binecuvântează acolo unde ai avea toate motivele să blestemi! Amin!”

26. Profund emoţionat de aceste cuvinte, Adam l-a lăudat pe străinul fără nume şi i-a spus: “Ascultă, sărmane fiu din sângele lui Cain. Dacă nu Ţi s-a permis să vorbeşti în ţinuturile de jos, cum se face că limba ta are aproape fluenţa lui Kenan?

27. Tu vorbeşti de parcă ai fi un trimis al lui Dumnezeu printre noi. Cuvintele tale sunt clare şi pline de bun simţ. Răspunde-mi cu sinceritate, cum ai reuşit acest lucru?”

28. Cel fără nume şi-a luat inima în dinţi şi a răspuns: “O, părinte al tuturor părinţilor de pe pământ! Lauda ta, a părintelui şi învăţătorului nostru înţelept, îmi umple inima de bucurie!

29. Ascultă-mă: învăţătorul care m-a ajutat cu înţelepciune să vorbesc a fost chiar acela care m-a adus până aici. Tu îl cunoşti şi l-ai cunoscut încă înainte de cei care te înconjoară aici, ascultându-te şi aşteptând. A fost Abel, fiul tău strălucitor, care, inspirat de o iubire divină, a dezlegat limba mea împietrită, pentru ca eu să pot vorbi în faţa ta şi a descendenţilor tăi, a celor binecuvântaţi.

30. O, tată al nostru, al tuturor, acum cunoşti ceea ce la început ţi se părea de mirare. Îngăduie-mi acum mie, sărmanul refugiat din ţinutul de jos, să-L caut aici, în mijlocul vostru şi al înălţimilor sacre, pe Conducătorul suprem, a cărui justiţie şi compasiune sunt mărturisite chiar de stele, de soare şi de lună.

31. O, părinte comun, te implor, rosteşte plin de iubire cuvântul Amin!”

32. Auzind aceste cuvinte, Adam a rămas atât de impresionat, încât nu a putut rosti nici un cuvânt, în timp ce ochi săi înotau în lacrimi de bucurie şi de compasiune.

33. În cele din urmă, Adam şi-a revenit din emoţie şi i-a spus celui fără nume: “Ascultă, dragul meu străin din ţinutul de jos al ororii. Dacă lucrurile stau aşa cum mi le-ai descris, lucru de care nu mă îndoiesc, şi de vreme ce Dumnezeu Însuşi a revărsat asupra ta o asemenea graţie, noi, copiii Lui, nu putem face altceva decât exact ce a făcut El, Părintele preasfânt, în marea lui compasiune nesfârşită. De aceea, fie aşa cum tânjeşte inima ta.

34. Iată, aici, în dreapta mea, se află tânărul Enoh, care este un orator binecuvântat de Dumnezeu. El va deveni învăţătorul tău întru Dumnezeu, Tatăl nostru plin de iubire şi Domn al infinitului.

35. Iar întrucât nu ai un nume, te voi numi „Asmahael‟, adică „străinul credincios aflat în căutarea lui Dumnezeu‟. Căci aici totul trebuie să poarte un nume şi orice acţiune trebuie desemnată de un cuvânt; şi orice situaţie, precum şi caracteristica sa interioară, trebuie să fie bine definită, căci orice se petrece, cum, când, unde şi de ce, trebuie definit cu exactitate. Iar ultimul lucru pe care l-am putea îngădui aici ar fi ca un om să poată umbla fără să poarte un nume.

36. Totuşi, orice nume trebuie să corespundă pe deplin celui care îl poartă, iar cel care a primit un nume trebuie să trăiască într-un deplin acord cu acesta. În caz contrar, el nu este altceva decât un mincinos, căci el nu îşi respectă propriul nume. Şi întrucât tu ai acum un nume, recunoaşte-l şi trăieşte potrivit lui, căci altfel vei deveni un mincinos în faţa lui Dumnezeu şi a tuturor copiilor Săi, devenind astfel mai mic decât cea mai mică particulă de praf, care corespunde întotdeauna numelui ei!

37. Acum te binecuvântez din nou şi îţi spun: Asmahael! Eu, Adam, primul om de pe acest pământ, creat de mâna lui Dumnezeu, Tatăl etern şi preasfânt, te binecuvântez la fel ca pe propriii mei copii şi mă aştept ca tu să îţi respecţi întru totul numele!

38. Iar acum îţi întind mâna mea şi te ridic până la statutul de copil al meu.

39. Iar voi, ceilalţi copii ai mei, urmaţi exemplul meu şi deveniţi părinţii lui; iar tu, dragul meu Enoh, urmează să-i devii deopotrivă frate şi învăţător.

40. Tu, Jared, te vei ocupa de el în locul lui Enoh, care a devenit acum un locatar în coliba mea.

41. Fie ca Domnul să vă deschidă inimile şi toate simţurile sufletului vostru către viaţa eternă a spiritului, în Numele Domnului! Amin!”

42. Asmahael a căzut atunci la picioarele lui Adam, le-a sărutat şi i-a mulţumit cu voce tare pentru imensa graţie pe care a revărsat-o asupra lui, primindu-l alături de ceilalţi copii ai săi, căci el simţea deja în interior efectul binecuvântării, ceea ce l-a făcut să sară în sus de bucurie şi să strige:

43. “Asmahael, ce nume plin de glorie, pe care mă simt încă nedemn să îl port! Dar am convingerea fermă că orice nume nou îl sileşte pe posesorul acestuia (pe cel botezat astfel) să asculte de judecata sacră pe care o poartă în el (o poruncă cu adevărat vie), căci cu el începe cunoaşterea de sine, care îi va deschide calea. Iar dacă cineva, care a primit un nume care îl obligă, este nevoit să urmeze (potrivit acestuia) cărările depărtate ale soarelui şi stelelor, el ar trebui să le parcurgă cu credinţă şi devoţiune, în numele marii graţii revărsate asupra sa, şi cu atât mai mult dacă numele său este încă şi mai înalt. O, voi, părinţi ai tuturor părinţilor de pe pământ, Ascultaţi-mă, pentru o persoană care s-a aflat adeseori în ghearele morţii nu este deloc dificil să urmeze calea către viaţa eternă. Iar pentru cineva care s-a luptat în permanenţă din greu pentru a-şi croi drum de ieşire din mlaştina întunecată a ororii şi a păcatului către o luminiţă cât de îndepărtată, călcată adeseori în picioare de cele mai cumplite îndoieli, o, ascultaţi-mă, cât de uşor îi va fi acestuia să urmeze drumul luminos către viaţă!

44. O, nume glorios, „Asmahael‟, far călăuzitor, care mă ghidează în sus, către înălţimile eterne şi sacre ale luminii şi vieţii. O, credeţi-mă, străinul din faţa voastră nu va purta acest dar sublim al graţiei în zadar. Amin! Amin! Amin!”