1. Aceste cuvinte i-au străpuns ca o săgeată inima lui Enos. Acelaşi lucru s-a petrecut cu toţi cei prezenţi, şi toată lumea a început să reflecteze profund asupra lor.

2. Enos s-a întors la locul său, dar inima sa nu se putea linişti. O mie de gânduri şi de idei ţâşneau la suprafaţă din adâncimile sufletului său, ca nişte meteori incandescenţi. Ei luminau ca nişte fulgere noaptea, când regiuni întregi devin vizibile pentru moment, după care întunericul revine în forţă, parcă mai înspăimântător ca înainte.

3. În pofida acestor gânduri meteorice, în sufletul lui Enos nu s-a făcut cu adevărat lumină, astfel încât mintea lui nu a ajuns la nici o concluzie decât la o sumă de contradicţii, căci fulgerele luminau când o regiune, când alta, a sufletului lui, iar mintea lui trecea de la o idee la alta, fără ca vreuna să prindă consistenţă în ea.

4. Astfel asaltat, la fel ca şi ceilalţi prezenţi, de această multitudine de gânduri şi idei, după circa o oră Enos a exclamat:

5. „O, odihnă, dulcea mea odihnă, cât de bine m-am simţit întotdeauna în braţele tale! Cât de fericit trebuie să fi fost pe vremea când nu existam deloc, şi cât de fericit aş redeveni dacă m-aş putea întoarce la non-existenţă!

6. Oare nu este omul mai fericit între pereţii casei sale, decât afară, în mijlocul furtunii şi al elementelor dezlănţuite? Cât de repede adoarme el în propriul său pat, deşi în exteriorul casei sale elementele distrug totul în cale!

7. Cât de mare este diferenţa între mine şi o piatră!

8. Eu sunt nevoit să gândesc, sau cel puţin să visez, sunt înzestrat cu percepţii, sau cel puţin cu senzaţii de foame, sete, frig, cald, noapte, zi, durere şi suferinţă. Dacă deviez oricât de puţin de la ordinea prestabilită, sunt imediat mustrat prin cuvinte mai mult sau mai puţin ameninţătoare, care trezesc remuşcări în inima mea.

9. Dacă greşesc, sunt întotdeauna pedepsit, - şi totul numai pentru că sunt nevoit să suport această viaţă şi percepţiile ei. O, cât de mizerabile mi se par avantajele vieţii prin comparaţie cu moartea!

10. Tu, piatră fericită, stai liniştită, puternică şi indestructibilă, lipsită de viaţă şi de percepţii, inclusiv de nevoia de a mânca şi de a bea.

11. Tu nu eşti asaltată de gânduri şi de idei, şi nu cunoşti altă lege, decât - cel mult - fericita lege a odihnei netulburate. Eşti complet insensibilă la foame, sete, frig sau căldură. Lipsită de percepţii, fiinţa ta nu cunoaşte loviturile şi durerea.

12. Tu nu ştii ce înseamnă suferinţa, nu îmbătrâneşti, iar iubirea nu îţi sfâşie inima, căci nu dispui de aşa ceva, fericito!

13. O, cât de mult te invidiez! Dacă aş putea fi la fel ca tine, aş renunţa la o mie de vieţi, oricât de perfecte, dispus să le schimb cu un singur atom al fiinţei tale fericite, în cazul în care eşti cu adevărat atât de inertă şi de insensibilă cum pari!

14. O, mare Creator al tuturor lucrurilor, am acum o altă întrebare pentru Tine, la care s-ar putea să nu-Ţi fie la fel de uşor să răspunzi!

15. Spui că doreşti să-mi dăruieşti viaţa, pentru a fi fericit? - O, nefericită binecuvântare!

16. Cât de orb şi de stupid trebuie să fie cel care laudă această viaţă plină de griji! Cu cât este mai perfectă, cu atât mai tulburătoare îmi imaginez că trebuie să fie această viaţă, şi deci mai nefericită.

17. De aceea, eu nu doresc să-ţi cer viaţa, Ţie, care eşti Viaţa oricărei vieţi, ci moartea cea mai desăvârşită.

18. Căci pe vreme când nu existam eram cu siguranţă mai fericit decât acum. Iar atunci când nu voi mai exista, îmi voi regăsi această stare de fericire.

19. O, Doamne, păstrează pentru Tine această plenitudine a vieţii, care pentru orice fiinţă creată înseamnă o calamitate atât de cumplită. Cât despre mine, dăruieşte-mi plenitudinea morţii, a non-existenţei, şi mă vei face astfel cu adevărat fericit!

20. Transformă-mă într-o piatră lipsită de viaţă şi de sentimente, iar prin noua mea existenţă mută îţi voi slăvi de-a pururi numele! Amin”.