1. Cyrenius a spus: “Doamne, acestea sunt vorbe cum n-am mai auzit în viaţa mea! Sunt vorbe grele, însă din păcate conţin şi o brumă de adevăr. Oare ce putem face acum cu oamenii aceştia? Pentru că, trebuie să recunosc, cu toţii am rămas cu gurile căscate; până şi Iara pare că nu mai ştie exact ce să facă, iar pe înger l-am văzut de câteva ori chiar lăcrimând! Toaie acestea mi se par deosebit de ciudate! Spune-mi, deci, ce trebuie să fac cu ei?!”

2. Eu: “Vezi, ţi-am spus Eu dinainte că vom avea probleme grele cu ei. Dar nu-i nimic. În inimile lor a mai rămas câte ceva, ca o umbră, de la demonii cei răi, şi acum ei trebuie să se elibereze complet şi de acele rămăşiţe. Şi abia atunci vor putea fi ei ajutaţi pe deplin, nici măcar cu o singură clipă mai devreme. Totodată, trebuie să-i lăsăm să se mai odihnească puţin aici şi, treptat, ziua cea senină va aduce puţină lumină şi în sufletele lor. Vei mai auzi tu multe de la ei, dar toate acestea nu-ţi vor face, în fond, nici ţie şi nici altcuiva vreun rău. Căci sufletele lor nu sunt suflete obişnuite, ci aparţin unor universuri mai bune; de aceea, trebuie să avem răbdare cu ei până când îşi vor reveni cum se cuvine. Abia atunci se vor putea bucura de vreme mai bună! Dar mai daţi-le pâine şi vin; căci de-abia acum vor simţi cu adevărat foamea şi setea!”

3. Marcu le-a oferit cu multă bunăvoinţă pâine şi vin, şi le-a spus: “Beţi, fraţilor, şi mâncaţi din pâinea aceasta bună, după pofta inimii! Căci de-acum înainte nu o să mai păţiţi nimic rău pe acest pământ, chiar dacă el nu este, într-adevăr, chiar un rai!”

4. Iar cei cinci au răspuns: “Tu pari a fi un diavol bun; căci altminteri sigur nu ne-ai da nouă, care nu suntem totuşi de acelaşi fel cu tine, să bem şi să mâncăm cât vrem din vinul acesta atât de bun şi din pâinea aceasta atât de gustoasă! Nu avem cum să te răsplătim, dar nici nerecunoscători nu ne vom dovedi faţă de tine! Uite, diavolule bun, cu tine, ne pare nouă, am putea schimba câteva vorbuliţe! Dacă pe pământul acesta ar locui doar oameni, fără îndoială că nu s-ar trăi chiar râu pe suprafaţa lui; însă la fiecare cinci oameni sunt câte o mie de diavoli, şi atunci, cu timpul, toate ajung pur şi simplu lucruri diavoleşti! Puţinii oameni ajung în cele din urmă până într-atât de stăpâniţi de diavoli, că nici să mai respire nu mai pot în voia lor!

5. Uite, până acum, stăpân a fost peste toate diavolul tuturor diavolilor, iar el se bălăceşte în sânge omenesc, amestecat cu sângele unor amărâţi de diavoli buni, aşa cum eşti şi tu. Şi asta numim noi împărăţia lui Dumnezeu?! Fireşte, este tot o împărăţie a lui Dumnezeu; însă nu cea a iubirii Sale, ci a mâniei Sale! De ce însă este Dumnezeu mânios - asta nu o poate şti nici o fiinţă! Singurele făpturi fericite pe acest pământ sunt câteva dobitoace. Puţinii oameni care mai sunt pe el sunt însă vitele de povară ale întregului rău de pe pământul acesta nenorocit! Omul nu poate fugi destul de repede pentru a se salva prin fugă, asemenea unei căprioare, de toate relele! Mâinile sale sunt moi ca ceara şi neputincioase; el vine pe lume gol şi fără nici o armă pentru a se putea apăra de duşmani, aşa cum fac albinele sau furnicile. Când vezi o familie de tigri, poţi fi convins că toate animalele din ea sunt pe de-a-ntregul tigri, la fel cum într-o familie de lei sunt numai lei, deci animale de aceeaşi specie, şi atunci animalele acelea trăiesc bine unul cu celălalt. Dacă vezi însă o ceată de oameni, nu poţi fi sigur că toţi cei care au înfăţişare de om sunt chiar oameni, căci ei sunt în mare parte diavoli; şi de aceea între ei este numai ceartă, dezbinare şi război! În diavoli sălăşluiesc toate relele, iar în om doar înclinaţia spre bine, care poate fi foarte uşor pervertită între atâţia diavoli, şi omul devine atunci măcar pe jumătate diavol, sau va avea de îndurat ceea ce am îndurat noi! Sunt mai multe feluri de diavoli, diavoli mai mari şi mai mici; toţi pot fi recunoscuţi însă după faptul că le place să trăiască cât mai bine şi mai uşor, fără să muncească şi fără să-şi risipească puterile. Şi, peste toate, ei vor să fie mereu în frunte, să fie preţuiţi şi respectaţi; şi ştiu să se facă stăpâni peste toate bunurile de pe pământ, se înconjoară cu tot luxul şi-l urmăresc până la moarte pe acela care nu i-a salutat o dată cu destulă supunere!

6. În sfârşit, poţi să spui tu, diavole ceva mai bun, orice ai vrea, dar tot seminţia ta stăpâneşte pe acest pământ, iar puţinii oameni se află în cea mai neagră sclavie şi nu vor avea nicicând vreo scăpare. Aceştia să fie, aşa cum spune Scriptura, «copiii Domnului»?! Într-adevăr, dacă aşa are Dumnezeu grijă de copiii Săi, cum a avut de pildă grijă de noi cinci, iar soarta bieţilor copii ai Domnului va fi în veci aceea de a sluji diavolilor în cea mai mare înjosire, atunci noi cel puţin mulţumim frumos pentru această grijă a Domnului!”

7. Atunci, Marcu, căruia nu-i prea era pe plac numele de “diavol mai bun”, le-a spus: “Da, este adevărat că în lumea aceasta copiii Domnului au multe ele îndurat. Dar gândiţi-vă ce-i aşteaptă dincolo de mormânt? Cât de multă fericire fără de sfârşit! Gândindu-se la asta, poate că un copil al Domnului va accepta totuşi o mică probă de umilire de-a lungul vieţii acesteia scurte.”

8. Şi iarăşi a vorbit unul dintre cei cinci: “Dar cine te încredinţează pe tine de acest lucru? Poate scriptura? Lasă-mă-n pace cu această încredinţare! Gândeşte-te şi spune-mi: cine suni oare aceia care le vorbesc oamenilor de faimoasa scriptură şi care se lasă adulaţi drept slujitori ai lui Dumnezeu? Ei bine, tocmai aceştia sunt cei mai aprigi dintre diavoli!

9. Se spune că însuşi Dumnezeu va pogorî pe pământ sub chip de om şi le va cere lor socoteală pentru toate mârşăviile fără număr, îndemnându-i la pocăinţă. Ei bine, dacă El nu va folosi împotriva lor toată atotputernicia Sa, atunci o va păţi El însuşi chiar mai rău decât au păţit-o la Sodoma cei doi îngeri, care au fost trimişi la Lot ca să-l îndemne să fugă cu întreaga sa familie cât mai departe de locul acela, şi care au fost executaţi!

10. Iar de vreme ce aceia care propovăduiesc făgăduinţele lui Dumnezeu suni ei înşişi în mod clar cei mai răi dintre diavoli, fiind uşor de recunoscut ca atare, spune-mi atunci tu, bătrâne diavol mai bun, dar puţin cam orb, la ce se poale aştepta un om sau un asemenea copil al lui Dumnezeu de la astfel de făgăduinţe? Îţi voi răspunde eu, din trista noastră experienţă prin care am fost nevoiţi să trecem: el nu se poate aştepta la nimic, la absolut nimic!

11. Fie Dumnezeu nu există, şi atunci tot ceea ce există este opera unor forţe brutale, oarbe, ale naturii, care, de-a lungul timpului, au generat toate cele care sunt astăzi, fie există undeva vreun spirit divin superior care orânduieşte lucrurile de pe pământ, soare, lună şi stele, dar care în sine este prea mare şi prea grandios spre a se mai ocupa şi de păduchii şi viermii care se târăsc pe pământ, aşa cum suntem noi. Întreaga scriptura este, prin urmare, doar o operă a oamenilor şi nimeni nu poate tăgădui că în ea sunt chiar mai multe lucruri rele decât bune. Iar la puţinul bine care mai este în ea, la acela nu mai iau aminte nici diavolii şi nici oamenii; doar răul din ea este aruncat de către diavoli pe umerii bieţilor oameni!

12. «Să nu ucizi!» se zice că i-ar fi spus Dumnezeu lui Moise; lui David însă, acelaşi Dumnezeu i-a poruncit să pornească la luptă împotriva filistinilor şi amoniţilor şi să-i nimicească pe toţi până la ultima spiţă! Frumoasă pildă-i asta şi de o consecvenţă fără egal! Să nu fi avut oare atotputernicul Dumnezeu, El însuşi, putere de ajuns pentru a stârpi de pe pământ popoarele ce nu-I erau pe plac? De ce a trebuit atunci, împotriva poruncii date lui Moise pentru toţi oamenii, să fie silit un om, împreună cu miile sale de războinici, să pornească la drum şi să nimicească nu doar unul, ci sute de mii de oameni, doar pentru simplul motiv că - potrivit spuselor unui profet - ei nu erau cumsecade în ochii lui Dumnezeu. Cum stau însă în realitate lucrurile şi cu profeţii aceştia, şi cu asemenea regi, pe care Dumnezeu i-a pus să stârpească pur şi simplu de pe suprafaţa pământului popoare întregi, asta o ştie poate doar El însuşi, şi poate profeţii şi regii aceia, fără să o recunoască însă!

13. Eu unul sunt de părere că un Dumnezeu al iubirii de oameni n-ar trebui să instige nişte oameni, pe care i-a crescut întru iubire, împotriva altor oameni, asemenea unor câini înverşunaţi, căci doar are El însuşi suficientă putere ca să se descotorosească de nişte diavoli cu chip de om, supărători şi necredincioşi. Ciudat Dumnezeul acesta, cu adevărat! Pe de o parte porunceşte iubire, răbdare şi smerenie, iar pe de alta ură, prigoană, războaie şi distrugere! Ei bine, cel care poale înţelege asemenea lucruri, acela trebuie sa aibă mai multă înţelepciune decât un om obişnuit!”