1. Eu am spus: “Dacă aţi crede cu adevărat şi aţi avea o convingere lăuntrică, sigur că nu aş avea ce să vă reproşez, ţie şi vouă, tuturor, dacă aţi începe să Mă adoraţi ca Dumnezeu într-un mod potrivit. Dar deoarece convingerea voastră, mai ales cea din suflet, nu e prea puternică, nu ar fi decât tot o formă de idolatrie, ca şi când aţi venera un alt om, oarecare, sau un chip sculptat.

2. Cine vrea să-L adore pe Dumnezeu cu adevărat, aşa încât adoraţia lui să dea roade, acela trebuie mai întâi să-L recunoască pe Dumnezeu cel viu în inima sa, trebuie să-L aibă pe Dumnezeu în spirit - în tot adevărul, să-L cunoască şi să-L iubească, şi abia apoi va putea să-L cinstească şi să-L adore, altminteri totul nu va fi decât idolatrie faţă de Dumnezeul cel adevărat!

3. Cum poate fi demnă şi sinceră adoraţia unui om faţă de singurul Dumnezeu adevărat, dacă nu L-a cunoscut niciodată altfel decât din auzite, ca pe un idol?! Ce diferenţă va fi atunci între veneraţia singurului Dumnezeu adevărat şi aceea a unui idol?!

4. Adevărata adoraţie a unicului Dumnezeu adevărat înseamnă iubirea pentru Acesta şi iubirea faţă de aproape. Dar cine Îl poate iubi pe Dumnezeu dacă nu L-a cunoscut niciodată?

5. Poate oare un bărbat tânăr să ardă de iubire pentru o fecioară pe care nu a văzut-o niciodată şi nu a cunoscut-o? Iar dacă şi-o închipuie doar şi începe să o iubească cu putere pe aceea care nu există nicăieri în realitate, el este doar un nebun, care practică iubirea de sine în cel mai înalt grad, iar acesta este un lucru urât în faţa Domnului.

6. De aceea, orice venerare a unui idol este cea mai mare prostie a omului şi o îngrozitoare orbire. Căci, până la urmă, cei care îi venerează pe idoli ajung să se creadă ei înşişi idoli, cer să li se aprindă tămâie şi să fie veneraţi ca dumnezei - iată triumful Satanei în inima omului! Dar vai de cei care, în această stare de maximă orbire, se închipuie pe ei înşişi dumnezei! Soarta lor va fi cândva foarte tristă, căci o asemenea trufie este un vierme care nu piere niciodată şi un foc care nu se stinge niciodată!

7. Eu îţi spun: este plăcerea lui Satana să-i îndepărteze cât mai mult posibil de la ordinea lui Dumnezeu pe oamenii cei orbi, prin trufia însămânţată în ei. Dar, odată ce aceştia vor ajunge dincolo, ca ucenici la şcoala lui, îi va recuza şi îi va folosi la cele mai de jos şi mai oribile servicii, pe care vor trebui să i le facă după voia lui diavolească!

8. Satana, ca domn al întunericului, îi lasă aici pe oameni să devină zei, pentru a-i umili apoi prin cele mai josnice orori dincolo*.

9. Dumnezeu, în schimb, cere aici o inimă înţeleaptă şi smerită, pentru a-l ridica apoi pe om cu atât mai sus şi a-l mântui.

10. Această putere îi va fi luată cândva lui Satana, iar oamenii vor putea face după mintea lor tot ce vor voi, liberi şi independenţi; astfel, cei buni vor străluci şi mai tare, iar cei răi înlăuntrul lor se vor afunda şi mai adânc în iad, căci faptele lor rele nu îi vor fi însemnate lui Satana pe răboj, ci lor, şi cu cât au fost mai răi, cu atât Satana şi slugile lui îi vor chinui mai mult.

11. De aceea, prima datorie a oricărui om este să-L caute cu smerenie, în spirit şi în adevăr, pe Dumnezeu, şi abia după ce L-a găsit să I se roage, în spirit şi în adevăr!

12. Rugăciunea de căpătâi însă rămâne aceea că inima smerită rămâne smerită, îşi iubeşte aproapele într-adevăr mai mult decât pe sine, iar pe Dumnezeu - ca singurul Tată adevărat al tuturor oamenilor şi al tuturor îngerilor -, mai presus de orice.

13. Dar nimeni nu Îl poate iubi pe Dumnezeu în trupul său de nepătruns dacă Îl urăşte pe fratele său. Căci, cum ar putea cineva să-L iubească pe Dumnezeu, pe care nu Îl vede, dacă nu îl iubeşte pe fratele său, pe care îl vede?!

14. Nu e nici pe departe de ajuns să spui: «Îl iubesc pe aproapele meu şi îi sunt prieten!» Iubirea adevărată, singura care are valoare în ochii lui Dumnezeu, se vede în fapte, atunci când aproapele are nevoie de ele, spiritual sau trupeşte. Această iubire este cheia miraculoasă a iubirii lui Dumnezeu în propria inimă.

15. Eu vă spun, ţie şi tovarăşilor tăi, că dacă nu aţi fi găsit această cheie de aur şi nu aţi fi primit-o în inima voastră, niciodată nu aţi fi găsit drumul încoace. Dar ce vrea să însemne faptul că tu şi tovarăşii tăi aţi venit încoace, chiar dacă aduşi de o furtună puternică a vieţii voastre exterioare, probabil că începeţi deja să bănuiţi - dar abia ceea ce urmează vă va lămuri pe deplin. Abia după ce Mă vei recunoaşte pe de-a-ntregul îţi vei da seama dacă trebuie să Mă slăveşti sau nu!”