Unul dintre semnele vremurilor care este întâlnit într-un mod generalizat în epoca noastră este o formă insidioasă caracteristică mentalităţii moderne şi pe care o putem defini drept un „refuz al secretului”, un refuz de a admite că pot exista domenii în care nu este posibil accesul oricui, în lipsa unei calificări necesare. Această atitudine se regăseşte la toţi indivizii care gravitează în interiorul lumii profane şi care, manifestându-se de altfel deseori printr-un dispreţ afişat faţă de cunoaşterea tradiţională spirituală, îşi imaginează că pot accede direct la cunoaşterea cea mai sacră, cea mai spirituală, fără nici o altă formă de proces intermediar. Aşa se face că multe învăţături provenind din sursele cele mai venerabile fac obiectul unei incredibile acţiuni de vulgarizare, oferind unor simpli oarecare elemente disparate ale Depozitului Primordial Spiritual, umplând cu o multitudine de cărţi raioanele librăriilor şi constituind astfel o literatură denaturată care ascultă doar de scopuri comerciale. Acest spectacol trist care vine să pună capac unei lipse spirituale evidente, oferind în schimb o spiritualitate parodică, de bazar, este din nefericire un aspect de „civilizaţie” al cărui dezvoltare pare că se va accentua ca urmare a succesului obţinut la marele public profund ignorant.

În fond această ură faţă de secret nu este decât o respingere violentă a naturii ierarhizante a cunoaşterii spirituale autentice şi o voinţă feroce de a etala în plină lumină Adevărurile spirituale cele mai ascunse. Ori, această acţiune de vulgarizare este o pură iluzie în măsura în care doctrinele iniţiatice spirituale rezistă prin însăşi natura lor la orice vulgarizare, oricât de clar ar fi expuse, cu condiţia, bineînţeles, să fie expuse ca atare în veritabila lor semnificaţie, fără să fie deformate în vreun fel.

Deci doctrinele iniţiatice – reiau - rezistă prin însăşi natura lor la orice vulgarizare; oricât de clar ar fi expuse, ele nu pot fi înţelese decât de către cei care sunt calificaţi şi sunt pregătiţi lăuntric pentru a le înţelege, iar pentru ceilalţi ele sunt ca şi cum nu ar exista. Iar aceasta e cu atât mai uşor de înţeles cu cât ştim că secretul, ca atare, este total inexprimabil deoarece ţine de o Ordine transcendentă, inefabilă şi inaccesibilă spiritului comun fiind, prin urmare, pe scurt, incomunicabil.

În această direcţie avem exemplul unei stări pe care dacă noi o trăim, de exemplu o stare de comuniune cu Dumnezeu, chiar dacă urmărim apoi să o descriem, cât de cât, ea nu va putea fi cu adevărat înţeleasă decât de către altă fiinţă care a avut o asemenea stare de comuniune cu Dumnezeu. Altfel, pentru ceilalţi, chiar dacă ea este comunicată prin scris sau altfel, ea nu poate fi înţeleasă.

Şi, pentru că am ajuns aici definim: