146. Iara arată bucăţile ei comemorative.

        După aceste cuvinte, se duc căpitanul şi Ebahl la Iara şi o roagă, ca ea să binevoiască să le arate lor cele două suveniruri anumite.
        Şi cea mai dragă Iara bagă de îndată mîna în buzunarul ei mare al rochiţei sale, se apropie de cei doi şi spune: „Aici, uită-te încoace, tu dragul meu Iuliu, aici sunt cele două suveniruri înşişi! Crezi tu acum aceasta şi vei ieşi tu o dată din frica ta veşnică?“
        Spune căpitanul: „Da, tu cea mai dragă şi cea mai gingaşă Iara a mea, credinţa mea stă acum mai tare decît acest munte şi frica mea supărătoare s-a dus de asemenea pentru totdeauna de la mine cu ajutorul Domnului atotputernic, - de aceasta poţi fii tu acum pe deplin asigurată! Dar suvenirurile tale sunt şi ele de o valoare pămîntească neestimabilă. Scoica împreună cu conţinutul ei compensează valoarea întregului Ierusalim; pentru că ea conţine douăzeci şi patru de mărgăritare de mărimea unui ou mic de găină, fiecare valorînd o sută de mii de livre de aur! Ce valoare are însă această piatră strălucitoare tare, transparentă şi mai frumoasă decît luceafărul, pentru aceasta nu are pămîntul nici o riglă de măsurat! Pe scurt, tu nu eşti acum numai duhovnicesc, ci şi pămîntesc cea mai bogată fată din lume! Cu adevărat, tu eşti acum mai bogată decît toţi regii şi împăraţii lumii întregi laolaltă! Cum ţi se pare acum aceasta?“
        Spune Iara cît se poate de modestă: „Mie mi se pare, de parcă nu aş avea nimic; şi aceste două bucăţi comemorative nu au pentru mine o altă valoare decît aceea, pentru care eu le-am luat, adică ca amintire a faptelor miraculoase şi de nedescris ale lui Dumnezeu pentru noi, săraci, slabi şi păcătoşi locuitori ai oraşului şi a regiunii Ghenizaret.
        Domnul nu va rămîne tot timpul cu trupul în mijlocul nostru, cum El deja mi-a spus foarte clar ieri; dar aceste semne ne va aduce viu aminte în inimile noastre de El şi dragostea noastră va prospera şi mai mult spre El! - Aceasta este părerea mea.
        Dar Domnul mi-a mai lăsat încă un semn din acea noapte miraculoasă, care pentru mine a fost de fapt cea mai luminată zi! Acest semn va rămîne în preajma mea vizibil şi mai tîrziu va deveni invizibil, pînă cînd după un timp, dacă e u mă voi păstra, va fi din nou vizibil.“
        Întreabă tatăl Ebahl: „Deci, unde se află acel semn? Nu ne laşi şi pe noi să-l vedem?“
        Spune Iara, stînd lîngă îngerul Rafael: „Aici, lîngă mine se află, dacă tu nu ai nimic împotrivă!“
        Spune Ebahl, care îl măsoară pe înger de sus şi pînă jos: „Bineînţeles că aceasta este o amintire cu mult mai delicioasă! Dar eu mă tem, că tu te vei îndrăgosti mult prea repede din cap şi pînă în tălpi de acest tînăr; şi atunci cînd va deveni invizibil, atunci vei deveni din pricina tristeţii oarbă şi surdă!“
        Spune Iara: „O, nu-ţi face griji din această pricină! Cine îl iubeşte pe Dumnezeu, Domnul, aşa cum îl iubesc eu, pentru acela sunt toate frumuseţile cerului, aşa de parcă nici măcar nu ar exista! Dar mie îmi este foarte drag acest tînăr; căci el este înţelept şi cît se poate de puternic, este măreţ şi iute!“
        Întreabă căpitanul, spunînd: „De unde a venit el? Eu nu-mi pot aduce aminte să-l mai fi văzut vreodată în regiunea Ghenizaretului, şi, totuşi, este îmbrăcat după datina locului! Eu admir trăsăturile sale pure, fine şi cît se poate de moi! În fiinţa sa se află o adevărată vrajă plină de cea mai înaltă graţie! Cît de fine, moi, curate şi cît se poate de frumos formate sunt picioarele sale!
        Pantalonul curat, care este lung pînă la genunchi, cămaşa strălucitor de albă şi cojocul albastru plin de cute care atîrnă lejer peste umerii săi, îi stau aşa de bine, că într-adevăr nu poate fi nimic mai delicios şi clopul rotund îi împodobeşte în aşa fel capul, că nu se poate descrie aceasta! Într-adevăr, acestui minunat tînăr nu aş putea să-i refuz vreo rugăminte! Acesta mi-ar putea lua o împărăţie fără a fi pedepsit, dacă m-ar iubi doar pentru aceasta!
 Nu, cu cît mai mult privesc acest om, cu atît mai frumos şi mai atrăgător mi se pare mie! Părinţii săi se pot numi fericiţi, să aibă un asemenea fiu şi tu, draga mea Iara, te poţi considera fericită pentru un astfel de cadou! Dacă ar mai exista pe lume încă un astfel de tînăr, într-adevăr, eu aş da pentru el toate comorile şi mărfurile de valoare!
         Dar ce vei face tu acum cu minunatul tînăr? Tu eşti într-adevăr o fată frumoasă şi dragă; dar tînărul te întrece cu mult în frumuseţe. Tu împlineşti acum treisprezece ani şi tînărul va avea şaisprezece. Dacă va deveni bărbatul tău, atunci îmi va fi pe plac aceasta; dar dacă va rămîne doar un camarad de joacă, atunci inima tu uşor de incendiat va deveni foarte confuză! Dar spune-ne tu acum, la ce îl vei folosi tu!“
        Spune Iara: „Voi vorbiţi după sensul vostru pentru că nu cunoaşteţi duhul! Acest tînăr va fi pînă la vîrsta mea de şaisprezece ani protectorul şi ghidul meu şi mă va învăţa toate înţelepciunile cerurilor lui Dumnezeu - şi pe voi vă va învăţa, dacă veţi dori să-l ascultaţi!“
        Spune căpitanul: „Dar la vîrsta de şaisprezece ani va deveni soţul tău?“
        Spune Iara: „O, dragul meu Iuliu, aceasta a fost iar o întrebare din partea ta, în faţa căruia eu nu mă pot apleca! Nu ţi-am spus eu deja de la bun început, că acest tînăr mă va părăsi după împlinirea vîrstei mele de şaisprezece ani pentru o vreme, aşa cum a decis Domnul, ceea ce pentru mine nu va fi chiar grav! Dar dacă inima mea este o proprietate a lui Dumnezeu, atunci nu poate deveni şi proprietatea altcuiva!“
        Spune Ebahl: „Da, da, draga mea fiică, tu ai dreptate! Dar anii tăi nu au sosit încă; dar atunci cînd vor sosi, vei avea o bătălie cruntă cu carnea ta! Bravo ţie, dacă vei putea învinge!“
        Spune la aceasta şi căpitanul: „Da, da, tatăl are dreptate! Tu eşti acum încă un copil şi deja arde inima ta de parcă ar fi un cuptor cu cărbuni! Acum are după cererile ei cel mai înalt lucru şi nu-i va fi dor de ceva mai minor; dar cînd acel înalt, pentru a te pune la încercare, se va retrage din inima ta, atunci va deveni inima ta înfometată de dragoste! Şi dacă nu se va hrăni mult timp cu această mîncare înaltă, atunci va începe să se uite după alte lucruri, pentru a-şi potoli foamea!Căci cît de dureroasă este foamea stomacului, este pe lîngă aceasta de o mie de ori mai dureroasă foamea pentru dragoste.
        Să ne uităm la un comandant, care este un tiran fără dragostea în faţa supuşilor săi! Toţi se vor afla într-o stare disperată şi acolo unde ei trebuie să meargă într-o bătălie, acolo ei se vor preda duşmanilor, pentru a scăpa prin acest fel de comandantul lor fără pic de dragoste. Dar dacă un comandant înţelept arată că-şi iubeşte supuşii aşa cum un tată îşi iubeşte copiii, atunci poate veni oricare duşman şi cu cel mai mare curaj şi abnegaţie se vor bate ei pentru comandantul lor pînă la ultima picătură de sînge şi vor distruge duşmanul!
        Da, tu, draga mea Iara, dragostea este un lucru măreţ şi este tot timpul nevoie de o ghidare înţeleaptă, dacă la sfîrşit ea să nu se devoreze singură!“
        Spune după o vreme Iara îngîndurată: „Da, da, tu spui adevăr; dar la Domnul noi putem crede, că El nu este un comandant tiran peste o inimă care îl iubeşte peste măsură!?“
        Spune Iuliu: „Acest lucru nu! - Dar - cum îmi amintesc eu, ce a vorbit în această noapte cu tine - El este şi rămîne Dumnezeu şi spiritul omului se va apropia doar atunci de El, cînd din propriile forţe s-a format şi s-a stabilizat, iar în timpul acela de formare nu este ajutat în vreun fel de El! Dar dacă aşa stau lucrurile, atunci este Dumnezeu într-o astfel de perioadă un tiran cu ochii legaţi şi cu urechile astupate! Şi cînd vei da tu peste această perioadă, vestită de el, atunci, draga mea Iara, vom vorbi despre aceasta în continuare!“
        Spune Iara: „Eu am încredere deplină, că nici atunci El nu mă va părăsi întru totul!“
        Spune căpitanul: „Acest lucru nu-L va face, pentru că tu eşti cu mult înaintea noastră; dar în dragostea ta mare pentru El, vei simţi o părăsire temporară de parcă ar fi lungă cît pămîntul şi foarte grea! - Dar acum să mergem la El; căci pare că doreşte să facă ceva!“          
                 
147. Relaţia credincioasă cu Domnul în inimă.

        Cei trei vin acum la Mine şi căpitanul Mă întreabă: „Doamne, ce se va întîmpla acum? Cum mi se pare mie, Tu ai ceva în gînd!?“
         Spun Eu: „Nu vezi tu minunatul început de răsărit de soare!? - Aveţi acum grijă cu toţii, căci voi veţi vedea imediat cel mai frumos răsărit al soarelui! Este într-adevăr doar răsăritul soarelui natural; dar are totuşi un înţeles adînc şi spiritual, care voi îl veţi pricepe în scurtă vreme! Căci atunci se va întîlni un răsărit cu altul!“
        Întreabă Petru: „Doamne, cum putem noi să înţelegem aceasta?“
        Spun Eu: „Oh, cît timp mai trebuie să vă suport! Noi suntem deja de mult timp împreună şi tu nu observi încă, că prin Mine a răsărit soarele din ceruri în sufletele voastre şi pe zi ce trece acesta se măreşte din ce în ce mai mult?!“
        Spune Petru: „Doamne, nu fi din această pricină aşa de nestăpînit; Tu ştii doar, că noi suntem oameni simpli, care nu au ajuns mai departe decît de scrisul şi cititul strict necesar! Dacă noi te-am fi înţeles, atunci ar fi o astfel de întrebare cu altfel de intenţii; dar noi nu am înţeles cuvintele Tale şi de aceea te-am întrebat.“
        Spun Eu: „Acest lucru este bine şi drept, dacă nu ştiu alţii să vorbească cu Mine în inimile lor; dar dacă se ştie acest lucru, atunci nu este întrebarea în sine, ci felul neînţelept de a întreba este o greşeală şi doar aceasta am dojnit Eu la voi. Vedeţi acolo cei doi eseeni şi nenumăraţii farisei, cum casă ochii aşa mari, că voi aţi putut întreba cu voce tare, cu toate că voi ca fiind învăţătorii lor, ar trebui să ştiţi că fiecăruia care întreabă, Eu îi pot aşeza răspunsul drept şi tăcut în inimă!
        Nu este neştiinţa sau egoismul vostru de vină, ci doar obiceiurile voastre vechi; dar pe viitor stăpîniţi-vă totuşi puţin mai mult, ca oamenii să observe, că voi sunteţi într-adevăr ucenicii Mei şi să nu pierdeţi valoarea în faţa lumii, care vă este necesară în poziţia voastră.
        Dar mergeţi acum la ucenicii voştri şi învăţaţi-i aceasta, căci altfel vor pune întrebări, despre ce si din ce cauză m-aţi întrebat voi cu voce tare!“
        Spune Petru: „Doamne, prin urmare nu mai avem voie să schimbăm un cuvînt cu vocea tare cu Tine?“
        Spun Eu: „O sigur, dar doar la timpul  potrivit şi atunci cînd Eu vă voi spune aceasta! - Dar acum mergeţi şi înfăptuiţi ceea ce Eu v-am poruncit!“
        La aceasta merg ucenicii la cei doi eseeni şi la acei farisei şi le spun aceste cuvinte: „Să nu vă miraţi că şi noi îl mai întrebăm pe Domnul din cînd în cînd cu voce tare anumite lucruri; căci şi noi suntem încă oameni şi mai ţinem cîteodată la obiceiurile noastre vechi!“
        Şi cei doi eseeni spun: „şi noi ne-am gîndit aşa; căci după învăţăturile voastre, l-am întrebat pe Domnul în inimile noastre şi într-o clipă noi am avut cel mai luminat răspuns în inimile noastre. Nouă ni s-a părut din această cauză puţin ciudat, că voi aţi întrebat cu voce tare. Dar cum am mai spus, noi ne-am gîndit imediat, că acest lucru se întîmplă la voi doar dintr-un obicei vechi şi de aceea suntem liniştiţi prin cuvintele voastre; căci în această noapte am avut aşa visuri ciudate, că noi nu ne putem aminti, să fi avut visuri asemănătoare. Şi lucrul cel mai minunat este: că fiecare dintre noi a visat tot acelaşi lucru şi totul, ce am văzut noi în acel vis ciudat, se adevereşte acum în ziua luminată! Nu, aşa ceva nu s-a întîmplat vreodată!
        Acum credem şi noi cu tărie, că acest nazarinean este mai mult decît un om desăvîrşit. După trup, este un om ca noi, dar în măruntaiele şi în inima Sa locuieşte belşugul puterii şi forţei dumnezeieşti, care stăpîneşte întreg universul! - Dar acum să ne întoarcem privirea după cuvintele Sale, spre răsărit, pentru a putea zări miracole!“
        Spune Petru: „Dacă noi vom putea zări un miracol oarecare, noi nu ştim; dar cum vesteşte lumina roşiatică de la orizontul îndepărtat, vom trăi noi de pe acest vîrf cel mai frumos spectacol al creaţiei lui Dumnezeu şi din aceasta noi vom putea învăţa, cum un răsărit asemănător ni s-a îngăduit inimilor noastre şi cum acesta va rămîne pe veci!“
        Spune unul din acei eseeni: „Aşa este, dar nu numai un răsărit pentru noi, ci pentru întreg pămîntul, da, chiar pentru tot universul! Căci nouă ni se pare, că cel mai înalt Duh dumnezeiesc a devenit om nu doar pentru acest pămînt şi creaturile sale, ci pentru întreg universul!
        Că Duhul dumnezeiesc a ales acest pămînt, este un lucru de neînţeles pentru spiritul nostru, pentru că El - cum noi ştim acum - posedă nenumărate miliarde de lumi , pe care El Însuşi ar fi putut deveni acolo om; dar El va şti cel mai bine, din ce cauză a ales chiar acest pămînt!
        Mai devreme, cînd am fost încă de părerea, că acest pămînt este singurul pămînt din întreg universul, ar fi fost de înţeles acest fapt; căci prin urmarea lucrurilor naturale nu ar mai fi rămas altă alternativă.
        Acest pămînt a fost singura lume, nemărginit de mare după noţiunile noastre, a cărui ape ajungeau la acele ale firmamentului şi noi credeam că soarele, luna şi stelele ar fi numai de aceea existente, pentru a lumina cu lumina lor această lume! Dar acum a primit dintr-o dată totul o cu totul altă înfăţişare; noi ştim acum, ce sunt toate stelele, luna şi soarele şi ştim, cît de mic este pămîntul nostru faţă de un pămînt solar.
        Acum se pune deci într-adevăr întrebarea şi să se spună: ‘Cum a ajuns acest grăunte de nisip, numit pămînt, la această milostivire?’ Cu adevărat, această întrebare va fi odată una încă foarte însemnată şi le va fi multora o piedică imensă! De aceea n-ar fi într-adevăr după părerea noastră cu totul de prisos, de a primi şi despre acest lucru o iluminare îndeajunsă! - Ce părere aveţi voi, am avea voie să-L întrebăm despre acest lucru?“
        Spune Petru: „Incercaţi asta în inimile voastre! Dacă vine un răspuns, atunci va fi potrivit şi bine şi dacă nu vine la aceasta nici un răspuns la iveală, atunci este aceasta un semn, că nu suntem încă destul de maturi pentru o asemenea învăţătură! - Dar acum, uitaţi-vă acolo, soarele este deja foarte aproape de răsarit; pentru că norişorii dimineţii strălucesc deja foarte tare, că de-abia mai poţi să te uiţi la ei!“
        Spune eseenul: „Da, într-adevăr! Oh, aceasta este o privelişte nedescris de minunată! Dar nu observaţi voi, cum acolo peste nori se mişcă ceva? Asta arată aproape aşa, de parcă tocmai peste norişori s-ar mişca stele de o strălucire deosebită încoace şi încolo! Cum poate fi totuşi aceasta?“
        Spune Petru: „Ce este asta de fapt, o va şti într-adevăr numai Domnul singur; dar noi pescarii numim asemenea apariţii, care apar tocmai nu arareori, ‘peştişori de dimineaţă’: Cînd acestea se văd, atunci se poate bine pescui în apă şi vine către seară cu siguranţă o vreme rea sau cel puţin un vînt puternic de furtună. Cu toate că trebuie să mărturisesc într-adevăr, că eu însumi n-am văzut încă asemenea peştişori într-o asemenea prospeţime şi însufleţire, aşa nu-mi este însă totuşi străină această apariţie; numai că se lasă poate aici mai bine văzută apariţia aceasta din această înălţime decît de jos, din adînc!“
        Spune eseenul: „ştiţi voi ceva, - să mergem mai aproape către Domnul! Eu văd că vorbeşte cu Ebahl şi cu copiii acestuia. Acolo va fi iarăşi mult destăinuit; asta trebuie s-o auzim!“

148. Priviri în natură şi corespunderea lor duhovnicească.

        La această cerere a eseenilor vin toţi mai mult în apropierea Mea şi Eu îi chem pe cei doi eseeni şi le spun, ca ei să fie acum bine atenţi la toate, ce va fi aici de văzut la răsărit, pentru că va fi mult de învăţat din aceasta!
        Cei doi eseeni vin acum mai aproape de Mine şi spun: „Doamne, Doamne, că din aceasta ar fi nemărginit de mult de învăţat, acest lucru pare să fie într-adevăr un adevăr veşnic; dar unde este sufletul nostru în stare de o învăţătură aşa de înaltă?! Noi vedem bine cu ochi poficioşi în adîncurile pline de lumină ale creaţiei Tale de minuni şi ne mirăm peste măsură în inima noastră; dar noi suntem mult prea orbi de a aprecia şi înţălege numai minunile unei picături mici de rouă, nici vorbă atunci de-abia de acelea, care răsar şi apun strălucind în mărimi şi depărtari nemăsurabile în faţa noastră, pe firmament! Şi despre punctele de lumină plutind încoace şi încolo peste norişori, am vorbit deja cu ucenicul Petru; dar el nu ne-a putut da despre asta nici o lămurire îndeajunsă. - Dacă ţie, o Doamne, ţi-ar fi pe plac, atunci ne-ai putea face într-adevăr cunoscute cîteva cuvintele despre acest lucru!“
        Spun Eu: „Aceasta are o însemnătate foarte mică şi este o apariţie foarte naturală, asemenea unei mări spumegînd moderat. Dacă marea spumegă şi tu te afli într-un loc oarecare potrvit, în care cad razele solare refractate, atunci vei vedea acolo un joc de lumină asemănător.
        Aerul care este potrivit pentru respirarea de către oameni şi animale, nu ajunge cumva pînă la stele, ci în poziţie înaltă cea mai dinafară numai aşa de departe peste pămînt, precum ar fi înălţimea împătrită a acestui munte, socotit de la nivelul mării; dincolo o asemenea înălţime este atunci aerul pămîntesc aspru limitat, aşa cum apa de aer şi are asemenea apei o suprafaţă foarte strălucitoare şi netedă, care se află asemenea mării în valuri continue.
        Dacă, deci, lumina soarelui cade pe acest val de aer menţionat, atunci ea străluceşte înapoi ca din apa care oglindeşte; dacă valurile aerului se mişcă tare, atunci aruncă ele lumina preluată din cînd în cînd şi în jos pe pămînt şi cel mai uşor, dacă aparent soarele se mai află încă sub orizont, unde razele lui cad oarecum din partea de jos pe suprafaţa mării de aer. Şi aşa nu sunt aceste lumini plutind vioi încoace şi încolo nimic altceva decît reflectări ale soarelui şi mişcarea lor provine de la mişcarea valurilor aerului.
        Că ele sunt însă acum vizibile, cînd soarele se află de-abia încă o palmă aparentă sub orizont, mai ales peste norişorii foarte luminoşi, îşi are motivul în faptul, că valurile aerului preiau acum mai mult lumina de la norişorii iluminaţi acum deja foarte tare de soare şi fac cu aceasta oarecum o joacă cochetă. - Vedeţi, aceasta este explicaţia foarte naturală a acestei apariţii!
        Dar peste toate acestea are această apariţie şi o însemnătate duhovnicească şi aceasta este pe înţelesul minţii voastre următoarea:
        Gîndiţi-vă şi imaginaţi-vă astfel soarele duhovnicesc! Lumina care pleacă din el este preluată de suprafaţa continuu agitată a mării de viaţă create şi aceasta se joacă cu o asemenea lumină şi se formează din asta tot felul de imagini deformate, care mai lasă încă să strălucească din sine stralucirea ştearsă, dar distrug pe lîngă aceasta fiecare urmă a formei Dumnezeieşti din începuturi; astfel este întregul păgînism şi acum şi iudaismul o asemenea deformare a tot ce este curat Dumnezeiesc.
        Dacă vedeţi însă o suprafaţă de apă foarte liniştită şi soarele străluceşte într-însa, atunci el va străluci iarăşi din suprafaţa apei în aceeaşi majestate şi adevăr, precum voi îl vedeţi pe cer. Şi tot aşa este nevoie de o inimă liniştită, liberă de patimi, care poate fi obţinută numai printr-o abnegaţie totală, smerenie, răbdare şi dragostea cea mai curată, ca asemănarea lui Dumnezeu să strălucească iarăşi tot aşa de curat şi adevărat în duhul omului ca soarele pămîntesc din cea mai liniştită suprafaţă de apă.
        Dacă acesta este cazul la un om, atunci s-a dezvoltat în el totul spre adevăr şi sufletul lui este atunci în stare să-şi îndrepte privirea lui în adîncimile creaţiei lui Dumnezeu şi să poată vedea totul în belşugul adevărului celui mai curat. Dar de îndată ce începe în el să agite, atunci sunt distruse imaginile din începuturi şi sufletul se află atunci deja într-un mod necesar pe cîmpul înşelăciunii şi amăgirii de tot felul şi soiul şi nu poate ajunge la o privire curată, pînă ce în el n-a intervenit liniştea deplină în Dumnezeu.
        Şi aceasta este adevărata linişte a zilei de odihnă în Dumnezeu şi sărbătoarea zilei de odihnă a fost de aceea rînduită de Dumnezeu. Omul să se abţină atunci de la orice muncă grea şi obositoare, pentru că orice muncă grea obligă sufletul, să-i împrumute cărnii puterile lui şi la aceasta este agitat cu aceeaşi, ceea ce pune suprafaţa apei lui de viaţă într-o mişcare puternică, că el nu mai poate de aceea recunoaşte clar în sine adevărul curat Dumnezeiesc.
        Adevărata odihnă a zilei de odihnă constă în consecinţă într-o sărbătoare rezonabilă lipsită de toată munca grea; fără împresurare să nu se pună mîna la aceasta, dar în nevoie este fiecare om obligat să-i ajute fratelui său.
        Mai mult însă, decît să te abţii de la toată munca grea, trebuie ca fiecare suflet să dea la o parte orice patimă! Pentru că patimile sunt furtuni ale sufletului; ele agită apa lui de viaţă şi asemănarea lui Dumnezeu va fi atunci astfel ruptă în suflet, precum chipul soarelui este rupt pe valurile mării. Fulgeră într-adevăr imaginea soarelui din valuri, dar în ce deformare! Şi dacă furtuna durează mult, atunci urcă acuşi aburi grei din marea mişcată şi umple aerul ceresc al sufletului cu nori grei; aceştia împiedică atunci lumina soarelui duhovnicesc să ajungă pe deplin la apa vieţii a sufletului, - şi sufletul devine întunecat, nu mai poate distinge cei adevărat de cei greşit şi consideră nălucirea iadului ca fiind o lumină a cerului.
        Un asemenea suflet este atunci însă deja şi aşa de mult ca pierdut! Ar trebui numai să vină vînturi puternice, asta înseamnă încercări grele de sus, ca prin acestea să fie ruptă înorarea rea a sufletului, ca acesta să se ducă atunci de îndată în adevărata linişte a zilei de odihnă şi astfel să aducă la linişte marea lui de viaţă, - altfel nu mai este nici o salvare pentru el!
        Vedeţi, acesta este sensul util duhovnicesc pentru fiecare, pe care ni-l arată acest răsărit de soare frumos în apariţiile sale altfel foarte naturale! Cine îi va acorda atenţie pentru sine, acela va rămîne în adevăr şi în toată lumina şi viaţa veşnică va fi partea lui; cine va alunga însă această învăţătură şi nu o va respecta, acela va muri pe veci!“

149. Privirea la răsăritul soarelui şi la apariţiile de dimineaţă.

        (Domnul:) „Acum fiţi însă atenţi mai departe! Soarele întinde tocmai discul său, mai bine spus suprafaţa vestică a lui de glob, peste orizont; ce observaţi acum?“
        Spun eseenii: „Nimic altceva într-adevăr decît suprafaţa luminoasă, care iasă în afară însemnat de repede din adîncimea luminoasă; joaca peştişorilor de lumină s-a pierdut acum dintr-o dată şi norişorii devin mai subţiri şi se pierd de asemenea unul după celălalt. Şi acum se află deja întregul disc sau glob peste orizont şi acum vine de asemenea un aer destul de rece din partea de nord la noi. Asta şi este însă totul, ce descoperim noi.“
        Spun Eu: „Intoarceţi-vă ochii voştri şi în jos la cîmpiile şi văile pămîntului şi spuneţi ce vedeţi voi acolo!“
        Cei doi eseeni se uită cu atenţie la adîncimele pămîntului şi spun apoi: „Noi vedem văile umplute cu ceţuri gri şi suprafaţa mării este acoperită cu un abur gri; din văi dispare însă ceaţa şi acoperă pe ici pe colo deja dealurile joase. - Să aibă cumva toate acestea de asemenea vreo oarecare însemnătate duhovnicească?“
        Spun Eu: „Foarte sigur, pe degeaba si fără însufleţiri duhovniceşti nu se întîmplă nimic pe pămînt! Noi vrem însă acum să vedem, ce însemnătate are aceasta!
        Soarele corespunde pe deplin cu firea lui Dumnezeu; pămîntul cu ale lui văi, suprafeţe, dealuri, munţi, rîuri, fluvii, lacuri şi suprafeţe ale mării corespunde însă pe deplin cu omul din afară.
        Ceţurile, care se pun între soare şi pămînt, corespund cu grijile felurit goale şi cu orizont limitat ale oamenilor, prin care lumina soarelui poate să pătrundă puţin numai pe ici pe colo şi ceţurile urcă în sus şi acoperă chiar munţii; dealurile şi munţii însă corespund cu înţălegerea mai bună a oamenilor de pe acest pămînt. Această înţelegere mai bună este de asemenea tulburată prin grijile cu orizont limitat şi neimportante ale oamenilor pe jumătate orbi.
        De aceea vin însă acum vînturi de dimineaţă şi alungă ceţurile de pe munţi şi cîmpii, ca ele să fie distruse şi ca munţii şi cîmpiile să poată fii liber iluminate şi încălzite de către soare, ca roadele lor de viaţă să poată ajunge la maturitate. - Eu sunt de părere, că această corespundere o veţi înţelege bine!?“
        Spun cei doi eseeni: „Da Doamne, aceasta este limpede ca soarele de acolo! Oh, ce minunăţie în această învăţătură mare şi foarte sfîntă! Oh, cîte lucruri nu ştiu totuşi oamenii, ce ar trebui să ştie totuşi aşa, precum ştiu ei, că trăiesc! Doamne, învăţătura dată acum nouă despre adevărata odihnă a zilei de odihnă în Tine, să fie treaba noastră s-o introducem la oameni. Aceasta întrece toate cele spuse şi învăţate de Tine pînă acum; pentru că noi vedem în toate învăţăturile premergătoare numai o pregătire pentru mai uşoara luare în consideraţie a acestei celei mai sfinte învăţături! Cu adevărat, pentru aceasta au trebuit să se şi deschidă toate cerurile, ca oamenilor să le fie dată iarăşi această cea mai sfîntă învăţătură a învăţăturilor! - Dar acum vine o cu totul altă întrebare şi aceasta în privinţa noastră!
        Cum să-ţi mulţimim însă ţie, o Doamne, deci într-un mod demn pentru această învăţătură curat peste măsură de cerească? Noi simţim în cea mai adîncă temelie a inimii noastre, că noi nu suntem de fapt absolut de loc demni de ea; numai milostivirea şi dragostea Ta singură a putut numai să ne-o da! O Doamne, dă-ne totuşi o poruncă, cum să Te lăudăm şi să Te mărim de aceea!“
        Spun Eu, punînd la amîndoi eseeni mîinile Mele pe umere: „Dragii Mei prieteni, acţionaţi conform acesteia şi voi Îmi veţi da astfel o bucurie nu mai mică, decît v-am făcut-o Eu acum! Şi răsplata voastră nu va fi una neînsemnată, dacă îi veţi convinge şi pe ceilalţi oameni spre acest lucru.“

150. Eseenii sunt însărcinaţi de Domnul să construiască case şi şcoală.          

        (Domnul:) „Intemeiaţi apoi o şcoală şi învăţaţi ucenicii să ţină sărbătoarea zilei de odihnă şi ţineţi-o voi înşivă în fiecare zi în decursul a cîtorva ore şi voi veţi începe numaidecît să simţiţi în voi binecuvîntarea mare pentru acest lucru!
        Dacă întemeiaţi însă o şcoală şi construiţi pentru aceasta o clădire mare, atunci să fie oamenii acesteia liberi de orice încuiare şi de orice lacăt! Deveniţi adevăraţi masoni ale clădirilor voastre şi şcolile proorocilor va fi înfăptuirea voastră nouă; dar grija voastră principală să fie în acea direcţie îndreptată, ca voi să menţineţi credincioşi toată învăţătura Mea, care a fost deja dată şi va mai fi încă dată şi nu, asemenea fariseilor şi bătrînilor să amestecaţi printre aceasta dogmele voastre! Dogmele voastre prezente trebuie desţelenite din temelie şi cuvîntul Meu trebuie pe deplin să ajungă în locul acestora şi aceasta în fapta liberă, căci altfel Duhul Meu n-ar putea acţiona după proorocirea, care le-a fost dată oamenilor, prin gura proorocilor!“
        Eseenii mulţumesc acum pentru această învăţătură şi Îmi promit cu toată seriozitatea, că ei vor respecta literalmente toate acestea; numai să doresc Eu să le dau mereu pentru această protecţia dreaptă şi puterea îndeajunsă, toate acestea curat Dumnezeieşti să le pună rodnic pentru toate timpurile în înfăptuiri vindecătoare nu numai pentru sine, ci pentru mulţi alţi oameni, care vor înseta după aceasta!
        Spun Eu: „Din partea Mea nu va lipsi aceasta niciodată; dar uitaţi-vă numai la faptul, ca, în viitor, să nu se dezvolte printre voi certuri în privinţa rangului! Cel mai experimentat dintre voi să fie într-adevăr îndrumătorul şi conducătorul lucrului vostru; dar el să nu-şi imagineze de aceea niciodată, că este mai mult, decît este acolo unul dintre cei mai nînsemnaţi dintre voi! Dar cu aceasta să nu fie absolut de loc spus şi exprimat, că cei mai slabi să-i refuze de aceea respectul cuvenit. El să fie iubit şi respectat şi sfatul său să fie de toţi urmat aşa, de parcă ar fi o lege; vai de acela, care ar ridica mîna împotriva lui! Cu adevărat, acela să fie văzut de Mine cu ochi furioşi! Iar dacă alegeţi un şef şi conducător al lucrului vostru, atunci rugaţi-vă şi examinaţi, că să nu-i fie acordat postul unui nevrednic; pentru că un conducător prost şi neînţelept este unei societăţi ceea ce este un păstor prost turmei sale. Dacă vede el lupul venind, atunci o ia el mai întîi la fugă şi oile le lasă în seama lupului, sau el însuşi devine la sfîrşit un lup şi astfel, ucigaşul duhovnicesc al mieilor săi, cum sunt acum fariseii şi înalţii lor preoţi. Ei merg în sus Şi-n jos în haine de oaie, dar înăuntru sunt ei lupi răpitori! Ei dau de-abia muştelor o hrană; dar ce au dat pentru o muscă, pentru aceasta cer ei o cămilă întreagă!
        De aceea nu deveniţi asemenea acelora! Ei locuiesc în încăperi zidite din pietre, care sunt mereu astfel păzite şi încuiate bine, ca doară să nu poată veni cineva la ei şi nici nu are voie să vină, ca doară să nu descopere cineva înşelăciunile lor; şi chiar dacă un curajos ar îndrăzni, să pătrundă într-o asemenea încăpere de templu, atunci ar fi el declarat ca un profanator al sfinţeniei şi imediat după aceea omorît cu pietre!
        De aceea vă spusesem vouă, ca să construiţi clădirile voastre de şcoală libere şi deschise, ca oricine să poată intra şi ieşi, cum vrea el! Orice secret să dispară din şcoala voastră! Cine vrea în acest caz, pe acela iniţiaţi-l, în măsura în care poate s-o înţeleagă; pentru că eu nu vă vînd în învăţătura Mea nici o pisică în traistă, - Eu vă spun totul deschis şi limpede şi nu fac cu nimic un secret, în afară de cazul, unde înţelepciunea cere acest lucru pentru binele fiecărui om. De aceea, fiţi şi voi deschişi faţă de oricine, la care veţi vedea o voinţă bună! Dar fiţi totuşi pe lîngă aceasta şi înţelepţi; pentru că aşa de departe nu trebuie să ajungă sinceritatea, ca să arunci porcilor spre mîncare mărgăritarele alese şi scumpe!
 Eu Insumi aş mai avea încă foarte multe să vă spun vouă, tuturor; numai că voi n-aţi putea încă înţelege şi suporta acestea acum. Dar cînd duhul adevărului deplin se va trezi în voi, atunci vă va introduce el însuşi în toată înţelepciunea; şi acest duh este simetria Dumnezeiască în inimile voastre şi voi înşivă îl veţi trezi în voi, prin sărbătorirea corectă a zilei de odihnă. - Spuneţi, dacă aţi înţeles acum toate acestea?!“
        Spun eseenii, cu inima cu totul umilită: „Da, Doamne! Cine să nu înţeleagă cuvintele Tale sfinte? Acestea doară nu sunt cuvinte asemenea acelora ale unui om! Cuvintele Tale sunt doară toate reale, ele sunt pe deplin lumină, căldură şi viaţă! Dacă Tu, o Doamne, vorbeşti, atunci simţim în noi o devenire reală, aşa, că ni se pare astfel aceasta: cu fiecare cuvînt din gura Ta se formează o oarecare creaţie nemăsurat de mare şi nouă, - şi noi simţim în noi o devenire nemărginită şi nouă!
        Noi înţelegem, însă, totuşi sensul pentru noi necesar al cuvintelor Tale cele mai sfinte, cu toate că, la efectul lor definitiv, nu vom ajunge veşnic niciodată; pentru că noi simţim şi percepem viu în noi, că cuvintele Tale, aici rostite, nu ne sunt adresate numai nouă, ci întregii nemărginiri veşnice! - O aşa că bucură-te, deci, tu pămîntule, care ai fost ales din nenumărate lumi, ca Domnul veşniciei să păşească pe suprafaţa ta cu picioarele Sale şi ca vocea Lui cea mai sfîntă să răsune în aerul tău! - O, Doamne, cît de multe fiinţe se formează, totuşi, din fiecare dintre cuvintele Tale şi din fiecare suflare a gurii Tale!? Oh, lasă-Te slăvit, iubit, lăudat şi venerat de noi; pentru că ţie singur ţi se cuvin toate acestea!“