1. Ajunşi pe culmea înzăpezită, Lameh şi tovarăşii săi de la şes au descoperit pentru prima oară în viaţa lor frumuseţea mării. Au privit fascinaţi această întindere nesfârşită de ape, care părea să se unească cu orizontul (aşa cum credeau, de altfel, cei din acele vremuri), fiind incapabili să îşi mai desprindă privirile de la ea.

2. Ar fi putut contempla zile întregi spectacolul fascinant al valurilor care se spărgeau de ţărm şi ar fi făcut-o probabil, dacă Adam nu i-ar fi dat un cot, direcţionându-i privirea către conurile muntoase strălucitoare pe care noi le cunoaştem deja.

3. Văzând acest peisaj magnific, Lameh a căzut pradă unei admiraţii atât de depline încât s-a dovedit incapabil să exprime în cuvinte sentimentele pe care le simţea în inima sa. El a continuat să privească cu ochii înecaţi în lacrimi panorama din jurul său, fără a putea rosti un singur cuvânt.

4. În cele din urmă, Enoh l-a întrebat: „Ei bine, frate Lameh, ce părere ai despre acest tablou? Cum ţi se pare pământul privit de sus?”

5. În sfârşit, Lameh şi-a mai revenit în simţiri şi a putut vorbi: „O, frate mult iubit, ca să pot exprima ce simte inima mea în acest moment, ar trebui să fiu înzestrat cu harul oratoric al unui serafim sau al unui heruvim! Din păcate, limba mea este prea nepotrivită pentru o asemenea sarcină!

6. Totuşi, trebuie să-ţi mărturisesc, dragă frate, că mă simt întrucâtva tulburat la gândul că va trebui să părăsesc cândva, poate nu peste mult timp, aceste splendori inexprimabile care se regăsesc pe acest pământ!

7. Într-adevăr, în clipa de faţă nu îmi doresc nimic altceva decât să pot trăi de-a pururi în această stare de fericire pe acest pământ de o frumuseţe fără egal! Ori încotro mi-aş îndrepta privirea, nu văd decât noi şi noi splendori! Iată, acolo, către vest, marea freamătă strălucind în o mie de nuanţe. Ea începe nu departe de noi, dar se întinde către infinit, unindu-se cu cerul. Dincolo, foarte aproape de noi, se înalţă şapte coloşi sub forma unor munţi ascuţiţi care îşi trimit în sus coloanele de apă, către bolta cerească. Aceste jerbe de apă par să se spargă de albastrul bolţii cereşti, după care cad înapoi pe pământ, divizându-se în nenumărate picături incandescente, asemănătoare unor stele căzătoare care revarsă asupra solului binecuvântarea cerurilor… Într-adevăr, îţi vine să crezi că acesta este locul în care se nasc stelele!

8. Nu mai vorbesc despre celelalte mii de splendori pe care le remarc în treacăt, care sunt atât de diverse, de măreţe şi de sublime încât nu pot fi descrise de un limbaj omenesc. De aceea, frate mult iubit, te implor, lasă-mă să mă bucur în tăcere de toate aceste miracole pe care ni le-a dăruit Dumnezeu!

9. O, Tu, Cel care mă învăţai nu mai departe de ieri sublima Ta înţelepciune şi măreţia iubirii Tale infinite! Cât de sublim, de sfânt, de bun şi de puternic trebuie să fii Tu, dacă opera Ta este atât de glorioasă!

10. O, frate Enoh, dacă Tatăl preasfânt şi Creatorul acestor minuni s-ar afla din nou aici, printre noi, la fel ca şi ieri, mă întreb ce s-ar întâmpla atunci cu inimile noastre?

11. Da, Dumnezeul nostru Iehova Savaot este sfânt, sfânt, sfânt, şi toate cerurile şi pământul nostru nu fac decât să reflecte slava Lui!

12. O, Tată din ceruri, cine Te-ar putea preamări, adora şi iubi pe Tine aşa cum meriţi? Căci sfinţenia Ta este prea mare şi prea sublimă pentru noi!”

13. După care Lameh a amuţit, copleşit de ceea ce simţea până la lacrimi. Adam, la fel ca şi toţi ceilalţi care îl însoţeau, s-a simţit profund emoţionat în faţa profunzimii acestei emoţii. La rândul lui, Enoh L-a preamărit din toată puterea pe Domnul în inima lui pentru compasiunea de care a dat dovadă faţă de cei slabi şi rătăciţi, pe care i-a transformat în nişte fiinţe atât de puternice prin graţia Lui.

14. După care, micul grup a continuat să contemple în tăcere frumuseţile pământului până la miezul nopţii.