101. Proba de credinţă a lui Petru.
Ev. Matei. 14, 25-33

        Dar la aceasta a înaintat vremea şi a venit timpul celei de-a patra străji din noapte. Atunci s-a potolit puţin vîntul şi Andrei s-a uitat cu ochii săi buni în toate părţile pe marea care încă era agitată şi a zărit un om mergînd printre valurile mării aşa de parcă acesta ar păşi pe ţărîm uscat. (Matei. 14, 25)
        Atunci i-a chemat Andrei pe fraţii săi şi le-a arătat omul care se afla printre acele valuri şi a spus: „Fraţi, nu este un semn bun, este o nălucă a mării! Atunci cînd se arată astfel de fiinţe, atunci nu se pot aştepta la nimic bun pescarii!“ (Matei, 14, 26)
        De părerea lui Andrei sunt toţi, au început de îndată să se înfricoşeze şi au început cu toţii să strige: „O Iisus, de ce ne-ai părăsit Tu oare, ca noi să ne prăpădim fără nici cea mai mică salvare!? Oh, dacă Tu te afli undeva, atunci gîndeşte-te la noi şi salvează-ne de prăpădul sigur!“
        În vreme ce ucenicii zbierau şi strigau după ajutor, m-am apropiat Eu la zece paşi de vas şi am vorbit aşa către cei infricoşaţi: „Fiţi liniştiţi, Eu sunt! Nu vă temeţi!“ (Matei 14, 27) - şi atunci au tăcut ucenicii.
        Andrei a vorbit: „Pentru toate cerurile, este Iisus, Domnul şi Învăţătorul nostru!“
        Petru a avut încă dubii şi a spus: „Dacă El este, atunci trebuie să mă lase să urc pe mare, ca eu să stau cu picioarele ca El pe apă de parcă aş sta pe pămînt!“
        Spune Andrei: „Vei avea şi tu curajul, dacă El te-ar striga, să mergi pînă la El pe marea neliniştită?“
        Spune Petru: „Bineînţeles! Eu ştiu foarte bine că aici este marea cea mai adîncă; dacă El este, atunci mie nu mi se va întîmpla nimic, - dar dacă nu este El, ci o nălucă, atunci suntem şi aşa pierduţi. Eu mă voi scufunda înaintea voastră doar cu cîteva clipe şi vă voi ţine un loc liber pe fundul adînc al mări!“
        La aceasta a mers Petru în mijlocul cel mai jos al vasului şi a strigat către Mine: „Doamne, dacă eşti Tu, atunci cheamă-mă la Tine pe apă!“ (Matei 14, 28)
        Atunci am vorbit Eu spre el: „Vino aici şi convinge-te!“
        Atunci a coborît Petru din vas printre ţipetele de spaimă ale fraţilor săi. Dar cînd fraţii au văzut că Petru nu se scufundă, ci mergea pe apă, la fel ca Mine, au devenit încrezători şi fiecare a crezut cu tărie că Eu sunt Acela.
        Petru se grăbea însă să vină la Mine. (Matei 14, 29) Dar cînd el se afla la o depărtare de şapte paşi de Mine, a văzut el cum se apropia un vînt puternic, împingînd în faţa sa valuri înalte. El s-a speriat de aceea, a început să se gîndească, că acele valuri îl vor trage în adîncuri, şi-a pierdut credinţa puternică şi a observat, că se scufunda cu picioarele pînă la genunchi în apă. Atunci a început să strige, spunînd: „Doamne, ajută-mă!“ (Matei14, 30)
        Eu am mers imediat lîngă el, i-am întins mîna şi l-am tras din nou pe mare, care îl purta ca şi înainte, - dar i-am spus după această întîmplare următoarele cuvinte: „O tu puţin credinciosule! De ce te-ai indoit? (Matei14, 31) Nu şti tu doar, că credinţa de neclintit este maestrul tuturor elementelor?“
        Petru a vorbit însă aşa: „Doamne, iartă-mă! Deoarece Tu poţi vedea, că eu sunt încă un om foarte slab. Vîntul şi valurile care veneau spre noi, m-au speriat!“
        Spune Eu: „Acum totul este bine! Noi suntem acum lîngă vas şi de aceea să ne urcăm în acesta!“
        După aceasta ne-am urcat în vas şi vîntul s-a potolit într-o clipă. (Matei 14, 32)
        Toţi, ucenicii şi slujitorii vasului, au venit la Mine, M-au slăvit şi au spus deodată: „Acum recunoaştem de abia, că Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!“ (Matei 14, 33)
         Şi Ioan al Meu M-a strîns în braţe puternic M-a alintat mult şi a vorbit: „O, Tu, Iisus al meu, bine că te avem pe Tine! Acum s-a spulberat toată frica! Dar să nu ne mai părăseşti; căci este groaznic de rău, să fim fără Tine! Într-adevăr, această călătorie nocturnă, eu mi-o voi aminti o viaţă întreagă! Deroarece niciodată nu mi-a mai fost atît de frică şi nu am mai fost vreodată aşa de înspăimîntat! Acum se poate dezlănţui furtuna în jurul nostru, aşa cum doreşte; deoarece avem acum un învăţător în jurul nostru, care îi poate porunci tăcerea şi monstrul trebuie să asculte de vocea Atotputernicului!“

102. Sosirea în oraşul liber Ghenizaret.
Ev. Matei 14, 34.

        Spun Eu: „Dacă Mă vedeţi sau nu, Eu totuşi sunt la voi; căci dacă Ma credeţi, construiţi pe numele Meu, aveţi încedere şi speraţi şi Mă iubiţi într-adevăr, atunci sunt Eu mereu la voi şi între voi; dar cine se îndoieşte de Mine, la acela nu sunt totuşi - şi dacă M-ar şi vedea stînd tare alături de el!
        De altfel, a făcut însă fratele Bartolomei foarte bine, în ceea ce priveşte faptul că el i-a deschis ochii mai ales lui Iuda despre fiinţa eseenilor. Va creşte pentru el, ce-i drept, puţină mîntuire din aceasta; dar cu atît mai mult pentru voi, ceilalţi! Pentru că Iuda se complace în secret în asemenea acţiuni de amăgire şi este de părerea: ‘Dacă nu învăţ de la Iisus realitatea (înfăptuirea miraculoasă), mă duc la eseeni!’ - Pentru că el este şi rămîne un zgîrcit şi zece livre de aur îi sunt mai dragi, decît adevărul cel mai ceresc şi viaţa veşnică pe lîngă acesta! Dacă Irod îi face astăzi o ofertă însemnată, atunci ne trădează şi ne vinde pe noi toţi! Acest pămînt îl va îndrepta cu greu vreodată!
        De aceea, nu este pentru om nimic mai periculos  spre viaţa veşnică, decît comorile mari ale acestei lumi! Ce i-ar folosi însă totuşi omului, dacă el ar şi poseda comorile lumii întregi, dar la aceasta ar suferi pagubă la sufletul său? Mai repede decît bagă de seamă, va da ultima împărtăşanie, i se va lua  sufletul său de la el şi se va arunca în întunericul mare, unde domnesc tînguirea şi scrîşnirea dinţilor veşnice! Cît îi vor folosi atunci toate comorile lui!?
        De aceea, să-şi adune fiecare dintre voi comori ale duhului, care nu pot fi distruse de rugină şi molii, atunci veţi avea voi de toate în mare îndestulare, pe veci!
        Vedeţi, aici jos, pe fundul mării, se află deja îngropată cîte o corabie plină cu domnii şi marinarii ei! Care cîştig au acum aceia, care vroiau să prădeze aici sume mari în pieţe? O furtună a pus sfîrşit la tot modul lor de a poceda şi purtării lor uşuratice şi sufletele lor au fost şi ele îngropate în adînc!
        Voi, însă, n-aţi avut pe corabia voastră, care avusese de luptat în decursul acestei nopţi cu o furtună foarte puternică, nimic altceva încărcat decît comorile de nedistrus pentru duh şi viaţă din Dumnezeu, - şi iată, orcanul nu a putut nici cu toată puterea sa tumultoasă, să vă arunce în jos, la fund! Şi Eu am venit de aceea pe jos la voi, peste valuri furtunoase, pentru a vă arăta într-adevăr, că acela, care poartă singurele comori veşnice ale cerului în sine, se poate ridica uşor peste toate furtunile vehemente şi valurile agitaţiei lumeşti şi poate să meargă peste acestea frumos fără vătămare şi este şi rămîne la sfîrşit totuşi Domnul peste tot necazul lumii.
        Iar dacă îşi îngreunează corabia lui de viaţă cu comorile lumii şi furtuna îl prinde peste valurile grijilor lumeşti ale sale, atunci se vor scufunda amîndoi, corabia şi corăbierul! - Înţelesa-ţi voi toţi bine aceste spuse?“
        Spun toţi: „Da, Doamne, aceasta a fost limpede şi foarte bine de înţeles şi peste toate măsurile de deplin adevărat.“
        Spun Eu: „Aşadar bine atunci, să trecem atunci dincolo cu corabia la orăşelul Ghenizaret şi în pămîntul mic şi liber, care poartă acolo numele oraşului mic al său!“
         Şi slujitorii au început să vîslească şi noi am ajuns la ţărm la o jumătate mică de oră depărtare, mai jos de oraşul Ghenizaret (Matei. 14, 34). Marea avea însă către Ghenizaret un golf mare şi era legat cu acesta numai printr-o strîmtoare a mării lată de-abia zece stînjeni, de aceea şi purta aşadar acest golf îndeosebi numele de ‘lacul Ghenizaret’. La limba de pămînt din stînga, ne-am şi urcat, aşadar, la ţărm, pentru că corăbiile, care treceau prin strîmtoarea mării şi se îndreptau către lacul Ghenizaret, trebuiau să plătească vamă. Noi am rînduit atunci să se lege corabia noastră de limba de pămînt şi am lăsat înapoi doar doi slujitori în aceasta ca străjeri, ceilalţi şase s-au dus însă cu noi în oraş şi au cumpărat în acesta pentru necesitatea lor pîine, sare şi puţin vin; noaptea îi făcuse să aibă foarte tare nevoie de o întărire.
        Eu, însă, le-am binecuvîntat puţinul, pe care l-au cumpărat, în aşa fel că ei toţi aveau de mîncare şi de băut în decursul a mai multor zile.
         Eu M-am aflat în Ghenizaret mai multe zile la rînd; pentru că acesta era un oraş liber şi nu se putea acolo să fii atacat nici din Ierusalim, nici de templu şi tot aşa de puţin de către Irod, pentru că acest oraş se afla sub protecţia severă a romanilor, care ţineau acolo o tabără permanentă, care era coordonată din Capernaum. Nu este, ce-i drept, scris aşa ceva în vreo scriere, pentru că era prea neînsemnat, dar, lăsînd aceasta de-o parte, toate lucrurile stăteau astfel.

103. Domnul cu ai Lui la birtaşul Ebahl.

        Atunci cînd am ajuns în oraş, ne-am dus în gazda unui om cinstit, care se numea Ebahl.
        Ebahl ne-a primit foarte ospitalier şi spuse: „După toate aparenţele şi după îmbrăcăminte sunteţi voi galileeni din împrejurimea Nazaretului!?“ Noi i-am confirmat aceasta şi el a rînduit de îndată să ni se aducă pîine, vin şi peşti şi spuse: „Trei zile şi trei nopţi neîntrerupt sunteţi voi pe deplin scutiţi de plată! Dacă puteţi voi însă, ca nazarinieni, să-mi daţi o lămurire despre Mîntuitorul vestit pe nume Iisus, care se spune că vindecă în modul cel mai miraculos toate bolile posibile, atunci vă ţin viaţa voastră întreagă fără plată şi voi puteţi mînca şi bea, ce vreţi şi doriţi!
        Dacă treaba cu vestitul Iisus se desfăşoară astfel, atunci dau totul, ca să-l găsesc şi atunci, mergînd lîngă el în genunchi, să-l aduc încoace! Pentru că ţărişoara noastră, de altfel bună şi liberă, are însă totuşi contiunuu partea rea, că este mereu bîntuită de tot felul de boli rele. Nu sunt bolile, ce-i drept, tocmai de un fel aşa de tare mortal; dar, la aceasta, cu atît mai supărătoare şi nu scapi de ele!
        Dacă ar fi acum, aşadar, posibil, să-l aducem pe acest vindecător la noi, - pe Iehova, eu n-aş şti, ce aş da pentru acest lucru! Eu însumi am o casă de oaspeţi foarte mare plină de bolnavi, care nu pot călători nici un pas mai departe de dureri şi sunt unii veniţi de departe; chiar egipteni, persieni şi indieni printre aceştia şi nu pot pleca. Astfel zac la mine grav bolnavi şi farisei şi învăţători de lege din Ierusalim şi doi fraţi eseeni şi nici un doctor şi Mîntuitor, atîţia cîţi au şi fost aici dintre aceştia din toate părţile, nu poate deveni maestrul bolii lor!
        Dacă voi mi-aţi aduce deci pe acest Iisus din Nazaret sau mi-aţi putea spune numai cel puţin, unde îl găsesc într-u cîtva sigur, atunci sunteţi voi toţi, cum am spus, oaspeţii mei viaţa voastră întreagă!“
        Spun Eu: „De ce n-ai trimis tu, deci, deja de mult mesageri la El, deoarece ştiai, că El se află în Nazaret?“
        Spune Ebahl: „Acest lucru nu l-am făcut o dată, ci de mai multe ori, n-am avut însă niciodată norocul, să aud de la mesagerii veniţi înapoi: ‘Noi l-am găsit!’ Într-adevăr, mi-au povestit mii de lucruri miraculoase despre el, care le-au fost povestite de alţii; dar ei înşişi n-au avut încă niciodată norocul, să facă cu el personal cunoştinţă.“
        Spun Eu: „Aşadar deci, deoarece văd Eu, că nu te însufleţeşte nici un folos propriu în privinţa Mîntuitorului Iisus, ci că ai pe deplin adevărat numai dorinţa singură, să le aduci ajutor celor suferinzi, de ce naţii ar şi aparţine - ceea ce M-a şi adus, deci, încoace, - de aceea să ştii spre bucuria şi alinarea ta, că Eu sunt tocmai acel Iisus, pe care l-ai căutat tu aşa de des în zadar şi bolnavilor din casa ta de oaspeţi să le fie ajutat în acest moment! Trimite acum slujitorii tăi la casa de oaspeţi şi întreabă-i, dacă mai este de găsit vreun bolnav în aceasta!“
         Atunci a fost Ebahl aproape pierdut de bucurie şi spuse: „Invăţătorule, dacă tu eşti acela, atunci te cred pe cuvînt şi nu mai vreau absolut de loc să mă interesez mai departe; tu eşti într-adevăr foarte sigur acela şi eu nu pot deja dinainte să-L slăvesc şi să-L laud pe Dumnezeu îndeajuns, că El a lăsat să se întîmple casei mele o mîntuire aşa de neaşteptat de mare! Invăţătorule, mare, Dumnezeiesc Invăţător, fă (cere) acum pentru tine şi pentru cei ai tăi; pentru că acum eşti tu pe deplin Domn în casa mea! Totul ce găseşti în aceasta, trebuie să se supună voii tale!“
        Cînd vorbi el însă aşa mai departe, a venit deja noutatea de la casa sa mare de oaspeţi, că cei în jur de două mii de bolnavi deveniseră dintr-o dată pe deplin sănătoşi. Trebuie că s-a întîmplat acolo o minune, căci, altfel, ar fi aşa ceva curat imposibil! Vindecaţii ar veni acuşi ei înşişi i-ar da domnului casei de oaspeţi cea mai fierbinte mulţumire a lor cu cuvîntul şi cu fapta!
        Spune Ebahl: „Mergeţi acolo şi spuneţi-le lor, că eu în primul rînd nu am nevoie de toate acestea şi că de aceea nu mi se cuvine nici cea mai neînsemnată mulţumire, ci lui Dumnezeu singur, care l-a condus milostiv pe Mîntuitorul miraculos în localitatea noastră! Cere-ţi pentru voi de la bogaţii care sunt străini aici, o plată potrivită pentru şederea în casa de oaspeţi, dar să nu cumva să-i cereţi cuiva prea mult! Cei din aceste locuri sunt însă scutiţi!“
        La aceste cuvinte, se îndepărtează cei aducători de ştire şi fac, ceea ce domnul lor le-a poruncit.
        Apoi, însă, mi se adresează Ebahl iarăşi Mie, cade în faţa Mea pe genunchii săi şi Îmi mulţumeşte cu lacrimi multe de bucurie mare pentru binefacerea minunată acordată casei sale.
         Iar Eu îl îndemn să se ridice şi să-Mi prezinte femeile şi copiii săi.
        Şi el merge şi face, ceea ce am cerut de la el.
        Atunci cînd aduse el cele două femei ale sale şi cei şaisprezece copii ai lui la Mine, printre aceştia zece de gen bărbătesc şi şase de gen femeiesc, spune el (Ebahl): „Vezi în persoana mea încă un israelit adevărat! Aşa cum odată Iacov, strămoşul nostru, avusese o Lea şi o Rahela ca soţii ale sale şi a zămislit copii cu amîndouă, astfel mi-am luat şi eu două soţii, care nu sunt însă surori şi am zămislit cu soţia mai mare zece băieţi şi cu cea mai tînără şase fetiţe; singur, cum vezi tu, cei zece băieţi sunt acum deja bărbaţi şi tineri voinici şi cele şase fetiţe sunt şi ele deja, fiecare peste zece ani, fecioare maturizate şi eu am şaptezeci de ani.
        Toţi aceşti copii sunt crescuţi după scriptură şi fiul meu cel mai în vîrstă este un învăţător de lege, dar neaflîndu-se în slujba templului, ci numai pentru sine şi odată pentru urmaşii lui! Dar şi ceilalţi copii ai mei sunt bine cunoscători ai scripturii, cunosc voia curată a lui Dumnezeu şi sunt totdeauna îndemnaţi sever, de a înfăptui conform acesteia. Ei îl iubesc pe Dumnezeu, dar au şi frică faţă de El; pentru că frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii. În casa mea sunt aplicate sever versetele de înţelepciune adevărate ale lui Isus Sirah. - Eşti tu, mare învăţător, bine mulţumit cu ordinea casei mele?“
        Spun Eu: „Aşa cum a fost pînă acum obicei, nu este nimic de criticat în privinţa ordinii casei tale şi Eu nici nu-i interzic cuiva, ca să aibă două, trei şi încă şi mai multe soţii; pentru că femeia este creată pentru reproducerea (înmulţirea) oamenilor. O femeie stearpă (sterilă) nu-i este bineplăcută lui Dumnezeu, ar fi însă cazul, că ea este stearpă din fire, - ceea ce este o treabă, pentru care nici un om n-are vreo vină.
        Dar, în viitor, să-şi ia fiecare bărbat de soţie nu mai mult decît numai o fecioară sau o văduvă, care mai este încă în stare să facă copii; pentru că, dacă ar fi fost voia lui Dumnezeu, ca un bărbat să aibă mai multe decît o singură soţie, atunci El i-ar fi facut lui Adam desigur şi mai multe decît numai o singură femeie. Dar Dumnezeu vroia, ca fiecare bărbat să aibă numai o femeie şi i-a şi dat de aceea lui Adam numai o femeie.
        Că oamenii s-au îndepărtat după aceea de aceste cele mai întîi legi - ceea ce mai ales la păgîni s-a transformat adesea în rău pătimaş, cînd mai ales un conducător şi-a luat imediat ca soţii toate fecioarele frumoase ale ţării sale şi, pe lîngă aceasta, şi-a mai şi cumpărat mai multe de la domni străini - , nu a fost voia lui Dumnezeu, ci cea a oamenilor senzoriali; pentru că multe dintre femeile unui conducător şi ale unui alt bogat, nu erau soţii pentru înmulţire, ci desfrînate pure pentru plăcere spre trezirea bărbăţiei care s-a prăpădit şi a desfrîului acesteia. Fiecare bărbat nu mai trăieşte, însă, atunci pe deplin în ordinea Dumnezeiească, dacă nu ţine prima lege din începuturi a lui Dumnezeu!
        Ah, cu totul altceva ar fi, dacă femeia ar fi stearpă (sterilă), cum a fost cazul la Rahela; atunci poate bărbatul să-şi ia şi o a doua soţie şi să-şi facă cu ea urmaşi. Însă, la tine este totuşi totul în ordine; tu ai avut totdeauna un cuget drept, care îi este bineplăcut lui Dumnezeu şi astfel eşti tu un drept în faţa lui Dumnezeu şi al oamenilor, căci, altfel, n-aş fi venit în casa ta!“

104. Domnul binecuvîntează familia lui Ebahl şi îi dojeneşte pe eseeni.

        După aceasta, i-am binecuvîntat pe copii şi pe cele două soţii ca pe o  s i n g u r ă  soţie, care erau amîndouă de u n  cuget şi de o inimă şi nu s-au întîmpinat niciodată în ceartă şi pizmă. După binecuvîntare, le-Am dat iarăşi drumul celor două soţii şi celor şaisprezece copii şi îi spusei lui Ebahl: „Tu poţi să ai o bucurie pe măsură pentru copii tăi; pentru că printre aceştia, nu este niciunul stricat, nici duhovniceşte, nici natural. Toţi sunt sănătoşi tun şi mai au încă inimi cu totul curate ca şi cristalul, pline de evlavie şi ascultare şi cele două soţii ale tale arată încă foarte tineresc de bine! Asupra casei tale nu pare să aibă vreo influenţă aerul bolnăvicios al acestei împrejurimi!“
        Spune Ebahl: „Da, pentru cei născuţi aici este aerul şi apa cu totul nevătămător, - dar nu aşa pentru străini; pentru că aici poate cineva să se afle adesea numai cîteva zile şi el devine aşa de rău bolnav, că nu arareori nu poate părăsi un an întreg patul de boală! Dacă a trecut el o dată cu bine peste boală, atunci poate el după aceea să stea aici, atîta timp cît vrea, - şi el rămîne sănătos.
        Dar asta e totuşi o jale pentru această ţară! Pentru că noi primim numai cu greu muncitori şi călătorii străini, dacă nu au treburi deosebite, se feresc de aceste împrejurimi ca de hoit şi aceia, care ajung în treburi foarte importante, rămîn cu siguranţă peste jumătate bolnavi la noi. Aşa zac bolnavi şi două treimi bune ale soldaţilor romani şi nici un doctor nu poate să se facă stăpîn pe boala lor! După un an, adeseori şi abia doi se fac ei de la sine iarăşi sănătoşi rămîn sănătoşi.
        Cel mai ciudat lucru este însă, că aici nu se fac bolnavi niciodată doi de una şi aceeaşi boală! Unul se îmbolnăveşte de febră, al doilea de lepră, al treilea de diaree, al patrulea de tuse usturătoare şi astfel fiecare de altceva şi nici un doctor nu ştie atunci, ce să înceapă el cu bolnavii. Şi aşa există în ţara noastră mică o grămadă mare de oameni suferind de tot felul de boli; şi la acestea nu i se poate ajuta nimănui. Mortalitatea este, ce-i drept, la toate acestea scăzută, dar cu atît mai mare numărul suferinzilor care suferă continuu.
        Poate ţi-ar fi şi aceasta posibil, ca să-i vindeci pe toţi aceşti bolnavi şi să-mi numeşti atunci leacuri pentru ţara întreagă, prin a căror folosire din timp, oamenii s-ar putea proteja de atacurile bolilor ale acestei regiuni?“
        Spun Eu: „Pentru că şi aşa Mă voi afla aici cîteva zile, vor auzi bolnavii ţării prin cei vindecaţi, că Eu mă aflu aici. Cei care vor veni, li se va da ajutor, - însă cei care nu vor veni, aceia nici nu vor fi vindecaţi; deoarece nimeni nu este atît de grav bolnav în toată ţara, ca să nu poată parcurge drumul pînă aici!“
        Spune Ebahl: „Dacă ţi-ar fi ţie pe plac, Tu, învăţătorul meu dumnezeiesc, atunci eu aş trimite în ţară mai mulţi mesageri!“
        Spun Eu: „Lasă aceasta deoparte, toţi vor afla destul de devreme aceasta!“
        Imediat după aceasta vin mai mulţi vindecaţi, printre care se aflau farisei şi cunoscători ai scripturii din Ierusalim şi doi fraţi eseeni, pentru a-mi aduce mulţumirile lor din pricina vindecării şi pentru a afla ştiinţa de la Mine, cum este posibil ca Eu să-i vindec pe acei bolnavi doar prin cuvînt.
        Eu însă nu am stat prea mult la poveşti cu ei şi am spus doar atît: „Ce cercetaţi voi? Lucrul vostru este lumea şi doar materia ei costisitoare; aici însă este vorba de spiritualitate pură! Voi nu aţi înţeles niciodată, ce este materia şi prin urmare cum vreţi voi să pricepeţi ce este pur spiritual? Şi mai ales voi, eseeni, care predicaţi, cărora vă recunosc, despre un Dumnezeu şi a unei învieri şi înfăptuţi pentru multe comori lucruri miraculoase, pentru a avea mai mulţi adepţi învăţăturilor vostre oarbe! Principiul vostru este: ‘Cu o voinţă bună trebuie înşelaţi oamenii, dacă vrem ca ei să fie fericiţi; căci adevărul omoară bunăstarea acestor oameni de pe pămînt!’
        Dar dacă motivul vostru spre fericirea oamenilor este minciuna, cum vreţi voi acum să auziţi de la Mine adevărul? Voi nu daţi nimic pentru recunoaşterea împărăţiei lui Dumnezeu pe pămînt şi voi sunteţi ultimii, cu toate că doriţi să fiţi primii! Într-adevăr, dacă rămîneţi aşa cum sunteţi, nu veţi avea în veci parte de împărăţia lui Dumnezeu!
        La ce vă foloseşte voinţa bună, dacă voi îi fericiţi pe oameni prin minciună şi înşelătorii, dar prin aceasta omorîţi sufletele celor orbi?
        Motivul Meu este: cu orice preţ a trupului şi a fericirii sufletului să salvez şi să-i pricinuiesc o viaţă adevărată şi veşnică!
        Dar cum vă veţi simţi în lumea de apoi, cînd cei înşelaţi de voi vor deveni judecătorii voştri!? Voi bineînţeles că nu credeţi aceasta, că aşa se va întîmpla; dar totuşi aşa va fi, cum Eu v-am spus acum.
        Dacă nu credeţi cuvintele Mele, atunci credeţi faptele Mele, pe care Eu le înfăptuiesc şi care nu le-a înfăptuit vreodată un om înaintea Mea!
        Dacă, însă, sunt faptele Mele adevărat şi pure şi dau mărturie cuvintelor Mele, atunci vor fi şi cuvintele Mele adevăr deplin!?
        Nimeni nu vă poate spune cum arată India, decît doar acela, care a fost acolo şi a venit aici la voi; tot aşa nu vă poate spune nimeni un amănunt despre lumea de apoi, decît acela, care a venit de acolo aici, - şi acela sunt doar Eu!
        Cine va crede în cuvintele Mele, acela va avea viaţa veşnică; dar cine nu va crede, acela va avea parte de moartea eternă! Deoarece cuvintele Mele nu sunt ca şi cuvintele unui om de pe acest pămînt; ele sunt viaţă şi dau viaţă aceluia, care le primeşte în inima sa şi care se ghidează după sunetul cuvintelor şi după spiritul lor care dăruieşte viaţa!
        Cuvintele voastre, pe care voi eseenii le predicaţi poporului, sunt doar minciuni pure şi înşelătorii, deoarece voi nu credeţi ceea ce învăţaţi! Căci voi aveţi o dublă învăţătură; una pentru popor şi o cu totul alta pentru voi, de care spuneţi voi că este adevărată, dar care nu are voie să fie auzită de popor, pentru ca acesta să trăiască fericit în aşa zisa minciună.
        Dar Eu vă spun, că voi predicaţi în aşa zisa minciună a voastră, poporului adevărul, mai mult decît credeţi voi! Deoarece ce credeţi voi că este adevăr, este doar minciună, dar ceea ce aţi învăţat poporul, este doar pe jumătate minciună; de aceea aţi şi fost suportaţi de Dumnezeu.
        Dar pe viitor învăţaţi adevărul şi credeţi în el şi răsplata voastră va fi că veţi deveni slujitori adevăraţi pe dealurile de vie ale lui Dumnezeu; dar minciuna şi înşelătoria trebuie s-o lăsaţi deoparte şi să nu vă mai folosiţi de ea, căci altfel se va năpusti într-o vreme apropiată o judecată groaznică asupra voastră!“
        Spun cei doi eseeni: „Învăţătorule, noi recunoaştem că ai vorbit drept, - şi ce are de-a face cu noi doi, vom face tot posibilul, pentru a deschide intrarea pentru cuvintele tale în comunitatea noastră; dar nu putem să garantăm nimic! Nu sunt deloc înspăimîntători fraţii noştri şi în spatele uşilor închise se poate vorbi deschis şi toată lumea este ascultată, - dar, dacă ceea ce s-a discutat va avea vreun efect, este o cu totul altă întrebare! Dar de vorbit, vom vorbi amîndoi şi suntem convinşi de pe acum, că vom fi ascultaţi cu cea mai mare atenţie!“
        Spun Eu: „Faceţi voi ceea ce trebuie, aşa nu va uita nici Dumnezeu să facă ceea ce trebuie! Primiţi adevărul deplin şi acesta vă va elibera pe veci!“
        Spun cei doi eseeni: „Domnul nostru şi Învăţătorule, îngăduieşte-ne, să rămînem atîta timp în preajma Ta, cît Tu te vei afla aici!“
        Spun Eu: „Voi sunteţi liberi şi puteţi rămîne aici atîta timp cît doriţi!“

105. Domnul şi căpitanul roman.

        Cu aceste cuvinte, au fost amîndoi mulţumiţi şi Ebahl a venit şi m-a invitat pe Mine şi pe ucenicii Mei la masa de prînz, pe care el a pregătit-o pentru noi ; în afară de familia sa, nu a avut voie să participe nici un oaspete străin. Dar aceasta le-a fumegat enorm de tare fariseiilor în nas; deoarece gîndul lor era, să fie peste tot primii şi să se lase salutaţi şi respectaţi de fiecare. Ei au fost foarte bine serviţi într-o odaie de mîncare alăturată, dar nu au fost totuşi mulţumiţi, pentru că au observat, că Ebahl îmi acorda Mie cu mult mai multă atenţie decît lor. Ei au întrebat după terminarea mîncării un paznic, dacă stăpînul casei ţinea atît de puţin cont de compania lor, deoarece el nu a dorit ca ei să mînînce la o masă cu el.
        Dar paznicul a fost înţelept şi a vorbit: „Stăpînul trebuie să vorbească din cauza bolnavilor cu doctorul minunat şi din această pricină a dorit să fie singur cu el!“
        Spun fariseii şi cunoscătorii scripturii: „Nu ştii tu şi stăpînul tău, că într-o casă unde am venit noi, trebuie să ni se divulge toate secretele? Deoarece noi suntem aceia, care vă curăţăm, dacă voi v-aţi murdărit şi noi vă vindecăm, dacă sunteţi chinuiţi de boli grave!“
        Spune paznicul: „Dacă sunteţi aşa mari aducători de vindecare, de ce nu v-aţi putut ajuta pe voi? Dacă minunatul vindecător din Nazaret nu ar fi fost adus aici din greşeală de vînt, nu v-ar fi părăsit nici pînă în clipa aceasta reumatismul vostru; doar unei asemenea puteri minunate puteţi să-i mulţumiţi, că staţi din nou complet sănătoşi în această sală de mese!“
        La acest răspuns direct al paznicului nu mai spun fariseii şi învăţaţii nici un cuvînt şi se mulţumesc, dar nu din inimă, ci dintr-un fel de necesitate forţată.
        Dar, spre seară, vin din casele oraşului şi din apropieri mai mult de o sută de oameni chinuiţi cu tot felul de boli şi Mă roagă, ca Eu să-i însănătoşesc; şi Eu ies afară şi îi vindec pe toţi într-o clipă doar prin cuvînt.
        Cei vindecaţi îl laudă şi îl slăvesc pe Dumnezeu, care i-a dat omului o astfel de putere şi merg bucuroşi sănătoşi acasă.
        Dar spre seară vine un căpitan, care comanda în acest loc soldaţii şi m-a rugat, dacă Eu nu-i pot ajuta pe cei mulţi soldaţi bolnavi.
        Şi Eu am vorbit către el: „Du-te şi ţie să ţi se întîmple după credinţa ta!“
        Şi căpitanul menţionat mai sus a mers în tabără şi a găsit, că nici unul dintre soldaţii lui nu mai era bolnav în vreun fel. Aşa s-a întors el bucuros la Mine şi a vrut să Mă răsplătească cu aur şi argint.
        Dar Eu am refuzat aceasta şi i-am spus căpitanului: „Prietene, pentru comorile lumii, Eu nu vindec oameni, ci doar pentru comorile cerului; şi acestea sunt în primul rînd o credinţă vie şi, în al doilea rînd, o dragoste fără favoruri pentru Dumnezeu şi pentru aproapele său, de orice rang ar fi el!
        Să-ţi fie dragi cei pe care îi comanzi, aşa de parcă ar fi fraţii tăi adevăraţi şi nu-i ţine prea dur, căci aşa Mă vei răsplăti cel mai mult! Dar aurul şi argintul, pe care ai vrut să mi-l dai, dăruieşt-i lui Ebahl; deoarece hanul său îl costă mult şi este bine, ca acesta să existe.
        Dar, în viitor, ar fi şi aşa bine, dacă voi, romanii, aţi construi în loc de templele voastre de idoli, mai degrabă adăposturi pentru cei săraci; deoarece zeii voştri din lemn, piatră şi bronz sunt imagini moarte, construite de mîini omeneşti; şi voi puteţi să îngenunchiaţi ani de-a rîndul în faţa lor şi ei tot nu vă vor ajuta, deoarece sunt morţi. Dar dacă vă ocupaţi de cei mulţi săraci, bolnavi, infirmi, schilozi, ologi, orbi şi surzi şi încercaţi să le oferiţi adăposturi şi ajutor bolnavilor, atunci va vedea singurul şi adevăratul Dumnezeu faptele voastre şi, din această pricină, El vă va binecuvînta de nenumărate ori; dar zeii voştri morţi, nu vă vor binecuvînta pentru binele pricinuit şi nici nu vă vor pedepsi pentru răul comis.
        Şi dacă voi vreţi să menţineţi în împărăţia voastră dreptatea şi ordinea, atunci voi trebuie să puneţi mîna pe lancie şi pe sabie! Atunci faceţi voi cu armele în mînă ceea, ce ar face Dumnezeu pentru voi, dacă l-aţi recunoaşte şi dacă v-aţi ţine de poruncile Lui!“