1. Şi Asmahael a părăsit grupul, dispărând precum un fulger de lumină.

2. După ce El a dispărut din câmpul lor vizual, toţi au început să se roage marelui Dumnezeu. Cei trei l-au întrebat însă pe Adam:

3. “O, scumpul nostru părinte! Cuvintele acestui tânăr care tocmai a dispărut ne-au alinat suferinţa, dar pe de altă parte, măreţia lor sublimă, dar incomprehensibilă, a fost precum un foc ce ar putea aprinde întregul pământ. O, spune-ne, cine este acest om şi de unde vine el, căci noi nu am mai auzit încă asemenea cuvinte. Cu adevărat, acest om nu poate fi de pe acest pământ.

4. O, tată, dacă este posibil, nu ne lăsa în această incertitudine. Dar facă-se voia ta! Amin!”

5. Adam le-a răspuns: “O, copii, Ascultaţi-mă cu atenţie: El dispune exact de puterea de care v-a vorbit; pentru a şti mai multe, aşteptaţi întoarcerea Lui. Amin!”

6. Cei trei i-au mulţumit lui Adam şi au început să se gândească asupra cuvintelor sale, fără să găsească însă un răspuns care să le satisfacă pe deplin inimile. Unul dintre ei a sugerat că străinul ar putea fi îngerul care s-a luptat în ţinutul lui Euheip, după care i-a înmânat spada de foc lui Abel, altul a presupus că ar putea fi spiritul lui Abel, iar cel de-al treilea oscila nedecis între cele două teorii. Gradat, o mare tăcere s-a lăsat asupra tuturor celor prezenţi, în parte pentru că toată lumea era preocupată de propriile gânduri, în parte pentru că aşteptau cu toţii apelul lui Asmahael. Această aşteptare s-a dovedit însă inutilă, căci Asmahael ştia prea bine ce avea de făcut, astfel încât nu a scos nici un strigăt, ci Şi-a lăsat Cuvântul Lui atotputernic să răsune în inimile celor care continuau să se ascundă de teamă. Aceştia au perceput cu toţii gloriosul apel dinlăuntrul lor, astfel încât nici unul nu s-a mai ascuns, ci s-au grăbit cu toţii, tineri şi bătrâni, să-L întâmpine pe marele Păstor interior, recunoscându-L pe loc ca fiind Cel care strigase în secret în inimile lor.

7. Într-un interval de numai trei minute, Asmahael era deja înconjurat de 700 de persoane, pe care i-a binecuvântat vizibil cu mâna Sa, după care i-a condus la Adam.

8. Văzând imensa mulţime de oameni care îl înconjura pe Asmahael şi care se apropia, Adam şi ceilalţi copii ai săi au rămas muţi de uimire, incapabili să rostească un singur cuvânt.

9. Chiar şi Enoh era copleşit de emoţie, căci această rapiditate uluitoare îi apărea ca fiind miraculoasă. El şi-a spus în sinea sa: “Cât sunt de mulţi copiii din regiunea de miazănoapte!

10. Dacă nu cumva trei sferturi dintre ei au fost creaţi chiar acum, nici nu ştiu ce să mai cred. Ori visez, ori îl văd pe fiecare multiplicat de o sută de ori. Căci aici sunt tot atâţia oameni câte fire de nisip pe fundul mării şi câte fire de iarbă pe pământ!

11. O, Asmahael, cine Te-ar putea înţelege vreodată pe Tine? Tu eşti infinit în fiecare din cuvintele Tale, iar respiraţia Ta pune în mişcare lumile, în timp ce a mea nu pune în mişcare decât câteva fire de praf de pe suprafaţa mâinii mele. Dacă Tu priveşti soarele şi toate stelele strălucitoare, acestea se cutremură de o devoţiune incomprehensibilă, lăudând cu recunoştinţă lumina lor primită de la Tine, strălucitoare, dar palidă reflecţie prin comparaţie cu blândeţea infinită a privirii Tale, focalizată asupra micului pământ. Cât despre urechile Tale, acestea percep – la fel cum percep urechile mele un tunet – chiar şi dorinţele şi cele mai mici gânduri ale fiinţelor ideatice ce nu vor fi manifestate decât în viitoarele Tale creaţii. Tu percepi chiar şi respiraţia celei mai mici particule vii, invizibilă pentru toţi ceilalţi şi aflată la o distanţă incalculabilă, în timp ce urechea mea de-abia reuşeşte să audă urletul unui uragan. Ce diferenţă între percepţii! Pentru Tine, totul este armonie pură – în timp ce pentru mine, totul nu este decât un haos confuz!

12. Pentru Tine, sunetul zglobiu al unui izvor reprezintă un cuvânt cu semnificaţii profunde. Tu înţelegi şoapta firului de iarbă, iar urechea Ta aude plânsul frunzei veştede care cade.

13. Tu auzi marele imn de laudă al vântului ce vâjâie, iar vaietele mării zbuciumate nu îţi rămân necunoscute. Şi totuşi, Tu ai grijă de micul vierme ce se târăşte în praful pământului, ca şi cum nu ai auzi altceva decât micuţul plânset al acestuia.

14. O, Asmahael, o, Tu, Dumnezeu şi Domn atotputernic, infinit, sublim, preasfânt şi preaplin de iubire, mai presus de toţi şi de toate! Un spirit finit nu Te va putea înţelege niciodată pe Tine, şi oricine va dori să Te cuprindă cu mintea lui se va rătăci în noaptea eternă a atotputerii Tale. Chiar şi o picătură de apă îl va înghiţi în profunzimile sale nenumărate, iar cel înghiţit nu va mai reuşi să iasă niciodată din oceanul nesfârşit al minusculei picături şi al nenumăratelor ei minuni.

15. De aceea, eu nu voi mai explora niciodată nimic în întreaga mea viaţă, ci mă voi mulţumi să Te iubesc pe Tine, Dumnezeul meu, mărturisindu-mi nimicnicia la fiecare pas, cu toată iubirea şi umilinţa, şi spunând: „Până aici şi nici un pas mai departe!" Şi fiecare bătaie a inimii mele se va supune voinţei Tale. Căci cine altcineva mai este viu în afară de Tine, Cel care eşti însăşi viaţa?

16. Eu nu trăiesc decât atâta vreme cât Te iubesc pe Tine; iar pentru mine, nimic nu este viu în afara Ta. Oare nu sunt pentru mine toate lucrurile ca şi moarte? Oare nu este pentru Tine chiar şi piatra cea moartă mai plină de viaţă decât este pentru mine ciripitul unei păsărele? Căci pentru Tine, piatra nu este mută; ce este însă pentru mine scârţâitul unui greier viu?

17. Astfel, pentru cel viu, totul este viu, în timp ce pentru cel mort, totul este mort. Şi acum, gata! Până aici şi nici un pas mai departe! Amin!”