Capitolul 61
DESPRE CUVÂNTUL DIVIN DIN INIMA OMULUI
(11 februarie 1841)

1. După ce Enoh şi-a încheiat discursul, Seth s-a ridicat din nou şi a spus: “Oh, ce suntem noi şi ce putem noi face? Nimic!

2. Ori de câte ori discutăm între noi, în calitatea noastră de oameni, noi ne credem înţelepţi; dar acum a devenit limpede pentru mine că – în faţa lui Dumnezeu – întreaga noastră înţelepciune nu este altceva decât nebunie pură, care nu poate fi pe placul Domnului.

3. Poate fi oare suspectat discursul meu anterior că nu a izvorât din cea mai nobilă inimă? Şi ce s-a ales de el? El s-a dovedit a nu fi altceva decât o nebunie; iar eu apar ca o fiinţă confuză, ale cărei gânduri sunt împrăştiate pretutindeni, precum nebunul care întreabă unde este casa lui în timp ce se află la el acasă.

4. Dar de ce, de ce nu am putut noi să ne dăm seama de propria noastră nebunie mai devreme, pentru a nu ne mai face de râs atât de îngrozitor în faţa Domnului? Probabil că suntem orbi cu toţii de vreme ce l-am solicitat atât de inutil pe dragul nostru Enoh cu întrebări neroade, în timp ce primiserăm deja cea mai minunată confirmare divină prin intermediul lui Abel, Enoh, Enos, Kenan, şi în cele din urmă, într-un mod atât de miraculos, prin Asmahael însuşi; şi cu toate acestea, am preferat cu toţii să ne îndoim de cuvintele lui Enoh, mai degrabă decât să ne privim în faţă propria noastră orbire. Vai, ce nebunie absurdă! Cât de penibil este acum, că am comis-o, căci un părinte nu ar trebui să se simtă niciodată stânjenit în faţa copiilor săi.

5. Dar întrucât nu mai este nimic de făcut, să lăsăm lucrurile în mâinile Domnului!

6. Şi totuşi, nu pot să nu mă gândesc în inima mea că în marea Lui bunătate, Tatăl preasfânt şi preaiubitor nu ne va învinovăţi de această tulburare a noastră şi ne va sfătui după iubirea Lui, şi nu după înţelepciunea Lui, în faţa căreia oricum noi nu reprezentăm nimic; şi mai cred că El ne priveşte precum nişte copii adormiţi care visează că sunt treji, sau care ţin ochii închişi, convinşi că dacă ei nu văd nimic, nici ceilalţi, care sunt cu adevărat treziţi, nu pot vedea nimic.

7. O, Enoh, continuă să ne ajuţi să ne trezim, şi poate că într-o bună zi vom fi şi noi în măsură să vedem ceea ce vezi tu.

8. Iată cum vor sta lucrurile în viitor: Domnul îi va trezi pe copii pentru a le fi învăţători părinţilor lor, care vor primi astfel o inimă de copil. Iar după noi vor veni copiii care, cu toată slăbiciunea lor, vor realiza lucruri mai mari decât noi, care ne aflăm în deplina noastră putere. Şi astfel, voia Domnului se va împlini!

9. Cât despre tine, dragul meu Enoh, ridică-te şi spune-mi dacă am dreptate, alinându-ne astfel inimile noastre! Amin!”

10. Enoh le-a zâmbit plin de iubire tuturor patriarhilor şi a răspuns: “O, dragii mei părinţi, iertaţi-mă dacă uneori cuvintele mele par aspre, căci nu eu – fiul vostru Enoh – sunt cel care le rosteşte întru instruirea voastră, ci Domnul Însuşi, potrivit voinţei Sale divine. Nu este aşadar vina instrumentului dacă Domnul îl foloseşte după voia Sa. Şi chiar dacă eu vorbesc despre lucruri a căror semnificaţie este ascunsă precum germenul în bobul de grâu, nu trebuie să uităm că ordinea naturală ne învaţă că nici un bob plantat în pământ nu aduce imediat rod bogat, fiind necesar mai întâi ca învelişul care înconjoară germenul să piară; numai astfel este eliberată viaţa din interiorul bobului, care va creşte gradat, bătută de furtuni, stropită de ploaie şi scăldată în razele soarelui, pentru a da în cele din urmă un rod binecuvântat, de o mie de ori mai bogat.

11. La fel stau lucrurile şi cu fiecare cuvânt al lui Dumnezeu. El nu va aduce roade pe loc, ci trebuie mai întâi plantat în solul inimilor noastre, învelit în cochilia sa protectoare şi dură. Dacă apoi, acest înveliş este dizolvat şi consumat în inima noastră prin intermediul iubirii active, germenul cel viu, adică înţelegerea profundă, va ţâşni către lumina soarelui spiritual şi se va coace, deşi va fi supusă multor încercări furtunoase, căci va fi stropită de ploaia iubirii celeste şi se va scălda în lumina graţiei Tatălui preasfânt şi preaiubitor, dând astfel naştere rodului nepreţuit al vieţii eterne şi al iubirii supreme, prin înţelepciunea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, al tuturor.

12. O, părinţii mei, priviţi, aceasta este voinţa lui Dumnezeu; iar aceasta este maniera în care trebuie să primim noi cuvintele Sale. Numai astfel îi vom arăta noi Domnului că suntem cu adevărat copiii Săi, care înţeleg Cuvântul Tatălui şi îi recunosc dea pururi vocea. Amin!”