1. Uimit la culme de marea înţelepciune a străinului, primul vorbitor a luat cuvântul, spunând: „Ascultă, om bun, prietene şi frate, am înţeles tot ce mi-ai spus, căci te-ai exprimat cu o claritate desăvârşită, iar comparaţia cu floarea de liliac pusă în apă, care înfloreşte, dar nu face seminţe, a fost cât se poate de inspirată.

2. Îmi dau perfect seama că aşa se petrec lucrurile în întreaga natură, dar mai ales în cazul omului. Către finalul discursului tău, când ai devenit oarecum agitat, ne-ai dat un indiciu pe care trebuie să-ţi mărturisesc, dragă prietene şi frate, că nu l-am înţeles deloc.

3. Ţi-ai comparat atunci propriile cuvinte cu o apă vie, recomandându-mi să ud floarea ruptă cu ea. Ai adăugat apoi că floarea va face seminţe, pe care ar trebui să le plantez din nou în solul inimii mele, pentru a obţine astfel o nouă rădăcină, din care să crească o nouă plantă, a cărei floare va face în sfârşit sămânţa vieţii eterne.

4. Cuvintele tale au fost absolut corecte, pline de înţelepciune şi de claritate, dar afirmaţia legată de apa cea vie mi s-a părut cam îndrăzneaţă, - sau poate că nu am înţeles-o deloc.

5. De aceea, te rog să-mi faci o favoare frăţească, aducând mai multă lumină asupra ei, iar noi îţi promitem că vom cinsti fiecare cuvânt al tău, plantându-l în solul viu al inimilor noastre, în speranţa că vom obţine sămânţa cea vie.

6. Iată deci rugămintea mea, pe care te rog să mi-o îndeplineşti”.

7. Abba cel sfânt i-a răspuns astfel vorbitorului: „Adevăr îţi spun: ai pus din nou întrebarea corectă, căci totul depinde de felul în care înţelegi această chestiune.

8. Cine nu înţelege că propriul Meu Cuvânt este apa vie, nu înţelege absolut nimic din Dumnezeu, din Abedam şi din Enoh. Căci numai apa vie îi poate revela aceste semnificaţii extrem de profunde.

9. Întrucât totul depinde de apa cea vie, se pune întrebarea: cum poate fi Cuvântul rostit de gura Mea o apă vie?

10. Îţi voi explica acest lucru printr-o nouă metaforă:

11. Ştiu că ai acasă o grădină, în care ai plantat numeroase plante utile. Din când în când, vara, când aerul devine foarte uscat, îţi uzi plantele cu apă, pentru ca ele să nu se usuce de tot. Oricât de mult le-ai uda însă, recolta finală va fi săracă, căci solul udat de apa de izvor nu poate asigura aceeaşi hrană vie ca şi cel udat de ploaia binecuvântată căzută din cer.

12. Înţelepciunea ta îţi spune: ,Un an secetos este un blestem, deopotrivă pentru plante şi pentru stomacurile noastre'.

13. De ce este însă apa de ploaie mai bună şi mai hrănitoare decât cea turnată de tine din găleată? - Răspunde-Mi, ce spune înţelepciunea ta în această privinţă?”

14. Vorbitorul a răspuns: „Este cât se poate de natural: pentru că apa de izvor şi-a cedat deja o bună parte din energie pământului, înainte de a ieşi la suprafaţă, oarecum secătuită, în schimb, apa de ploaie cade de sus, cu întreaga sa energie intactă, astfel încât o singură picătură este mai preţioasă pentru plante decât o întreagă găleată cu apă de izvor. - Sunt convins că ţi-am dat răspunsul corect”.

15. Abba cel sfânt a admis: „Într-adevăr! Consideră atunci şi Cuvântul Meu o ploaie care cade din cerul vieţii. Vei înţelege atunci proprietăţile vii ale apei acestui Cuvânt, iar Abedam şi Enoh îţi vor apărea în adevărata lumină a divinităţii lor. Încearcă să înţelegi ce ţi-am spus. Amin”.