1. Hored a rămas timp de o oră într-un colţ inaccesibil, ascultând vrăjit, până când dinspre regiunea de dimineaţă a început să sufle un vânticel care a pus capăt glorioaselor su-nete.

2. Când sunetele sacre (aşa i se păreau lui Hored) au încetat complet, el s-a ridicat şi a început următorul monolog mental:

3. O, creaţie miraculoasă a lui Dumnezeu, cât de sublimă poţi fii tu dacă eşti privită prin ochii iubirii şi cu un sentiment profund într-o inimă deschisă, da, îndeosebi dacă inima este purificată în faţa lui Dumnezeu!

4. Ce diferenţă s-a produs în mine! Nu cu mult timp în urmă, tot ce mă înconjura mi se părea rece şi mort. Da, chiar şi inima mea era rece, iar ochii mei erau incapabili să verse o lacrimă. Acum, totul mi se pare viu. Piatra cea dură îmi vorbeşte, iar iarba pare să îi ridice un imn de slavă lui Dumnezeu prin mirosul ei înmiresmat.

5. Ramurile verzi ale sublimilor copaci îmi vorbesc, rostind cu o voce pură şi sfântă: 'Dumnezeu este iubire! Şi totul este iubire în jurul Lui, căci totul s-a născut din El!'

6. O, cât de sublim, de frumos, de sfânt şi de viu este totul în jurul meu! Cât de glori-oase mi se par acum aceste înălţimi sacre ale munţilor, începând cu colina dimineţii, acolo unde locuieşte Adam, şi unde... o, câtă măreţie, nici măcar nu pot rosti aceste cuvinte!

7. O, inimă, inimă! Deschide-te la maxim. Dilată-te dincolo de graniţele creaţiei infi-nite şi încearcă să înţelegi Cine se află acum pe colina cea sfântă!

8. Da, încearcă să înţelegi, căci este vorba de Dumnezeu, de Creatorul suprem al infi-nităţii. O, încearcă să înţelegi acest lucru! Este vorba de Tatăl preasfânt şi preabun! Da, de Tatăl nostru, al tuturor, care se află aici, pe pământ, într-o formă vizibilă pentru copiii Lui!

9. O, natură, şi voi, vânturi şi izvoare zburdalnice, tăceţi. Păsărelelor zgomotoase care ciripiţi pe crengile copacilor şi voi, greieri, nu mai scoateţi nici un sunet, pentru a nu spulbera senzaţia sacră din inima mea!

10. Tatăl preasfânt, plin de o iubire sublimă, se află acolo, pe colina cea sacră, printre copiii Săi! El, Creatorul atotputernic, Dumnezeu cel etern şi Domnul tuturor lucrurilor, a ve-nit la noi, în calitate de Părinte al nostru! O minte, cum ai putea înţelege tu infinitatea, cum ai putea pătrunde tu adevărul cel mai plenar?

11. Da, numai tu poţi înţelege acest lucru, sărmană inimă a mea; este suficient ca acest gând să pătrundă în tine! Tatăl preasfânt se află printre copiii Săi! O, ce gând incredibil... Cine ar putea cuprinde cu mintea sa această măreţie nesfârşită?

12. Tatăl se află printre copiii Săi, învăţându-i El însuşi să îl recunoască pe El, pe Ta-tăl preasfânt!

13. Chiar şi urechea mea moartă a fost martora vocii Lui divine, dar eu nu am înţeles-o! Ochii mei L-au văzut, dar nu L-au recunoscut! Cuvântul Lui m-a condus apoi în acest loc. Da, am ajuns aici la sugestia Tatălui!

14. O, loc sacru, în care inima mea s-a transfigurat şi spiritul meu a fost transformat, - ce monument etern să-ţi ridic, ce nume sacru să-ţi atribui, pentru a-mi manifesta recunoştinţa în faţa Tatălui?

15. O, ce înseamnă omul, acest sărman locuitor al pământului, pentru ca Dumnezeu însuşi să aibă milă de el şi să îl accepte ca şi copil al Lui?

16. Este omul bun? Vai, nu! - Este el de o frumuseţe atât de mare încât să-L determine pe Dumnezeu să vină la el? Nici pe departe, îi lipsesc deopotrivă bunătatea şi frumuseţea.

17. Să fie atunci vrednic de iubire, pentru ca Domnul să coboare la el? Nici nu se pu-ne problema, căci pentru a fi vrednic de iubire, trebuie să fii mai întâi bun şi frumos!

18. Este omul înzestrat cu calităţi ieşite din comun, care să-L impresioneze pe Dum-nezeu? O, ce gând nebunesc! Cum de mi-o fi ieşit pe gură?

19. Atunci, ce anume posedă omul, pe care să nu-l fi primit deja dinainte?

20. Ce poate avea acest sărman locuitor al pământului pentru ca Dumnezeu să vină la el, pentru a-l învăţa şi alina personal?

21. O, ce mister impenetrabil! Faptul că noi ne putem numi copiii lui Dumnezeu se datorează exclusiv compasiunii Lui nesfârşite, fără de care am fi şi noi - la fel ca pietrele - nişte simple creaturi, şi încă nişte creaturi dintre cele mai neascultătoare, spre deosebire de pietre, care nu se mişcă fără voinţa Domnului, rămânând mii de ani în locul în care le-a plasat mâna sfântă a Tatălui.

22. Să fi fost gândul divin din care s-a născut omul mai important decât cel din care s-au născut anterior (sau poate în acelaşi timp) pietrele, în mintea aceluiaşi Dumnezeu unic?

23. Cu siguranţă, omul nu înseamnă nimic şi nu dispune de nici o calitate în faţa lui Dumnezeu. Toate calităţile sublime cu care este înzestrat derivă exclusiv din graţia divină cea mai pură!

24. O, iubire inexprimabilă, graţie nesfârşită a Tatălui preasfânt, - cum ar putea inima mea să-ţi mulţumească, prin ce cuvinte să te slăvească ea, recunoscând bunătatea infinită care te-a determinat să cobori printre noi, oameni nevrednici care îşi spun pe nedrept copiii Tăi?!

25. O, Tată, îngăduie-mi să intru în pământ, căci ochii mei nu sunt vrednici să pri-vească nici măcar în direcţia în care ştiu că te afli Tu, printre copiii Tăi!

26. Tată preasfânt - printre copiii Tăi! Acest gând este prea sacru pentru mine, sărman vierme care mă târăsc pe pământ!

27. De aceea, tăcere, voi, fiinţe din jurul meu, pentru a mă putea linişti eu însumi, păs-trând o tăcere desăvârşită în faţa imensei sfinţenii a Tatălui!

28. Căci ce mai poate spune un vierme al pământului atunci când întreaga creaţie infi-nită păstrează o tăcere plină de respect? Aşadar, linişteşte-te inimă, şi tu, limbă; căci totul în jurul meu s-a liniştit. Tăcere - căci Tatăl este aproape!”