1. Eu: „Ascultă-Mă, dragul Meu prieten şi frate. Nu pot să te contrazic în nici un fel, căci felul tău de a gândi şi de a acţiona Mi se pare cât se poate de corect. Atunci când între un lider politic şi supuşii săi există o relaţie de tipul celei descrise de tine, ai întru totul dreptate să gândeşti şi să te comporţi aşa cum ai făcut-o tu. Mă întreb însă: dacă situaţia ar fi diferită de cea pe care Mi-ai prezentat-o tu, ce ai mai avea de spus despre relaţia dintre stăpânitori şi supuşii lor?

2. Mi-ai declarat cu toată sinceritatea că tu judeci relaţia dintre cei care stăpânesc şi cei care sunt stăpâniţi exclusiv prin prisma poruncii Mele a iubirii, fără să-ţi pese nici un pic de celelalte legi care ar putea exista în univers. În această privinţă nu pot fi de acord cu tine, din mai multe raţiuni.

3. Una dintre ele se referă chiar la propria Mea poruncă, care M-a făcut pe Mine însumi să Mă supun autorităţilor lumeşti, deşi aveam puterea pentru a-i sfida, dacă Mi-aş fi propus acest lucru. Mai mult, pe când Mă aflam în templul în care se adunau impozitele, Eu le-am recomandat discipolilor Mei să îi dea Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu! La fel, le-am recomandat oamenilor, prin intermediul lui Pavel, să asculte de autorităţi, indiferent dacă acestea le impun legi foarte stricte sau mai moderate, căci nimeni nu poate deţine pe pământ o astfel de autoritate decât cu acordul Tatălui Ceresc! Ei bine, ce ai de spus în privinţa acestor porunci, date tot de Mine?”

4. Robert: „Spirit nobil şi umanitar, eu cred că intenţia Ta atunci când ai dat aceste porunci a fost mai degrabă un raţionament uman cât se poate de inteligent, având la bază dorinţa de a garanta în timp persistenţa doctrinei Tale şi a credinţei în Tine. Un lucru este cert: dacă Te-ai fi opus regilor atotputernici ai pământului, aşa cum a făcut Iehova în Vechiul Testament prin gura lui Samuel, sublima Ta morală nu ar fi rezistat niciodată timp de aproape 2000 de ani, sub guvernarea arogantei biserici catolice, decât cel mult prin mijloace supranaturale, despre care romano-catolicii cunosc foarte multe lucruri. Cât despre adevărul inerent acestor porunci, Te las pe Tine să judeci singur cât de mare este acesta, căci nu eu am fost martorul ororilor noului Babilon!

5. Iată cum privesc eu lucrurile: dacă ai fi fost cu adevărat serios în ceea ce priveşte porunca de a ne supune autorităţilor, fie ele bune sau rele, ar fi trebuit să renunţi anticipat la doctrina Ta extrem de liberală. Ar fi trebui să recunoşti, de pildă, că oamenii sunt condamnaţi să rămână de-a pururi nişte păgâni care trăiesc în bezna ignoranţei, de vreme ce autorităţile le impuneau în acele vremuri să creadă în vechile zeităţi şi să nu asculte de sublima Ta învăţătură!

6. Ştiu că ai spus: «Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu», dar nu ai precizat ce anume merită să primească Cezarul, conform ordinii naturale a lucrurilor, şi ce anume îi datorăm lui Dumnezeu. De aceea, i-a fost cât se poate de simplu Cezarului să îşi aroge fără nici un scrupul dreptul de a fi el însuşi o Divinitate, fără să-şi mai facă datoria ce deriva din funcţia pe care o îndeplinea.

7. Oricum, declaraţia Ta din templu a fost mai limpede decât cea a lui Pavel, care a semănat mai degrabă cu un fel de teamă faţă de autorităţi. Dacă ar fi să luăm la modul literal această declaraţie, ar însemna că omul trebuie să înceteze să mai fie un creştin de îndată ce un astfel de prinţ al lumii consideră că doctrina Ta reprezintă o ameninţare la adresa dictaturii instituite de el, aşa cum s-a şi întâmplat cu doctrina romano-catolică profană de-a lungul secolelor.

8. Altminteri, Pavel a fost un om cu o înţelepciune ieşită din comun, aşa că este greu de înţeles de ce a instituit această lege, care, între noi fie vorba, pare de-a dreptul absurdă în faţa bunului simţ. Căci, pe de o parte, stă scris că: «Voi sunteţi cu toţii fraţi, iar Domnul este unul singur!», dar pe de altă parte omul trebuie să se supună autorităţilor care îi privesc cu dispreţ pe cei care li se supun.

9. Cele două afirmaţii, Prieten drag, se exclud reciproc. Poate fi adevărată ori una, ori cealaltă, dar nu amândouă simultan! Dacă omul este silit să le asculte pe amândouă, ar însemna că el trebuie să slujească la doi stăpâni, lucru absolut imposibil, aşa cum ai afirmat chiar Tu cândva, sau să-şi asume o natură duală şi ipocrită, respectând voinţa prinţului (autorităţii), dar numai formal şi exterior, blestemând-o în acelaşi timp în sinea lui, căci spiritul îl îndeamnă să respecte partea mai liberală a doctrinei Tale. Această dublă măsură ar fi foarte greu de pus în practică, uneori de-a dreptul imposibil, şi ar fi oricum foarte periculoasă.

10. Crede-mă, nobilul meu Prieten: eu am analizat această parte controversată a doctrinei Tale aşa cum puţini alţii au făcut-o, şi am ajuns la concluzia că trebuie făcută o deosebire între ceea ce ai predicat Tu în mod liber, aceasta fiind tema principală a învăţăturii Tale, şi aspectele pe care Tu şi prietenii Tăi aţi fost nevoiţi să le interpolaţi, date fiind timpurile periculoase în care aţi trăit. Oricum, eu sunt şi rămân cel mai fervent adorator al Tău, aşa că am înţeles cum trebuie privită doctrina Ta cea mai pură! Spuneai mai devreme că Tu Te-ai supus autorităţilor lumeşti, în pofida puterii Tale absolute. Această afirmaţie este absolut adevărată, căci ai acceptat să fii crucificat, conform deciziei puterii vremelnice a acelor timpuri.

11. Dacă Te-ai fi putut opune sau nu cu adevărat arestării autorităţilor cu ajutorul puterilor Tale supranaturale, acest lucru îmi depăşeşte puterea de înţelegere! Dacă miracolele făcute de Tine nu Ţi-au fost cumva atribuite în urma unei idolatrii pe jumătate păgâne, ar rezulta că, de vreme ce erai iniţiat în controlul puterilor cele mai subtile ale naturii, acestea îţi stăteau întru totul la dispoziţie. Pe de altă parte, prinderea şi executarea Ta au aruncat o lumină ciudată asupra puterilor Tale miraculoase, care ofensează raţiunea oricărui gânditor uman, indiferent cât de iluminat este el. În ceea ce mă priveşte, eu şi numeroşi alţii la fel ca mine nu am acceptat decât doctrina Ta cea mai pură, evitând orice alte ingerinţe exterioare, ce semănau mai degrabă cu nişte adăugiri exterioare păgâne.

12. Nu ştiu dacă am dreptate, dar sper să aflu acum de Ia Tine întregul adevăr. M-ar interesa de asemenea să aflu cât de autentică este Divinitatea Ta, dovedită aproape matematic de un anume Swedenborg* care a trăit în secolul al XVIII-lea. Mă rog, pentru un gânditor adevărat acest lucru pare de neacceptat, părând oarecum burlesc.

13. Gândeşte-te! Să fii o Fiinţă divină nelimitată, cu o inteligenţă, o înţelepciune şi o putere la fel de infinite! Din punct de vedere logic, ar fi imposibil ca o astfel de Fiinţă nesfârşită şi omniprezentă să se limiteze la persoana singulară a unui biet om! Mă întreb ce fiinţă cu capul pe umeri poate crede că Tu şi Divinitatea absolută puteţi fi absolut identici? Sunt de acord că poţi fi Fiul lui Dumnezeu, căci orice om are dreptul să afirme acest lucru. Dar să pretinzi că eşti simultan om şi una cu Dumnezeu, asta mi se pare puţin cam prea mult!

14. Pe de altă parte, nu mă opun vehement acestui lucru, cu condiţia să îmi demonstrezi autenticitatea lui. De vreme ce între lună şi soare există atâtea lucruri pe care înţelepciunea umană nu poate nici măcar să le viseze, de ce nu ai fi Tu Fiinţa Divină supremă? Cine ştie, poate că, aşa cum spunea Hegel, Divinitatea adormită iniţial în Tine s-a trezit şi a devenit pe deplin conştientă de sine...

15. Sau poate a simţit nevoia să se manifeste în faţa creaturilor Sale îmbrăcând Ea însăşi o formă umană, pentru a fi văzută şi înţeleasă de copiii Săi, fără ca cineva să interfereze în vreun fel cu înţelepciunea şi cu puterea supremă a voinţei Sale... Aşa cum spuneam, orice este posibil, mai ales în această lume, în care existenţa pare să îşi asume o natură atât de bizară.

16. Mă întreb însă în acest caz de ce a permis Divinitatea care s-a întrupat într-un Om Divin să fie executată în mod ruşinos de către o mână de evrei stupizi! Prietene, aşa ceva pare greu să se întâmple chiar şi între lună şi soare! Ca să înţelegi un astfel de miracol, ar trebui să cauţi ceva mai departe, între nebuloasele îndepărtate ale universului.

17. Eu nu cred însă că Tu ai afirmat cu adevărat aşa ceva despre Tine însuţi, căci ştiu foarte bine ce răspuns ai dat atunci când ceilalţi Te-au întrebat dacă eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Ai dat atunci răspunsul unui om înţelept: «Voi (adică nu Eu) sunteţi cei care aţi afirmat acest lucru». Cred că am înţeles perfect acest răspuns, cel puţin atât cât stă în puterea de înţelegere a omului: practic, ai recunoscut că eşti o fiinţă umană de o puritate absolută, un veritabil spirit angelic, dar nu un semizeu păgân.

18. Nu este însă de mirare că oamenii din acele timpuri, care credeau încă în oracolul din Delphi, ascultau profeţiile lui Thumin şi Urim, şi erau convinşi că bastonul cu o vechime de aproape o mie de ani al lui Aaron din Chivotul înţelegerii continuă să dea roade. Ţi-au atribuit o aură divină, căci trebuie să recunosc că înţelepciunea Ta nu a fost depăşită de nimeni timp de aproape 2000 de ani! Dacă până şi romanii, care erau nişte oameni inteligenţi, credeau că orice om mare este atins de suflul lui Dumnezeu, nu mă surprinde deloc faptul că evreii, compatrioţii Tăi, care credeau orbeşte în făcătorii de miracole, Te-au considerat o fiinţă divină, de vreme ce ai făcut atâtea miracole în faţa lor, a căror bază naturală ei nu o puteau pricepe, întrucât au pierdut complet orice cunoaştere autentică, de la Avraam încoace!

19. Cred că am răspuns aşa cum trebuie la întrebarea Ta. Acum este rândul Tău. Te asigur că voi asculta cu nesaţ fiecare cuvânt pe care îl vei rosti”. (* - Vezi „Iadul şi Raiul” de Emanuel Swedenborg, n.r.)