1. Întregul grup s-a îndreptat atunci către locul în care cei şapte stăteau cu faţa la pământ. Îndemnaţi de Abedam, ei au rămas o vreme în tăcere, ascultând rugăciunea lui Kisehel, rostită fără ca acesta să-şi ridice faţa de la sol:

2. “O, sărman păcătos, cel mai prejos între toţi! Ce am făcut? M-am lăudat în faţa lui Dumnezeu cu nebunia mea nesfârşită, despre care eram convins că era nici mai mult nici mai puţin decât înţelepciune consecventă, şi adorându-mă astfel singur!

3. În marea Lui graţie, El mi-a arătat numai o singură scânteie minusculă din înţelepciunea Sa infinită, cea care a creat cerul şi pământul, şi care mi-a dăruit mie – mizerabilului vierme, plin de ingratitudine – această existenţă minunată, şi iată, deja zac neajutorat la pământ.

4. Oare ce mi s-ar fi întâmplat dacă El mi-ar fi arătat ceva mai mult din înţelepciunea Sa infinită, eternă şi de necuprins cu mintea umană?

5. O, probabil că aş fi fost anihilat pe loc, ca şi cum nu aş fi existat niciodată!

6. Dar în bunătatea Lui nemăsurată, în iubirea Lui infinită, în graţia Lui nesfârşită, El m-a cruţat, iertându-mi insolenţa de nedescris. În loc să mă pedepsească prompt cu distrugerea eternă, pe care am meritat-o în fiecare moment al vieţii mele de o sută de ori, El mi-a iertat vina cumplită şi m-a trimis aici, în acest loc, pentru a-L căuta şi a-L recunoaşte în inima mea, pentru ca apoi să mă pot întoarce la El!

7. Eu, cel mai nedemn şi mai mare păcătos de pe această planetă, să mă întorc la El! O, pământule, mai bine deschide-te şi înghite-mă complet! Căci deşi simt că am devenit tot numai iubire pentru El, nu cred că o eternitate întreagă mi-ar putea şterge vreodată sacrilegiul comis în faţa Lui, ca şi cum nu aş fi păcătuit niciodată!

8. O, Tată preasfânt al unor copii mai buni decât mine! Nu, nu, acest lucru nu se poate şi nu se va întâmpla, căci Tu, preabunule Tată, eşti sfânt, mult prea sfânt! Cum aş putea să mai păcătuiesc vreodată în faţa Ta, şi încă chiar mai rău?

9. Este prea mult, mult prea mult chiar şi faptul că am păcătuit o dată în faţa Ta, atunci când – în orbirea mea – am fost incapabil să Te recunosc. Dar cât de mare ar deveni păcatul meu, dacă acum, după ce Te-a recunoscut, sărmanul vierme s-ar mai întoarce în faţa Ta, ştiind că nu este altceva decât un păcătos?

10. O, ce gând teribil! Eu, un păcătos în faţa lui Dumnezeu, – nu, nu! O, Tată preasfânt, Te implor pe Tine, care eşti atât de bun, nu mă pedepsi prea tare!

11. Eu aş fi meritat cu siguranţă pedeapsa cea mai aspră, dar când mă gândesc cât de indescriptibil de mult îl iubesc, când simt această iubire în fiecare fir de păr, ca şi cum acesta ar conţine o mie de inimi pline de iubirea cea mai arzătoare, aceasta pare să contracareze pedeapsa pe care o merit, căci ea nu face altceva decât să urmeze impulsul puternic al inimii. De aceea, îmi deplâng acum marea nebunie. Şi deşi nu am fost niciodată de folos cuiva pe acest pământ, din câte îmi dau seama acum, lacrimile mele îi vor umezi acum solul. Cine ştie, poate vreun fir de iarbă uscat va folosi în mod util lacrimile mele, dacă nu cumva va muri şi el din cauza amărăciunii lor, căci ele sunt născute dintr-un mare păcătos.

12. Da, da, nobile fir de iarbă, lacrimile mele amare şi păcătoase nu conţin nici o binecuvântare, căci ele s-au născut din marea marii mele răutăţi, şi s-ar putea să te ucidă. De aceea, am să-mi las lacrimile să cadă pe nisipul uscat şi încins, şi nu mă voi mai ridica de la sol până când nu mi s-au uscat toate lacrimile, sau până când Tatăl cel drept şi Dumnezeu cel sfânt nu îmi va trimite un mesager pentru a-mi comunica pedeapsa pe care o merit.

13. Da, mă voi simţi mai bine dacă voi fi pedepsit cu izgonirea eternă în cel mai îndepărtat colţ al pământului, decât aici, în acest loc sacru, de care mă simt atât de nedemn.

14. O, solitudine plină de linişte, spune-mi unde eşti, pentru a te găsi şi a mă ascunde în tine, fără nici un martor al marii mele suferinţe care să mă privească şi să mă deplângă, şi unde să pot muri pentru păcatul meu, da, să mor pentru totdeauna?

15. Am găsit soluţia corectă. Nimic nu-mi poate şterge păcatul în faţa lui Dumnezeu, decât moartea, încetarea oricărei existenţe. Căci numai atunci când păcătosul a fost redus la zero, păcatul său dispare odată cu el. Iar pentru cel care a încetat să existe, tot restul dispare de asemenea.

16. Dar dacă nu există anihilarea perfectă în faţa lui Dumnezeu? Oare poate uita Dumnezeu vreodată ceva?

17. Iar dacă ceva continuă să existe în memoria eternă şi indestructibilă a lui Dumnezeu, mai poate fi el vreodată şters?

18. Oare suntem noi altceva decât reprezentări libere ale memoriei eterne a lui Dumnezeu în faţa lui Dumnezeu Însuşi?

19. Cine ar fi vreodată capabil să se şteargă din această memorie atotputernică a lui Dumnezeu?

20. O, Doamne, o, Tată preasfânt şi sublim! Abia acum înţeleg că toate fiinţele şi toţi oamenii nu înseamnă nimic în faţa Ta! Tu singur eşti Totul în toate!

21. Realizez de asemenea că toţi oamenii, păcătoşi şi drepţi, sunt incapabili să facă ceva în faţa Ta. Căci numai Tu eşti Totul în toate!

22. Dacă cineva este drept în faţa Ta, o, Tată preasfânt, al cui este meritul? Nu al lui, căci totul nu este decât imensa Ta graţie.

23. Iar cel care păcătuieşte în faţa Ta, ce este el? Doar un nimic mizerabil, căci el a dorit să fie cineva, fără să-şi dea seama că în faţa Ta el nu reprezintă nimic.

24. Care este aşadar diferenţa dintre cel drept şi cel păcătos? Abia acum înţeleg cu claritate: păcătosul este un prost, căci el îşi imaginează că acţionează ca şi cum ar însemna ceva în faţa lui Dumnezeu, în timp ce cel drept îşi realizează nimicnicia şi faptul că orice acţiune a sa nu este altceva decât graţia pură a lui Dumnezeu, a Tatălui preasfânt.

25. Aceasta este lumina celui drept, în timp ce noaptea păcătosului nu este decât iluzia în care se complace.

26. O, Tată sublim şi preasfânt, îmi dau seama cu claritate acum că nu mă voi putea ascunde niciodată în faţa Ta, căci Tu eşti pretutindeni Totul în toate. Dar mai înţeleg totodată şi că graţia Ta este infinită. O, nu Te mânia pe mine, ci fii milostiv cu mine, în marea Ta compasiune părintească, căci nu sunt decât un păcătos orb. Iar atunci când vei dori, îngăduie-mi să fiu cel mai mic dintre aceia asupra cărora Ţi-ai revărsat imensa graţie. O, Tată preasfânt, facă-se voia Ta, acum şi de-a pururi! Amin!”

27. Apoi el a rămas tăcut şi a început să plângă, alături de fraţii săi. 28. Sethlahem şi cei care îl însoţeau, inclusiv Enoh, erau atât de mişcaţi, încât au început şi ei să plângă; căci cuvintele lui Kisehel aprinseseră o lumină extraordinar de puternică înlăuntrul lor.

29. Iar Abedam a adăugat că focul aprins aici era de zece mii de ori mai puternic decât cel al unui număr la fel de mare de altare sacrificiale.

30. Iar Sethlahem şi-a spus în sinea sa: “O, sărmani fraţi, marea voastră suferinţă s-a născut numai din vina mea. Dacă mi-aş fi dat seama din timp de ceea ce va urma, m-aş fi lăsat mai degrabă sfâşiat în bucăţi de voi decât să vă produc toată această suferinţă.

31. O, Abedam, Tată glorios şi preaplin de iubire! Ai milă de ei!”

32. Dar Abedam i-a răspuns: “Nu mai fi preocupat de fratele tău, ci ai grijă să devii şi tu ca el! Căci adevăr îţi spun: cine nu va deveni ca el îi va fi inferior atunci când va ajunge în împărăţia vieţii eterne.

33. Încearcă să înţelegi aceste cuvinte şi nu te mai preocupa de cel viu. Amin!”