1. (Matael): “Dar să trecem acum la cea de-a patra constelaţie! Din nou avem de-a face cu un animal, de data aceasta cu un «Taur» viguros. După îngrijirea ovinelor, vechii păstori îşi îndreptau de-acum atenţia spre bovine. La vremea aceea, vacile intrau de regulă în perioada de gestaţie, şi acum era momentul în care vitele mai nevolnice trebuiau separate de cele viguroase, pentru a asigura o prăsilă bună.

2. Taurul, care la egipteni era la mare preţ, era reprezentat grafic într-o poziţie foarte temerară şi anume ridicat pe cele două picioare din spate. Şi ce putea fi, prin urmare, mai firesc decât ca acea constelaţie în dreptul căreia se afla soarele atunci şi care părea a reflecta cu aproximaţie contururile unui taur, să fie denumită tocmai «Taurul»!?

3. Până şi cuvântul roman TAURUS derivă de aici şi reprezintă doar o prescurtare rezultată de-a lungul timpurilor din străvechiul TI A OUR SAT, ceea ce înseamnă: «Epoca taurului» (SAT = «a sta pe picioarele din spate»).

4. Mai târziu, perioada aceasta a căpătat, în special la romani, şi denumirea de APRILIS, ceea ce, la vechii egipteni, nu înseamnă altceva decât: A (taurul) UPERI (să deschidă) LIZ sau LIZU (faţă, poartă), adică «Taurule, deschide poarta!» - cu referire la poarta păşunii în aer liber. Faptul că în timp şi bătrânul taur al egiptenilor s-a transformat într-un zeu nici nu cred că mai trebuie menţionat. Şi iată deci explicaţia cât se poate de corectă şi de adevărată a celei de a patra constelaţii. Să vedem acum cum s-a născut simbolul celei de-a cincea, sub numele şi înfăţişarea «Gemenilor», şi anume a lui CASTOR şi POLUX!

5. Explicaţia va fi foarte uşor de înţeles dacă ne gândim că poporul de ciobani al vechiului Egipt îşi cam încheia, odată cu îngrijirea vitelor, principalele preocupări şi îndeletniciri ale anului. După aceea se întruneau cele două căpetenii ale fiecărei aşezări, care alegeau, pentru perioada aceea, dintre toţi locuitorii o persoană capabilă sau chiar două, care să fie deopotrivă controlori şi judecători pricepuţi şi care aveau sarcina să cerceteze apoi şi să verifice dacă întregul efort depus până atunci se dovedise pretutindeni cu folos şi dăduse roade binecuvântate. Iar un asemenea controlor purta şi numele funcţiei pe care o exercita. «KAI E STOR»? - suna întrebarea pusă, ceea ce în traducere înseamnă: «Ce a făcut el?». Iar apoi urma şi somaţia, exprimată prin sintagma poruncitoare: «POLUXE MEN!» sau «POLUZCE MEN!» - «Dă-mi lumină - dă-mi o explicaţie - în legătură cu acest lucru!»

6. De aici s-au născut «Gemenii» de mai târziu; În realitate însă gemenii nu erau decât două propoziţii: mai întâi o întrebare, iar apoi o somaţie. Iar dacă într-o asemenea verificare plecau două persoane oficiale, atunci unul trebuia să pună întrebarea, iar celălalt formula somaţia.

7. Şi, fiindcă tocmai în perioadele în care se efectuau asemenea controale, soarele se afla chiar în dreptul constelaţiei în discuţie, aceasta a fost denumită în mod firesc «Gemenii», iar în limba romană GEMINI sau CAS TOR şi POLUX, aceştia din urmă fiind apoi şi ei transformaţi în zei de către fantezia debordantă a oamenilor.

8. Iată deci că am explicat şi denumirea celei de a cincea constelaţii, care este şi ea la fel de firească şi adevărată ca celelalte. Şi iată-ne ajunşi acum la cea de a şasea, iar aici dăm dintr-o dată peste «Rac»! Cum a ajuns oare această vietate în cercul constelaţiilor? Aflaţi de la mine: la fel de simplu şi la fel de firesc ca şi cele precedente!

9. Vedeţi voi, în perioada aceea a anului ziua atingea durata ei cea mai lungă (maximă) după care ea începea să se reducă, ceea ce a făcut ca bătrânii să asemene această reducere a duratei unei zile cu mersul îndărăt al racului. Totodată însă, în această a şasea etapă a intervalelor de câte treizeci de zile ale anului, noaptea se forma rouă, în special pe câmpiile din apropierea fluviului. Şi, pe o asemenea vreme, racii ieşeau cu sutele la suprafaţă din mlăştiniş şi se răspândeau în căutare de hrană pe păşunile pline cu iarbă grasă şi rouă din apropiere. Acest lucru a fost sesizat desigur de vechii locuitori ai ţării de pe malurile Nilului care, la început, s-au străduit să-i gonească pe musafirii nepoftiţi de pe păşunile lor, ceea ce s-a dovedit însă a fi o treabă foarte anevoioasă, dat fiind că, la vremea aceea, numărul crustaceelor care vieţuiau în malul nămolos al fluviului era extrem de mare. S-a pornit aşadar la luptă împotriva lor. Mai întâi cu ajutorul focului: racii erau strânşi în grămezi şi li se dădea foc, dar, ţinând cont de numărul mare de crustacee, metoda n-a dat rezultatul scontat. Arderea lor era însă însoţită întotdeauna de un miros foarte plăcut şi îmbietor, şi atunci bătrânii s-au tot gândit că poate ar fi buni de mâncat. Nici unul dintre ei n-a îndrăznit însă să facă primul pas.

10. Mai apoi însă, s-a trecut la fierberea lor în nişte vase foarte mari, iar fiertura respectivă s-a dovedit a fi foarte gustoasă. Dar şi în continuare nimeni nu îndrăznea să o mănânce. Ea era dată la porci, pe care îi creşteau şi oamenii acelor timpuri, iar porcii se delectau cu o astfel de fiertură şi începuseră să se îngraşe foarte tare, ceea ce i-a conclus pe vechii egipteni la o descoperire foarte folositoare: au început să valorifice ei înşişi grăsimea crustaceelor. Carnea lor însă nu le plăcea şi nu o foloseau decât ca hrană pentru porci.

11. Când însă - cu timpul – unii oameni certaţi cu munca au început să degenereze şi să păcătuiască împotriva unor vechi şi înţelepte învăţături datând încă de pe vremea învăţătorului Enoch, care a trăit înainte de potop, atunci au fost de îndată ridicate nişte închisori mari, iar răufăcătorii au fost închişi în ele. Iar acestora li se dădeau de mâncare raci fierţi sau carne de porc sărată şi prăjită, iar pe lângă asta doar puţină pâine. S-a observat însă curând că răufăcătorilor le mergea tot mai bine cu hrana aceasta, iar mai apoi, într-un an de mare sărăcie, au încercat şi oamenii liberi să guste din mâncarea aparent îngrozitoare a puşcăriaşilor şi au văzut că este chiar mult mai gustoasă decât cea obişnuită de acasă. Iar constatarea aceasta a avut ca urmare faptul că numărul odinioară atât de uriaş al racilor mari şi foarte graşi de pe malurile Nilului s-a redus dintr-o dată foarte mult, întrucât s-a pornit o adevărată vânătoare asupra lor.

12. Mai târziu au început să mănânce şi grecii şi romanii genul acesta de crustaceu de mâl, care le-a plăcut şi lor foarte mult. Doar evreii nu mănâncă raci nici până în ziua de astăzi, deşi Moise nu le-a interzis în mod special.

13. Din toate cele de până acum rezultă - într-o manieră mai mult decât evidentă - că vechii egipteni n-ar fi putut alege ca denumire pentru constelaţia specifică etapei acesteia, a şasea, un alt simbol mai potrivit decât animalul care le dăduse atâta bătaie de cap chiar în respectiva perioadă a anului. Şi este de la sine înţeles că şi imaginea aceasta a fost dublată apoi de un fel de veneraţie divină. Grecii şi romanii au închinat ulterior etapa aceasta zeiţei IUNONA (sau JUNONA) şi au denumit, în cinstea ei, şi perioada de timp în acest fel.

14. Se pune însă întrebarea cum de a fost inventată aşa, pur şi simplu, zeiţa respectivă, şi cum şi-a dobândit ea personalitatea ei divină. În legătură cu acest lucru, înţelepţii împărtăşesc păreri diferite, fiecare dintre acestea având - într-un fel - temeiul ei. Cauza propriu-zisă pare să fi fost însă aceea că ea a fost inventată de-a lungul timpului, asemenea personalităţilor lui CASTOR şi POLUX.

15. Pe la vremea aceea a racilor, arşiţa era deja mult prea mare pentru a se mai face diverse lucrări şi, de aceea, perioada respectivă era consacrată cercetărilor spirituale desfăşurate în nişte temple mari şi răcoroase, unele dintre ele construite din vremuri străvechi.

16. Şi o problemă primordială a cercetărilor respective consta tocmai în a analiza dacă divinitatea pură ar putea fi identificată chiar şi într-un context material oarecare.

17. Şi, aşa cum toate întrebările înţelepţilor erau foarte scurte, necesitând însă apoi un răspuns extrem de lung, la fel au stat lucrurile şi cu întrebarea aceasta foarte profundă. Ea suna în felul următor: «JE u n (UN) O?», ceea ce, în traducere, însemna: «Oare Divinitatea - odată divizată în sinea ei - mai poate ea, odată adunată din nou la un loc, reprezenta o Divinitate deplină?»

18. Şi mă veţi întreba: «Dar cum pot oare cele câteva litere atât de simple să exprime întreaga propoziţie rostită de tine?» Ei bine, veţi înţelege de îndată cum! Litera U era reprezentată la vechii egipteni printr-un semicerc deschis în partea superioară şi cu cele două laturi alungite (u) şi desemna totodată în felul acesta şi vasul receptor a tot ceea ce este divin şi vine de sus către oamenii de pe acest pământ. Se înţelege de la sine că străbunii înţelepţi înţelegeau prin aceasta în principal darurile spirituale de lumină pentru sufletul omenesc.

19. N-ul era reprezentat printr-un semicerc asemănător, întors însă în jos (n), şi desemna materia lipsită de viaţă, complet nespirituală în sine şi lipsită de lumină. De aceea, acoperişurile boltite ale multor case, şi în special ale templelor, aveau înfăţişarea unui semicerc răsturnat şi demonstrau astfel că în asemenea locuri spiritul divin se îngemănează cu materia, în care creează o viaţă temporară, şi se revelează apoi omului în diferite momente. De aici vine şi formularea vechii întrebări: «JE UN O?», fiindcă litera O reprezenta divinitatea deplină, în întreaga ei puritate.

20. Răspunsul la această întrebare veche şi plină de profunzime suna deci astfel: întreaga materie creată se află cu Dumnezeu în aceeaşi relaţie în care se află o nevastă cu soţul şi stăpânul ei. Dumnezeu a creat fără încetare, în şi prin materie, miriadele Sale de copii de tot felul. El a fecundat fără încetare materia cu influenţa Sa divin-spirituală, iar materia i-a născut apoi fără încetare nenumăraţii copii însămânţaţi în ea. Trebuie să recunoaşteţi că aceasta era o idee absolut sublimă, pe care bătrânii înţelepţi o concepuseră ca răspuns la cunoscuta şi însemnata întrebare de mai sus!

21. Cu timpul însă, mai ales la urmaşii de mai târziu, pentru care primordială a devenit senzualitatea, n-a mai rămas nici urmă din vechea înţelepciune egipteană, şi atunci propoziţia interogativă «JE UN O ?», coroborată cu feminitatea declarată a întregii materii, s-a transformat pentru aceştia în personificarea unei zeiţe-femei care, datorită prostiei şi întunericului din minţile oamenilor, a primit iniţial numele de JEU NO, iar mai apoi doar de JUNO, şi pe care, ulterior, oamenii chiar au măritat-o cu la fel de iluzoriul zeu Zeus.

22. Din motive bine întemeiate şi fireşti, vechii înţelepţi au considerat materia ca fiind dură, inflexibilă şi nesupusă şi împărtăşeau părerea că doar prin strădanii deosebite şi cu un mare efort se putea dobândi ceva de la ea. Vechile imperfecţiuni descoperite încă de bătrânii înţelepţi în ceea ce priveşte materia au fost puse apoi de către urmaşii acestora pe seama femeii-zeiţe Juno, din pricina căreia Zeus a avut apoi tot felul de necazuri. Înţelegeţi acum ce înseamnă de fapt zeiţa voastră Junona (sau Iunona) ?”

23. Atunci Elena a spus: “Te rog, preaiubitul meu Matael, continuă-ţi explicaţiile. Căci aş putea să stau aşa şi să te ascult zile întregi, fără întrerupere! E drept că povestirea ta nu este atât de bogată în imagini şi la fel de ornamentată ca cea a lui Homer, însă ea este plină de înţelepciune şi de adevăr, şi de aceea este de o mie de ori mai valoroasă şi mai atractivă decât minunatele relatări pline de înflorituri ale marelui rapsod popular. Continuă-ţi deci nestingherit relatarea!”

24. Iar Matael a spus: “Eşti sigură că nu vrei doar să mă măguleşti? Căci, vezi tu, adevărul are nevoie de înţelegere, dar niciodată de cuvinte de laudă! Însă eu ştiu că tu nu ai lăudat decât adevărul şi nu pe mine, iar adevărul nu de la mine vine, ci de la Dumnezeu, astfel că pot să-mi continui povestirea.”