1. Extrem de nerăbdătoare, eroina noastră se apropie cu o oarecare sfială de Mine şi Mă întreabă dacă am vorbit deja cu Domnul Iisus despre ea, eventual prin cine ştie ce semne secrete cunoscute numai de Mine.

2. În ceea ce îl priveşte pe certăreţul de dinainte, care şi-a găsit imediat câţiva tovarăşi la fel ca el printre ceilalţi vienezi, acesta s-a înfuriat foarte tare văzând că acea femeie „de condiţie proastă”, după cum o numea el, şi-a permis să se apropie şi să Mă deranjeze pe Mine, unul din demnitarii casei! De aceea, s-a apropiat de ea, împreună cu întregul său grup, spunându-i: „Mă întreb cât timp ai să-l mai deranjezi pe Domnul acestei case cu prostiile tale, femeie netrebnică! Oare chiar nu ai nici un fel de maniere?”

3. Femeia îi răspunde: „Hei, cap-pătrat! Ce treabă ai tu cu ce fac eu? Valea, porc vienez ce eşti, dacă nu doreşti să-ţi spun pe şleau cine eşti! Ia uită-te la el! E mai mare vezica lui decât el, şi are tupeul să îmi spună mie cum să mă comport! Cine te crezi? Crezi că dacă în lumea exterioară aveai dreptul să porţi sigiliul cu sabia imperială, fiind un demnitar la pensie, în această lume eşti cu ceva mai bun ca noi? Of, cap-pătrat, te asigur că în cel mai scurt timp vei fi prăjit la foc mic... Norocul tău că Domnul Hristos nu se află aici în clipa de faţă! Sunt convinsă că i-ar fi făcut mare plăcere să vadă un bou ca tine, arogant şi lipsit de bun simţ! Haide, valea, dispari de aici cu ochii tăi de crocodil şi cu picioarele tale de ţap, sau voi avea eu grijă să-ţi fac vânt”.

4. Indignat la culme, vienezul se întoarce către Mine şi îmi spune: „Bine, dragă prietene, dar cum îi poţi permite acestei creaturi odioase să folosească un asemenea limbaj trivial, pentru numele lui Dumnezeu?! Personal, sunt un om cu o anumită reputaţie şi nu accept ca aceasta să îmi fie terfelită de o asemenea făptură inferioară! Este adevărat că ne aflăm în lumea spiritelor, în care nu mai există diferenţe de statut social, dar diferenţele date de inteligenţă şi de educaţia superioară nu dispar nici chiar aici. De aceea, aceste fiinţe inferioare ar trebui să fie ţinute în frâu până când ating un anumit nivel de educaţie şi civilizaţie, astfel încât să poată comunica cum se cuvine cu cei din societatea superioară! Te implor, dragă prietene, pune la respect această creatură penibilă”.

5. Eu: „Dragă prietene, îmi pare rău, dar nu îţi pot satisface cererea, pentru un motiv cât se poate de simplu, verificat de când lumea, şi anume că tot ceea ce aşa-zisa ta lume superioară consideră a fi bun, frumos, nobil şi demn de admiraţie se dovedeşte în faţa lui Dumnezeu o oroare fără seamăn! Dumnezeu este acelaşi pentru toată lumea, şi nu are nici cel mai mic respect pentru oamenii de lume care nu preţuiesc nimic altceva decât poziţia oficială sau bogăţia, etichetându-i pe toţi ceilalţi drept pramatii bune de nimic! De cele mai multe ori, ceea ce pe pământ pare inferior şi mărunt, fiind adeseori dispreţuit, ocupă un loc de cinste în faţa lui Dumnezeu! În aceste condiţii, trebuie să îţi mărturisesc că Eu, care sunt un prieten intim al lui Dumnezeu, o prefer de un milion de ori mai mult pe această «creatură» pe care tu o dispreţuieşti la maxim decât pe voi toţi la un loc, nobilii Mei prieteni - dacă vă pot spune aşa, căci ştiu că voi nu acceptaţi ca oricine să vă numească «prieteni»! De fapt, fără să-ţi dai seama, i-ai întins acestei sărmane creaturi o mână de ajutor nesperată, căci de acum înainte am să o ţin mult mai aproape de Mine, dându-i o educaţie pe care i-o vor invidia chiar şi îngerii! În cel mai scurt timp se va bucura astfel de o poziţie cât se poate de înaltă, fiind una din cele mai de preţ podoabe ale acestei case! Cât despre voi, oamenii de «onoare», veţi vedea cât de curând ce vă rezervă viitorul! Mă tem că acest destin nu vă va fi deloc pe plac! Oricum, dacă ţineţi la pielea voastră, vă sfătuiesc să nu o mai deranjaţi vreodată pe această sărmană femeie, căci de acum înainte ea îmi aparţine întru totul!” Mă întorc apoi către eroina noastră şi îi spun: „Ei, ce zici, draga Mea «Maria Magdalena», eşti satisfăcută de această decizie a Mea?”

6. Femeia îmi răspunde: „O, Doamne, şi încă cum! Tu eşti de zece milioane de ori mai bun decât toţi aceşti netrebnici cu nasul pe sus la un loc, care îi consideră pe oamenii nevoiaşi un fel de animale de povară. Nu sunt supărată pe ei, dar mă deranjează să văd cum îi tratează pe ceilalţi, de parcă nici nu ar exista! Fie ca Domnul să îi ierte, căci cu siguranţă nu ştiu ce fac!”

7. Vienezul nu se lasă nici el mai prejos: „Hei, fraţilor! Dacă aşa stau lucrurile în această lume a spiritelor, atunci putem spune că am primit o binemeritată răsplată pentru eforturile pe care le-am făcut pe pământ în vederea unei vieţi mai bune după moarte. Cel puţin, pe vremea când trăiam pe pământ, orice om învăţat, cu o anumită poziţie socială şi cu o anumită influenţă, avea posibilitatea să se apere de atacurile acestor viermi ai pământului, protejându-se împotriva lor. Aici însă ţi se urcă în cap, ba se pare chiar că în scurt timp vom fi nevoiţi să considerăm ca pe o mare favoare o privire din partea acestei târfe cu obrajii roşii! Ca să pună capac la toate, acest om care pare să deţină o poziţie înaltă în această lume preferă de departe acest măr stricat unora ca noi, ba ne spune chiar că o să-l ridice la ceruri, ca să ne facă în ciudă! Asta ne mai lipsea! Ce să mai vorbim de pretenţiile tipului, care susţine că este prieten intim cu bunul Dumnezeu! Judecând după gusturile lui şi văzând că o preferă pe această creatură inferioară, roşie în obraji, cu sânii care îi explodează din decolteu şi cu fundul cât o baniţă, mă tem că această aşa-zisă Divinitate trebuie să fie de o cruzime şi de o perversitate inimaginabilă! Această târfă musteşte de pasiune desfrânată, iar el vrea să o educe şi să o transforme. într-o podoabă a acestei case! Îţi vine să urli la cer! Nu vi se pare amuzantă toată povestea?”

8. Femeia îmi spune: „Ascultă ce blasfemii! Cred că ar trebui să-i spui vreo două, dar în aşa fel încât să înţeleagă despre ce este vorba!”

9. Eu: „Nu-ţi bate capul! Lasă-i să râdă şi să continue cu blasfemiile lor! În scurt timp vor vedea singuri ce dobândă vor primi în schimbul acestor blasfemii! De altfel, ca să le dăm un motiv şi mai mare de dispreţ, te rog ca de acum înainte să nu Mi te mai adresezi cu «dumneata», ci cu «Tu». De asemenea, încearcă să renunţi la aceste expresii de argou, care nu-ţi fac cinste, şi să vorbeşti într-o germană curată. Vei vedea că atunci când te vor auzi, sarcasmele lor vor exploda şi mai tare, amuzându-i la infinit! Încearcă acum să vorbeşti o limbă germană ceva mai rafinată!”

10. Femeia simte petrecându-se în ea o transformare. Este inundată de o senzaţie incredibilă de bunăstare interioară, care îi modifică într-un sens favorabil inclusiv forma exterioară. Uimită şi fericită de această transformare a fiinţei sale, dar mai ales de faptul că nu mai simte nici un fel de durere datorată bolii, ea Mă priveşte bucuroasă şi îmi spune: „O, prieten sublim coborât din ceruri, cât de bine mă simt alături de Tine! Tot ce era aspru în fiinţa mea s-a desprins de la mine ca solzii! Însuşi modul meu de a gândi şi limbajul meu s-au schimbat, la fel cum se transformă o omidă într-un fluture splendid! Cât despre durerile pe care le simţeam înainte, acestea au dispărut la fel cum se topeşte zăpada în faţa razelor fierbinţi ale soarelui! O, cât de bine mă simt în sfârşit! Şi cui trebuie să-i mulţumesc pentru acest miracol? Ţie, Doamne, Ţie! Ţie, Măreţ şi sublim prieten al Celui Preaînalt!

11. De vreme ce mi-ai arătat mie, cea mai josnică dintre păcătoase, o graţie atât de mare, pe care nu o merit în nici un fel, spune-mi ce trebuie să fac? Cum trebuie să mă comport pentru a-Ţi putea mulţumi aşa cum se cuvine?”

12. Eu: „Mult iubita Mea Helena (acesta este numele ei celest), noi doi suntem chit! Inima ta Mă iubeşte la infinit, la fel cum te iubeşte pe tine inima Mea! Ce altceva ai putea face? Dă-mi mâna ta, în semn de iubire faţă de Mine, iar apoi sărută-Mă cu ardoare pe frunte! Cât despre ceea ce se va întâmpla în continuare, lasă totul pe seama Mea!”

13. Helena aproape că s-a aprins de-a binelea de iubire, aşa că nu s-a lăsat mult rugată şi M-a prins de mână, după care M-a sărutat pe frunte, cu o ardoare şi o iubire greu de egalat.

14. Scena îi emoţionează la culme pe Robert, Messenhauser şi Becher, dar mai ales pe Jellinek, în ochii cărora apar lacrimi. După ce Mi-a atins fruntea cu buzele, transformarea Helenei devine şi mai evidentă, trupul ei căpătând frumuseţea şi nobleţea unei fiinţe celeste. Doar hainele ei au rămas umane, dar chiar şi acestea arată acum mult mai albe şi mai curate decât înainte. Robert se apleacă şi Mă întreabă în şoaptă dacă doresc să-i aducă un rând de haine speciale Helenei, care să o pună şi mai mult în valoare pe această floare atât de rară! Îi răspund: „În scurt timp, când îţi voi spune Eu să faci acest lucru!”