1. După ce şi-a potolit pe deplin foamea, Lameh s-a ridicat şi i-a spus lui Kisehel: „Atotputernice mesager al marelui Dumnezeu! Iată, mi-am potolit foamea cu mâncarea binecuvântată de El. Întreaga mea fiinţă este copleşită de recunoştinţă faţă de Cel care mi-a binecuvântat mâncarea şi care a ridicat de la mine imensul păcat în faţa Lui, a voastră, a oamenilor şi a întregului pământ.

2. Din păcate, îmi lipsesc cuvintele pentru a exprima aşa cum trebuie această recunoştinţă atât de mare în ceea ce mă priveşte, deşi pentru Dumnezeu şi pentru graţia Lui ea pare cu siguranţă minoră.

3. De aceea, te rog, învaţă-mă cuvintele potrivite pentru a exprima ceea ce simt acum cu atâta putere, căci bănuiesc că acest sentiment va continua să se amplifice în viitor.

4. O, dragă prietene al Celui Preaînalt, coboară-ţi privirea asupra celui nevrednic şi împlineşte-i această dorinţă!”

5. Kisehel i-a răspuns: „Frate Lameh, te asigur că îţi faci griji de pomană, căci în faţa lui Dumnezeu aceste lucruri nu contează deloc. Crede-mă, Domnul, Tatăl nostru preasfânt, nu se lasă sedus de cuvinte, ci priveşte întotdeauna în inimile noastre.

6. Recunoştinţa pe care o simţi acum ca o flacără care încearcă să-ţi consume inima - aceasta este singura care este pe placul Tatălui. De aceea, cultivă continuu această stare, iar Tatăl va accepta întotdeauna ofranda ta.

7. Ascultă-mă: când un om primeşte o mare graţie din partea Tatălui, el îi mulţumeşte cu inima plină de ardoare şi iubire, păstrând această atitudine pură şi autentică până când îşi epuizează forţa cuvintelor. În realitate, acestea nu exprimă decât satisfacţia pentru bunătatea care s-a revărsat asupra lui.

8. După această manifestare a recunoştinţei, inima se uşurează şi devine mai calmă, dar se pune întrebarea dacă nu cumva focul iniţial al iubirii s-a cam răcit, inima considerând că şi-a făcut datoria prin cuvintele sale de recunoştinţă şi uitând să îşi perpetueze această stare.

9. Cam aşa stau lucrurile, dragă frate Lameh! Amândoi avem copii şi ştim ce înseamnă să fii părinte.

10. Personal, am descoperit că atunci când copiii mei îmi mulţumesc verbal pentru ceea ce fac pentru ei, păstrează cel mai puţin starea de recunoştinţă. În schimb, cei care păstrează tăcerea atunci când le fac un dar, ar fi oricând gata să intre şi în foc pentru mine, atât de mare este recunoştinţa din inimile lor.

11. Deşi nu aud decât rareori cuvinte de recunoştinţă din gura lor, am văzut în schimb nenumărate lacrimi de mulţumire, bucurie şi adoraţie în ochii lor, - şi crede-mă, frate Lameh, prefer de o mie de ori aceste lacrimi tăcute în faţa celor mai frumoase cuvinte ale altor copii ai mei, mai superficiali. Da, preţuiesc aceste lacrimi mai mult decât întreaga lume la un loc!

12. Căci copilul care se grăbeşte să îmi mulţumească în cuvinte scapă repede de sentimentul de recunoştinţă faţă de mine, pe când celălalt, care îmi mulţumeşte în tăcere, îşi păstrează de-a pururi recunoştinţa în inima sa.

13. Acelaşi principiu se aplică şi în cazul lui Dumnezeu, care nu priveşte decât în inima omului. Pentru El, recunoştinţa durabilă a inimii înseamnă infinit mai mult decât cea trecătoare, exprimată în cuvinte, care goleşte inima de focul iubirii.

14. Aşadar, mulţumeşte-i întotdeauna Domnului aşa cum o faci acum, iar recunoştinţa ta va fi primită aşa cum se cuvine, căci Dumnezeu se va bucura de inima ta plină de fervoare.

15. Cultivă în permanenţă acest sentiment, iar Tatăl preasfânt îşi va găsi veşnic plăcerea în tine, căci El revarsă o mie de graţii asupra celui care îşi perpetuează recunoştinţa în inima sa, dar nu se uită la cel care se mulţumeşte să o exprime în câteva cuvinte, după care uită cu totul de ea.

16. Cumpăneşte la aceste cuvinte, acum, că ţi-ai întors inima către Dumnezeu, căci de aceea ne aflăm aici, ca să te ajutăm prin toate puterile noastre să descoperi calea cea bună! De aceea, nu ezita să ne mărturiseşti toate dorinţele tale. Amin”.

17. Emoţionat la culme, Lameh a sărit în sus de bucurie şi i-a spus lui Kisehel: „O, prietene întru Dumnezeu, Creatorul atotputernic al cerului şi al pământului! Frate slăvit de pe înălţimile sacre, sălaş permanent al Domnului atotputernic, acceptă mai întâi de toate lacrimile mele, ca mărturie a recunoştinţei veşnice pe care ţi-o port pentru învăţătura ta sublimă şi plină de înţelepciune. Căci recunosc în fiecare cuvânt al tău adevărul şi sfinţenia. Da, nu există decât o singură manieră de a-ţi exprima recunoştinţa şi adoraţia, în toată plenitudinea adevărului, iar aceasta este eternă! De acum înainte, nu voi mai renunţa niciodată la acest sentiment!

18. În ceea ce priveşte dorinţele mele, nu am decât una singură. Există o amintire care continuă să mă tulbure, iar aceasta se referă la tăbliţa din piatră de care mi-am bătut joc cu atâta cruzime. Îngăduie-mi să sap cu propriile mele mâini, să o curăţ, iar apoi să o venerez, dacă mai sunt demn de un asemenea lucru”.

19. Kisehel i-a răspuns: „Iată, servitorii tăi au pregătit deja uneltele necesare.

20. Este suficient că ai săvârşit această acţiune în inima ta, restul îl vor face servitorii tăi. Noi avem lucruri mai importante de făcut. Amin”.