1. Auzind aceste cuvinte ale Mele, Iulius s-a dus de îndată mai întâi la Marcu, gazda noastră, care, împreună cu ai lui, era ocupat cu pregătirea unui prânz bun pentru noi, şi i-a spus ce am cerut. Iar Marcu, la rândul lui, a dat imediat fuga la cămară, care parcă nu se mai golea deloc, a înşfăcat o pâine foarte mare, o ulcică de sare, şi i-a trimis pe cei doi feciori ai săi să aducă două carafe mari de vin; şi toate acestea le-au fost aduse celor doisprezece.

2. Cum au văzut aceştia pâinea şi vinul au simţit pe dată o foame cumplită, iar Iulius, văzându-i cum înfulecă, le-a spus: “Ştiu prea bine că vă este foarte foame; aveţi însă grijă să nu vă îmbolnăviţi, nu mâncaţi atât de repezit, ci mai cu binişorul, şi atunci mâncarea o să vă tihnească!”

3. Iar cei doisprezece i-au răspuns: “Da, bunule stăpân, vom încerca să păstrăm măsura în toate!” Dar n-au trecut nici câteva clipe şi ei au dat deja gata pâinea cea mare, precum şi vinul şi sarea, şi ar fi vrut să mai mănânce ceva.

4. Dar Iulius le-a spus: “Ajunge, prieteni, pentru o gustare; căci nu peste mult timp ni se va servi prânzul, unde de asemenea vă veţi primi şi voi porţia.”

5. Iar Suetal a răspuns: “Da, da, prea bine, la nevoie ajunge şi asta; de săturat ne vom sătura la masa de prânz. Dar, preabunule şi nobile stăpân, noi nu avem nimic cu ce să-l răsplătim pe cel care ne este gazdă!”

6. Iulius le-a răspuns: “De-acum sunteţi şi voi cetăţeni ai Romei şi nu trebuie să vă mai intereseze deloc cine plăteşte spezele pentru voi! Căci nici un roman n-a uitat vreodată să-şi plătească ceea ce a consumat, iar gazda noastră de acum a fost răsplătită în avans pentru mulţi ani de-aici înainte. Putem să mai mâncăm aici chiar şi un an întreg şi tot el va fi în câştig. De aceea, nu vă mai preocupaţi voi de cel care plăteşte la urmă hrana!”

7. Cei doisprezece au spus: “Ia auziţi, fraţilor, aici se vorbeşte o cu totul altă limbă decât la noi, în Templu, unde nu primeşti aproape nimic de mâncare, în schimb eşti obligat să posteşti şi să te rogi cu atât mai mult; cei suspuşi însă nu postesc şi nu se roagă decât prea puţin, în schimb se îndoapă zi de zi din toate pomenile şi jertfele oferite spre înalta cinstire a lui Iehova, în timp ce templierii cei tineri pot posti pro populo (pentru popor), până încep să le zăngăne şi oasele din ei! O, de ce oare nu ne-am făcut romani mai demult?! Aici găseşti de toate: înţelepciune, bunătate, dreptate, severitate atunci când se cere, iar pâinea şi vinul nu par a lipsi nici ele! Din toată fiinţa noastră şi cu tot sufletul vrem să devenim romani! Trăiască Roma şi toţi conducătorii ei!”

8. Iar Iulius a spus: “Prea bine, noii mei prieteni! Gândirea voastră e bună, deşi bineînţeles ea mai este încă îmbibată cu destul amor propriu; dar să sperăm că, odată cu timpul, acesta va dispare. Astăzi veţi avea ocazia să mai vedeţi şi să mai auziţi destule lucruri ieşite din comun, iar acestea vă vor putea lumina! Dar nu mai puneţi atâtea întrebări, ci limitaţi-vă să ascultaţi şi să priviţi, iar înţelegerea va veni din voi înşivă!”

9. Aceste cuvinte i-au făcut foarte curioşi pe cei doisprezece, care se tot întrebau unul pe altul ce-o fi vrut să spună nobilul roman atunci când le-a zis că vor mai vedea şi că vor mai auzi în ziua aceea multe lucruri ieşite din comun, din care vor avea multe de învăţat, şi că toate se vor explica într-un fel de la sine! Despre ce să fie oare vorba?

10. Atunci a rostit Suetal, cel guraliv: “Ei, ce să fie? Voi n-aţi auzit oare nimic despre Jocurile olimpice ale romanilor? Probabil că vor organiza aşa ceva aici. Iar noi, fiind de-acum şi noi romani, vom putea participa la ele, şi cu ocazia aceasta probabil că vom auzi şi vom vedea multe lucruri care ne vor fi de folos. Asta trebuie să fie şi nimic altceva.”

11. Un altul dintre cei doisprezece a prins atunci şi el a vorbi: “Asta n-o prea cred. Voi opt habar nu aveţi încă ceea ce ştiu eu; căci voi sunteţi din miazăzi şi ştiţi prea puţine despre cele ce se petrec de un timp încoace în Galileea. Ştiţi bine că eu şi încă trei alţii din ţinuturile Ghenizaretului am fost prinşi laolaltă cu voi pentru participare la tentativele voastre de instigare şi aduşi încoace. Doar cu vreo trei zile înainte de sosirea voastră în ţinutul nostru deluros, s-au petrecut la Ghenizaret lucruri de-a dreptul uluitoare. Se pare că venise acolo Mântuitorul făcător de minuni din Nazaret, de care a amintit mai înainte căpitanul roman, şi doar prin cuvântul său divin şi atotputernic i-a vindecat pe toţi bolnavii aduşi acolo, de orice boală ar fi suferit ei!

12. Eu însumi am un frate care acum este acasă şi căruia i-am cedat întreaga moştenire. Guta făcuse din el un fel de cocoloş, nu mai putea sta nici culcat şi nici în şezut, iar de stat în picioare nici vorbă nu mai putea fi. Îl ţineam într-un coş atârnat, umplut cu paie foarte moi. Urla uneori zile în şir, chinuit de cele mai cumplite dureri, după care cădea de regulă într-un leşin atât de adânc, încât nu-l mai puteai deosebi de un mort. Am făcut tot ce se poate imagina pentru însănătoşirea sa, am încercat chiar şi cu apă din iazul Siloah - dar totul în zadar.

13. Când a ajuns şi la noi, în munţi, vestea că vestitul Mântuitor din Nazaret s-ar afla la Ghenizaret şi i-ar vindeca pe toţi bolnavii, l-am cărat chiar eu cu mare caznă pe fratele meu lovit de gută, la Ghenizaret, împreună cu slugile mele şi cu catârii. Ajuns însă acolo cu atâta greutate, am aflat că Mântuitorul plecase într-o călătorie pe un munte şi nimeni nu ştia când sau dacă va mai reveni. Şi iată-mă stând acolo ca înţepenit, alături ele fratele meu chinuit de dureri, şi am izbucnit în plâns cu mare jale, rugându-l cu ardoare pe Dumnezeu să pună el capăt suferinţelor groaznice ale fratelui meu, din moment ce nu am avut fericirea să-L mai întâlnesc pe Mântuitorul făcător de minuni. Am făcut acolo şi un legământ, şi anume că, de se va vindeca, eu, ca prim-născut ce eram, să-i cedez fratelui meu toate drepturile mele de proprietate şi să-i slujesc până la sfârşitul vieţii.

14. Şi atunci au venit la mine în stradă mai multe slugi dintr-o casă din apropiere şi mi-au povestit că acel Mântuitor i-a vindecat într-adevăr cât ai clipi pe toţi bolnavii şi mulţi asemenea schilozi într-aşa fel, încât nici nu se mai cunoştea apoi pe ei că suferiseră vreodată de ceva! Dar că Mântuitorul acela plecase cu ucenicii săi, cu stăpânul casei şi cu încă alţi câţiva de pe acolo, la muntele cel mare, pe care nici un muritor nu îl urcase până atunci de abrupt ce era. Spuneau că se va întoarce, nu ştiau când, dar să nu mă necăjesc atâta; pentru că acel Mântuitor binecuvântase o anumită pajişte, iar eu nu trebuia decât să-mi duc cu toată credinţa fratele pe pajiştea aceea binecuvântată şi să-l întind acolo, iar el se va simţi mai bine.

15. I-am întrebat pe dată unde se afla pajiştea aceea. Slugile mi-au arătat-o şi imediat l-am cărat pe sărmanul meu frate acolo şi l-am culcat pe iarbă. Şi, ce să vezi? În clipa în care fratele meu bolnav a atins pământul de pe pajiştea aceea, a început să se întindă cu multă plăcere. Toată durerea i-a dispărut ca spulberată de vânt şi, în câteva clipe, fratele meu a devenit la fel de sănătos ca şi mine! Înainte vreme era numai piele şi os, şi dintr-o dată l-am văzut lângă mine atât de bine hrănit, încât nu contenesc să mă mir încă şi astăzi de o asemenea transformare nemaiauzită!

16. Mi-am respectat apoi legământul făcut şi i-am dat tot ce aveam fratelui meu care acum este fericit şi foarte cuvios, şi am făcut pentru el cu tot dragul toate muncile, chiar şi pe cele ale ultimei mele slugi de mai înainte, deşi fratele meu cel bun şi plin de recunoştinţă se opunea din răsputeri.

17. Dar abia îi slujeam de câteva zile fratelui meu, pe care l-aţi cunoscut de altfel şi cu care aţi vorbit, când aţi apărut voi la noi şi aţi fost cauza pentru care eu şi alte trei slugi ale fratelui meu ne aflăm, acum aici, din fericire în postură de nevinovaţi.

18. Iar cu povestea aceasta n-am dorit altceva decât să vă atrag atenţia asupra minunatului şi vestitului Mântuitor din Nazaret, despre care, după cum aţi mărturisit, aţi aflat şi voi - pe ici, pe colo - câte ceva!

19. Ei bine, judecând după întrebarea căpitanului din Ghenizaret, pe care îl cunosc destul de bine, am impresia - confirmată de altfel şi de vindecarea miraculoasă a celor cinci furibunzi - că Mântuitorul acela făcător de minuni din Nazaret se află chiar aici şi continuă să facă fapte bune.

20. Fără îndoială că atunci când nobilul căpitan ne-a spus să fim numai ochi şi urechi, a dorit să ne atragă atenţia asupra anumitor fapte pe care minunatul Mântuitor le va săvârşi sau a unor vorbe pe care El le va rosti, probabil, şi în nici un caz asupra unor jocuri olimpice, oricât de amuzante ar fi ele pentru noi, din care nu avem însă ce înţelepciune deosebită să dobândim şi pentru care căpitanul însuşi nu pare să manifeste vreun interes deosebit! Ce părere aveţi despre toate acestea?”