La modul esenţial vorbind, tot ceea ce există în manifestare, toate lucrurile, toate fiinţele, toate entităţile, fenomenele, etc. se află într-o subtilă şi totodată tainică legătură sau rezonanţă ce există pe diferite nivele de vibraţii fiind interdependente şi realizând astfel gigantica ţesătură holografică a Macrocosmosului.

Iubirea universală reprezintă totdeauna fondul misterios, indestructibil, al acestei „ţesături” a Creaţiei putând să reprezinte, în funcţie de modul în care ea este abordată, atât sursa unei intense fericiri, cât şi cauza aparentă a suferinţei pentru cei ignoranţi. De altfel, actualmente, în mentalitatea occidentală obişnuită, fericirea nu este percepută aproape niciodată ca fiind una dintre ipostazele în care fuziunea cu Dumnezeu apare în expresia ei cea mai pură.

Am precizat aici termenul „cea mai pură” deoarece în experienţa obişnuită a unei stări de fericire, reflexia acestui termen este de obicei percepută ca fiind minimă şi doar indirectă. Omului contemporan îi lipseşte, cel mai adesea, o conştiinţă morală pură pentru ca astfel, atenuându-se conştiinţa intelectuală reflexivă, să apară în fiinţa lui manifestarea spontană a adevăratei fericiri care face totodată să transpară Adevărul tainic al prezenţei şi realităţii divine imuabile.

Aici putem de asemenea să remarcăm lipsa, adeseori completă, a simţului umorului, care este o sursă aproape inepuizabilă de fericire şi se bucurie în cazul teologiei şi al filozofiei. Ceea ce doresc de fapt să subliniez prin intermediul acestor comentarii nu este atât o critică la adresa modului de abordare a experienţai divine de către sistemele filozofice şi religioase ale diferitelor tradiţii, ci mai ales faptul că, în explozia spontană şi intensă a bucuriei şi fericirii copleşitoare, îl putem regăsi foarte uşor şi în mod plenar pe Dumnezeu, căci fericirea reprezintă „locul” privilegiat în care-L putem simţi cel mai bine pe Dumnezeu.

Dumnezeu îşi iubeşte în mod infinit creaturile Sale cărora le-a dat viaţă, iar viaţa înseamnă, la modul fundamental vorbind, o cât mai mare bucurie şi fericire.

Totuşi în acestă Conferinţă nu-mi propun să definesc fericirea şi nici să precizez nuanţele subtile care există între sentimentele de bucurie, euforie, satisfacţie, bunătate, plăcere, iubire, precum şi alţi numeroşi termeni aproape sinonimi care provin din aceiaşi „sursă comună” adică din sentimentul intens şi copleşitor al bucuriei şi fericirii extatice. Ceea ce doresc să precizez, însă, este faptul că ansamblul acestor termeni poate fi redus la senzaţia, sentimentul şi esenţa plenitudinii vieţii pe care o trăim. Iisus le-a mărturisit oamenilor din vremea Sa că El a venit pentru a le dărui „viaţă fericită din belşug”. (Ioan 10.10). Iar textul fundamental şi totodată sintetic al mesajului Său profund spiritual poartă numele de beatitudine.

Devenind înţelepţi noi avem astfel acces mereu la Sursa fericirii şi beatitudinii eterne, care reprezintă de fapt o altă definire a Fiinţei infinite şi misterioase a lui Dumnezeu. Din această perspectivă este însă necesar să remarcăm faptul că religia creştină, care în principiu ar fi trebuit să fie prin excelenţă o religie a bucuriei şi firicirii, este foarte des percepută ca fiind o religie tristă.

În perioada de început a Creştinismului tristeţea era considerată a fi un păcat capital. Însuşi cuvântul graţie are implicit o conotaţie de bucurie şi jubilare. Cu toate acestea, odată cu trecerea timpului, echilibrul acestor aspecte iniţiatice, care erau pline de armonie şi înţelepciune, au început să se piardă tot mai des deoarece din ce în ce mai mulţi creştini care se bucurau de viaţă aveau mai apoi sentimente puternice de culpabilitate, mai ales datorită influenţei preponderente a unor concepţii stranii de negare a plăcerilor, bucuriei şi fericirii vieţii, care au fost gradat impuse de către elita clericală a acelor vremuri.

Aceste observaţii ne readuc mereu în acelaşi punct în care precizăm că doar cei cu adevărat inocenţi şi puri se pot bucura cu adevărat şi pot resimţi în inimile lor Fericirea Supremă care, în realitate, este Fiinţa infinită ţi misterioasă a lui Dumnezeu însuşi.

De asemenea este oportun să menţionez aici că în textul I lui Tartiria Upanişad, cap.III, sutra 3 se afirmă că Brahman, sau Dumnezeu, care este Realitatea Supremă Transcendentă este Beatitudinea Infinită şi totodată, prin aceasta, se confiră faptul că fuziunea profundă cu această Realitate Supremă reprezintă de fapt o înglobare nuanţată a tuturor aspectelor frumoase şi bune ale vieţii care ţin de alimentaţie – hanam – de respiraţie – prana – de mentalul inferior – manas – de intelectul superior – vijnana – etc, adică de experienţa unor activităţi umane armonioase care sunt vitale şi esenţiale.