1. Populaţiei din Hanoh nu i s-a permis niciodată să îşi vadă noul rege. Acesta a fost închis în castelul său, unde a devenit obiectul unei veneraţii divine. El nu avea altceva de făcut decât să se îndoape cu tot felul de bucate alese, să păcătuiască prin desfrâu şi să graţieze din când în când pe câte un străin pedepsit cu moartea (în cazul populaţiei indigene graţierea nu era aplicată, întrucât nu era în interesul preoţilor, dat fiind că localnicii ştiau foarte bine care era adevărul legat de regele lor).

2. Cum se petrecea graţierea pedepsei cu moartea?

3. Potrivit unei noi legi, un străin era pasibil de pedeapsa cu moartea dacă se apropia de Hanoh la mai puţin de o mie de paşi fără a avea bani la el. Nefericitul era imediat prins de gărzi, care îl aduceau în faţa severului forum al preoţilor, despre care se ştie că nu posedau nici măcar un grăunte de iubire în inimile lor.

4. Preoţii îl întrebau pe prizonier care era motivul pentru care a îndrăznit să se apropie fără bani de oraşul sacru al lui Dumnezeu şi al tuturor zeilor.

5. Când nefericitul mărturisea cu inocenţă că era foarte sărman şi că dorea să intre în oraş pentru a găsi un ajutor cât de mic, preoţii îi declarau că era pasibil de pedeapsa cu moartea pentru aroganţa sa. Totuşi, depindea de suveranul sacru al oraşului şi al întregii lumi dacă această pedeapsă urma să fie aplicată sau nu.

6. După care gărzile şi doi preoţi dintr-o clasă inferioară îl conduceau pe prizonier la rege, trecând printr-un culoar subteran. Ajuns în faţa suveranului, deţinutul trebuia să se culce cu faţa la pământ, fără să rostească un cuvânt.

7. Desigur, regele ştia ce avea de făcut în astfel de împrejurări, căci îşi învăţase demult rolul, pe care şi-l juca în mod mecanic. El trebuia să se ridice de pe tron după câteva clipe, să blesteme de trei ori sărăcia, apoi să apese de trei ori cu piciorul său stâng pe capul nefericitului din faţa sa, fapt care făcea de multe ori ca acestuia să-i dea sângele pe nas şi pe gură. Acest act semnifica însă fericita graţiere a victimei de pedeapsa cu moartea.

8. Cel graţiat era condus apoi prin acelaşi culoar secret în faţa forumului preoţilor, cu faţa însângerată. Preoţii începeau imediat să laude – desigur, de formă – imensa bunătate a atotputernicului suveran al întregii lumi, după care îi spuneau victimei:

9. „Dat fiind că tu, animal mizerabil, ai obţinut o graţie atât de mare din partea suveranului acestui oraş şi al lumii întregi, este de datoria ta să îţi arăţi recunoştinţa slujind ca vită de povară în acest oraş sfânt timp de trei ani consecutivi! De aceea, vei fi vândut pentru această perioadă de timp unui cumpărător de sclavi, iar salariul tău va fi confiscat, fiind considerat un semn de recunoştinţă din partea ta pentru imensa graţie pe care ţi-a acordat-o regele tău!”

10. După această consolare, preoţii trimiteau mesageri către marii burghezi care doreau să cumpere sclavi. Aceştia răspundeau imediat chemării, iar noul venit era oferit celui care plătea mai mult pentru el, după care era instruit cum trebuie să se comporte în calitatea sa de vită de povară.

11. Aceste instrucţiuni susţineau că o vită de povară nu avea dreptul să rostească nici un cuvânt. În caz contrar, trebuia biciuită la sânge. Ea nu avea dreptul să vorbească nici cu eminentul său proprietar, nici cu ceilalţi sclavi. Mai mult, nu avea dreptul să se îmbolnăvească, dar mai presus de toate nu avea dreptul să se plângă. Vita de povară trebuia să se hrănească cu lăturile care îi erau oferite şi era nevoită să muncească fără contenire. Dacă era pedepsită de stăpânul ei, nu trebuia să opună nici cea mai mică rezistenţă, nici măcar să plângă sau să geamă. În plus, nu avea dreptul să poarte vreodată haine.

12. După ce asculta toate aceste instrucţiuni, victima era condusă de cumpărătorul ei la staulul sclavilor, care colcăia de regulă de şobolani, şi se alătura celorlalte vite de povară.

13. Aceasta este de regulă soarta sărmanilor care se apropiau de marele oraş. Singurii care puteau intra fără restricţii erau bogaţii, care îşi etalau imediat bogăţiile. Chiar şi ei trebuiau să fie însă foarte precauţi pentru ca hoţii să nu le fure comorile.

14. Dacă vreun străin se încumeta să vină şi să tragă cu ochiul la ce se întâmpla în oraş, dintr-o simplă curiozitate, fără a poseda însă suficient de mulţi bani sau alte comori, el era considerat un spion şi condamnat la moarte. Dacă era un bărbat viguros, era vândut direct ca vită de povară, fără a mai trece prin mascarada graţierii.

15. Dacă era vorba de o fată atrăgătoare, aceasta era vândută pe loc cumpărătorilor avizi de plăceri carnale şi era nevoită să accepte tot ce îi făceau aceştia. Dacă se apăra, era forţată pe loc să asculte cu ajutorul nuielelor.

16. Cam aşa se petreceau lucrurile la Hanoh, dar şi în celelalte oraşe aflate sub suzeranitatea acestuia.

17. Veţi afla în continuare şi mai multe amănunte!