1. Eu îmi continui astfel discursul: „Pe vremea când pământul era încă un corp ceresc pustiu, care nu trebuia să susţină pe suprafaţa lui nici plante, nici animale, decât câteva arhetipuri primordiale ale viitoarelor forme de viaţă în apele sale, munţii primari erau de ajuns pentru a menţine echilibrul de care vorbeam mai devreme. După ce planeta s-a solidificat însă din ce în ce mai mult, de-a lungul mileniilor, deasupra nivelului mării au început să se ridice diferite grupuri de insule, iar seminţele primordiale ale vieţii (aflate iniţial în apă) au început să se răspândească şi să încolţească la suprafaţa lor, dând naştere unor numeroase specii de ierburi şi plante, care au început să aibă nevoie de suprafeţe tot mai întinse pentru a se putea dezvolta. Prin puterea focului subteran au fost astfel create noi terenuri, pe care recentele forme de viaţă să se poată dezvolta şi creşte, găsindu-şi hrana şi protecţia de care aveau nevoie. Din acest motiv, întreaga suprafaţă a planetei a fost măturată de furtuni şi de fenomene meteorologice extreme, care au condus la fracturarea fundului mării şi la ridicarea deasupra apei a noi milioane de hectare de pământ, prin jocul unor forţe misterioase, dar extrem de puternice.

2. Desigur, au fost necesare numeroase milenii pentru ca această mare operă să fie dusă la bun sfârşit, dar pentru Dumnezeu acest lucru nu a contat prea mult, căci un milion de ani tereştri nu înseamnă mai mult de o zi în faţa Lui! Pe scurt, acesta a fost motivul pentru care au fost creaţi munţii secundari.

3. La început, chiar şi aceştia erau mult mai înalţi şi mai semeţi decât la ora actuală. Timpul şi furtunile naturale le-au redus însă înălţimea, măcinându-i şi umplând astfel hăurile dintre ei. Aşa au apărut văile largi. Acestea aveau altitudini variabile, care împiedicau scurgerea regulată a apelor. De aceea, apele s-au acumulat în depresiunile cele mai adânci, dând naştere mărilor.

4. De atunci, aceste lacuri nu au încetat să crească, datorită ciclului permanent al apei, care se revarsă atât din porii pământului cât şi din atmosferă (sub forma ploilor, a zăpezii, a grindinei şi a rouăi), sfârşind uneori prin a ieşi din matca lor naturală. Ele şi-au erodat astfel malurile şi au dat pe afară, umplând parţial depresiunile inegale ale văilor şi dând naştere - în special în timpul marilor inundaţii - unor întregi regiuni deluroase, proces care continuă inclusiv la ora actuală, la fel ca şi cel de ridicare a munţilor secundari sub influenţa elementului focului.

5. Procesul de formare a dealurilor prin acumularea de aluviuni, despre care ţi-am vorbit ceva mai devreme, a dat naştere aşa-zişilor munţi terţiari, care derivă, desigur, din cei secundari.

6. Aşa au apărut ultimele două categorii de munţi, fiecare derivând din cea de dinainte. În ceea ce priveşte cea de-a treia categorie de munţi (cei terţiari), motivul pentru care aceştia au trebuit creaţi este uşor de înţeles, căci pe pământ au continuat să apară tot felul de noi specii şi forme de viaţă, care aveau nevoie de un spaţiu din ce în ce mai mare pe care să îşi desfăşoare activitatea.

7. Solul pământului este astfel alcătuit încât să permită apariţia, viaţa şi răspândirea a tot felul de fiinţe vii, iar acest sistem ecologic natural nu ar fi putut fi constituit fără ajutorul celor trei tipuri de munţi.

8. Desigur, ultimele două categorii de formaţiuni muntoase nu puteau avea acelaşi destin cu munţii din prima categorie. Metoda prin care au fost create ele este complet diferită, la fel ca şi destinul şi menirea lor. De vreme ce s-au alăturat însă sistemului munţilor primari, aceste formaţiuni trebuie să respecte fără nici o ezitare aceleaşi legi pe care le respectă munţii primari - prinţii acestei lumi a munţilor*, ca să spunem aşa. Acest lucru s-ar putea traduce astfel: «Nu este de ajuns ca voi, munţi mai mici şi mai tineri, să umpleţi văile şi depresiunile cu aluviunile voastre, pentru a da astfel naştere unor soluri fertile, unor mici deluşoare şi păduri răcoroase. Încă din prima voastră zi de existenţă, trebuie să vă asumaţi şi voi o parte din povara pe care o purtăm noi pe umeri, sprijinindu-ne în tot ce facem, în caz contrar, nu vă veţi putea îndeplini propriul destin, căci prin creaţia voastră, puterile noastre au fost relaxate, iar dacă ar trebui să ne ocupăm de coordonarea întregii ordini de pe pământ, aşa cum făceam înainte de apariţia voastră, noi am fi depăşiţi la ora actuală!» Şi astfel, datorită inteligenţei lor inerente, noii munţi fac exact ceea ce le spun prinţii lumii geologice.

9. Desigur, există şi printre ei unii care nu doresc să asculte de mai-marii lor, dar ei sunt măturaţi de furtuni puternice, până când aleg una din două: ori încep să asculte de munţii mai mari, ori sunt complet distruşi. Înţelepţii din vechime obişnuiau să spună că aceşti munţi sunt «neascultători» sau blestemaţi. În vremurile mai recente, aceşti «rebeli» au ajuns să fie consideraţi munţi instabili, slabi şi care se erodează uşor. Există nenumărate exemple de astfel de munţi pedepsiţi (măcinaţi şi complet anihilaţi), atât în vremurile demult apuse, cât şi în cele mai recente”.
(* - Vezi şi „O evanghelie a munţilor” de Jakob Lorber, n.r.)