1. Eu: „Atât timp cât omul nu ştie să definească realitatea în care trăieşte decât cu ajutorul raţiunii sale, el nu poate avea o altfel de înţelegere a credinţei şi a rugăciunii decât cea pe care tocmai mi-ai oferit-o tu, cu atâta sinceritate. Căci raţiunea cerebrală a omului nu poate cunoaşte altă cale decât aceea a percepţiei materiale şi a viziunii senzoriale. O credinţă spirituală, cu adevărat vie, nu-şi poate implanta însă rădăcinile în percepţia senzorială, la fel cum un bob de grâu nu poate încolţi pe o stâncă de granit. Deşi granitul îi asigură un fundament cât se poate de solid, el nu dispune de umezeala necesară pentru a dizolva bobul de grâu, silindu-l să încolţească şi să dea naştere noii mlădiţe (germenului viu din interiorul său). De aceea, bobul de grâu va rămâne pe stânca de granit exact aşa cum a ajuns pe ea, neschimbat. Cu timpul, el va muri, căci nu găseşte nici un fel de susţinere pe respectiva stâncă. La ce ţi-ar putea folosi cunoaşterea şi obedienţa ta pur mentală (căreia tu îi spui credinţă), dacă spiritul tău nu participă la acest act de credinţă?

2. Ascultă-Mă, orice om are o dublă percepţie: una exterioară, generată de minte (adică de cap), respectiv de înţelegerea sa fizică, care nu poate înţelege însă natura lui Dumnezeu, căci ea nu i-a fost acordată sufletului decât cu scopul de a separa (pentru moment) spiritul său de Divinitate, făcându-l să uite de Ea. Dacă sufletul doreşte să îl caute şi să îl descopere pe Dumnezeu doar cu ajutorul acestei calităţi negative, el nu va face decât să se îndepărteze de scopul său, şi asta cu atât mai mult cu cât va urma mai încăpăţânat această cale.

3. Sufletul mai dispune însă şi de o altă calitate, care nu rezidă în capul său, ci în inima sa. Numele acesteia este intuiţia interioară, care se naşte din iubire şi dă naştere propriilor sale idei corespondente, alcătuite din iubire şi din voinţă. Atunci când intuiţia meditează asupra conceptului existenţei lui Dumnezeu, ea îl îmbrăţişează pe Acesta cu iubirea şi cu voinţa ei. Aceasta este singura credinţă autentică.

4. Spiritul dinlăuntrul sufletului nu poate fi trezit decât cu ajutorul acestui tip de credinţă, care este prin excelenţă vie. El examinează imediat instrumentul care i-a permis să se trezească şi îi recunoaşte autenticitatea, după care explodează într-o lumină puternică născută din Dumnezeu, impregnând sufletul şi transformând în lumină tot ce atinge (toate elementele componente ale acestui suflet). Această lumină este credinţa de care îţi vorbesc Eu, cea care permite sufletului să atingă starea de beatitudine.

5. Ai auzit vorbindu-se vreodată de această credinţă autentică? Văd că îmi răspunzi negativ, spunându-Mi că această credinţă îţi este complet străină, căci ţi se pare imposibil ca inima să poată gândi! Chiar aşa stau lucrurile! Pentru unul ca tine, acest lucru nu poate părea altfel decât imposibil.

6. Pentru a putea gândi cu inima, omul are nevoie de practică, iar aceasta constă în cultivarea constantă a iubirii de Dumnezeu. Acest proces continuu de trezire interioară (prin cultivarea iubirii de Dumnezeu) fortifică şi dilată inima, slăbind astfel cătuşele spiritului, astfel încât lumina acestuia (căci orice spirit reprezintă o lumină născută direct din Dumnezeu) să se poată dezvolta din ce în ce mai liber. Când lumina spiritului ajunge să lumineze încăperea-vieţii din interiorul inimii, ea începe să deosebească perfect între nenumăratele arhetipuri care există aici, fiecare fiind separat de celelalte prin ziduri precise, ajutând sufletul să le perceapă şi să le înţeleagă. Ei bine, această nouă vedere a sufletului în propria sa inimă reprezintă un nou tip de gândire. Sufletul începe astfel să acumuleze noi concepte şi să cultive noi idei. Altfel spus, viziunea sa se lărgeşte odată cu fiecare nouă bătaie a inimii. Bolovanii orgoliului se dizolvă direct proporţional cu tăcerea minţii sale, iar el nu mai are nevoie de dovezi. Căci lumina spiritului îi permite să vadă atât de clar formele interioare încât în el nu mai poate rămâne vreo îndoială. Cum s-ar spune, îndoielile dispar pentru totdeauna din sfera percepţiei sale.

7. După cum vezi, singura credinţă care poate fi considerată vie şi autentică este cea care îşi are sediul în inimă, nu în cap. Ea este autentică deoarece derivă din lumina infailibilă a spiritului, şi este vie deoarece în întreaga fiinţă a omului, singura parte care poate fi numită într-adevăr vie, în adevăratul înţeles al cuvântului, este spiritul său!

8. Aceasta este singura credinţă în care sălăşluieşte extraordinara putere pe care o pomenesc de două ori Evangheliile.

9. Pentru a atinge o asemenea credinţă, singura care este cu adevărat binecuvântată, omul trebuie să procedeze aşa cum ţi-am explicat mai sus, dobândind această calitate cât mai curând posibil, prin practică. Dacă face eforturi prea mari pentru a-şi dezvolta intelectul şi pentru a-şi împlini scopurile lumeşti (urmărind să îşi îndeplinească toate dorinţele de confort în această lume), el ajunge să creadă, la fel ca şi tine, că inima nu poate avea capacitatea de a gândi.

10. Mai mult, el trebuie să înveţe să respecte preceptele morale, să nu fie prea indulgent cu sine, dar mai presus de orice, să evite lipsa de castitate carnală, căci aceasta fie ucide complet spiritul, fie împiedică definitiv răspândirea luminii acestuia. Aşa se şi explică de ce marii desfrânaţi ajung în final (de regulă la bătrâneţe) să îşi piardă complet minţile, nemaigândindu-se decât la ei şi începând să tremure ori de câte ori văd o fată mai apetisantă.

11. Dacă nu Mă înşel, cam aşa s-au petrecut lucrurile inclusiv în cazul tău. Către bătrâneţe, ai ajuns să priveşti genul feminin cu o indulgenţă plină de lascivitate. Spune-Mi, nu aşa s-au petrecut lucrurile? Nu ai ajuns să îţi cauţi fericirea terestră exclusiv prin asemenea mijloace lipsite de onestitate? De aceea, degeaba doreşti acum să cunoşti direct beatitudinea spirituală pură, căci în fiinţa ta lipseşte fundamentul pe care poate fi construită aceasta. Aşa se explică golul din jurul tău, căci el corespunde întru totul vidului şi lipsei de substanţă din inima ta şi din camerele vieţii ascunse în ea.

12. Spune-Mi, te rog, de unde crezi că am putea obţine acum materialul necesar pentru a te reconstrui, făcând din tine un om complet nou? Haide, vorbeşte şi spune-Mi ce gândeşti!”