191. Despre metodele de învăţare ale îngerilor şi despre şcolile lumii.

        Chiar şi Ebahl şi Jarah au confirmat spusele lui Julius şi, din pricina acelui om miraculos, făceau ei călătoria spre Sidon, pentru a se mai întîlni încă o dată cu acesta, deoarece fiicei îi era prea mare dorul pentru El. Cireniu s-a mirat aparent cît se poate de mult, cum fata tînără, care nu putea să numere mai mult de treisprăzece sau paisprăzece primăveri era aşa de îndrăgostită, cu toate că el (Cireniu), a observat imediat că de partea ei se afla un tînăr cît se poate de frumos. Din această pricină era cît se poate de ciudat, cum această fată, care avea lîngă ea un tînăr aşa de frumos, putea să fie atît de tare îndrăgostită de un bărbat mai în vîrstă.
        Cine o cunoaşte pe Jarah din Ghenizaret, acela ar trebui să ştie foarte bine, că chiar această Jarah nu rămînea datoare cu un răspuns bun şi din această cauză i-a spus lui Cireniu: „Înalt domnitor şi stăpîn! Cum poţi tu să-L negi pe Acela în faţa noastră şi să-L numeri printre zeii morţi ai Romei din pricina unor motive politice, - şi, totuşi, se vede lumina Sa dumnezeiască şi mila Sa nemărginită din toate părţile care te înconjoară!?
        Iată, eu îi simt prezenţa şi tu o simţi la fel de bine ca şi mine, - şi totuşi îl negi tu într-un anume fel; uite, acest lucru nu este lăudabil din partea ta, aşa cum nu este lăudabil nici din paretea lui Iuliu să-L nege pe Atotputernicul şi pe Sfîntul sfinţilor, în faţa ta, domnitor înalt!
        Pe lîngă aceasta nu este frumos din partea ta, că mă acuzi pe mine din pricina dragostei mele; căci eu îl iubesc doar aşa, cum ar trebui să-L iubească fiecare om, ca fiind Creatorul meu, ca fiind Dumnezeul şi Domnul meu şi eu mă rog la El în inima mea atît de pur, cît îi este posibil unei fete muritoare, cum sunt eu. Dar dacă aşa stau lucrurile - cum pot eu să fiu îndrăgostită de El într-un fel trivial? Uite aici, întreabă-l pe însoţitorul şi pe învăţătorul meu, acesta va fi în stare să-ţi descompună totul amănunţit; căci el posedă mai multă putere în toate lucrurile decît toţi înţelepţii acestui pămînt şi decît toţi eroii ale tuturor împărăţiilor lumeşti, cu excepţia Căruia, pe care eu îl caut. De aceea întreabă-l tu pe acest tînăr şi tu vei primi de la el răspunsul cel drept!“
        Cireniu a vrut să-l întrebe pe acel tînăr, dar băiatul Josose l-a împiedicat; căci el i-a spus, în secret, lui Cireniu: „Nu te pune cu acest tînăr; căci şi el este unul din aceia, cum este acela care mă vizitează din cînd în cînd! Astfel de fiinţe nu pot suporta nimic necurat şi prin urmare nici întrebări ne la locul lor; viaţa şi existenţa lor nu este nimic mai mult decît lumina înflăcărată a Domnului.“
        Vorbeşte Cireniu către Ebahl: „Aceasta este fiica ta şi tu eşti un evreu; de aceea este uimitor, că există în sinea ei atît de multă înţelepciune! Acest lucru ea nu l-a putut învăţa de la Învăţător şi mai puţin de la acest tînăr!? Căci astfel de învăţători, cu toate că sunt rari pe acest pămînt, nu fac prea mulţi paşi cu învăţătura care ne-o dau nou, celor muritori! Acest lucru eu îl ştiu din exeperienţa cu fiul meu Josoe, pe care nu eu l-am conceput, dar pe care totuşi l-am acceptat ca fiind fiul meu pentru toate vremurile. Şi la el vine acum un astfel de rabin. Dar dacă stau un timp împreună, atunci la sfîrşit nu se ştie cu siguranţă, cine are de fapt dreptate; căci la părerei diferite, deseori au la sfîrşit amîndoi dreptate. Întreaga învăţătură nu este de fapt nimic altceva decît o luptă a înţelepciunii, unde, la sfîrşit, ambele partide ies învingătoare.
        Josoe al meu este deseori temperamental cu învăţătorul său mistic, aşa că îl trimite din preajma sa; dar învăţătorul nu se deranjează în vreun fel, aberaţiile sale le susţine, cu toate că de departe se înţelege că sunt nişte aiureli şi doar la sfîrşit luminează el cele rostite. Şi prin urmare eu sunt de părerea, că acest lucru îl face şi frumosul rabin cu fiica ta!“
        Spune Ebahl: „Da, da, domnitor înalt, aşa stau lucrurile. Eu însumi nu pot să devin într-adevăr înţelept şi să spun la sfîrşit cine are dreptate. Aceste lucruri rămîn de obicei la sfîrşit pe picior egal. Despre învăţături pozitive nu poate fi vreodată vorba. Tînărul duh încearcă să-i bage încurcături în înţelegerile cadetului său şi acesta trebuie să facă ordine din sine, aşa de bine cum se poate. Despre un ajutor în încurcătura aceea nici nu poate fi vorba, şi, la sfîrşit, rămîne tot timpul ceva neclarificat. Dacă cadetul vrea să conteste pînă la ultimul cuvînt spusele rabinului, atunci trebuie ca, cadetul să aibă dovezi certe, aşa ca acest rabin să nu se poată mişca, nici la stînga şi nici la dreapta. Acest lucru este atunci o dovadă pură că, cadetul are într-adevăr dreptate; dar fără dovezile bătute în cuie are cadetul veşnic nedreptate - chiar dacă părerile lui sunt cît se poate de drepte! Oh, Jarah mea dragă, l-a împins pe rabinul ei la strîmtoare; la sfîrşit aproape că nu s-a mai putut ajuta în vreun fel, dacă fata nu i-ar fi dat o mînă de ajutor, aşa cum a mărturisit la sfîrşit.
        Într-adevăr, felul de învăţătură ceresc este deseori cît se poate mai ciudat! De obicei, elevul îşi învaţă învăţătorul şi învăţătorul se bucură foarte mult atunci, cînd el învaţă ceva de la ucenicul său. Dar acest lucru se întîmplă totuşi într-un fel ceresc şi prietenos şi eu deseori mă alătur cu drag acestui fel de predare; căci aşa se învaţă într-o oră mai mult decît de la rabinii pămîntului într-un an întreg.
        La rabinii lumii este şi rămîne elevul trupeşte şi duhovniceşte mereu un sclav al rabinului său; pentru că el poate învăţa numai ceea ce poate şi ştie rabinul lui însuşi, care este adesea infirm trupeşte şi încă mai rău duhovniceşte. Dacă este acum aceea incorect sau adevărat, pentru aceasta nu are voie elevul să se intereseze din cauza pedepsei grele! Ce îl interesează pe un asemenea rabin lumesc cu obrajii bucăliţi, ce capacităţi şi talente interioare spirituale posedează elevul lui?! Aici este tot timpul deviza: Păsărică, mănîncă sau mori! Pe scurt, felul de educaţie al acestui timp se aseamănă pe deplin cu un coif, care ase potrivieşte pe toate capetele şi se aseamănă cu un pat, în care toţi oamenii trebuie să savureze o linişte confortabilă! Uriaşul Goliat ar face desigur o faţă stranie la aceasta, dacă i-ai da un leagăn de copii, ca aşternut de odihnă!
        Eu n-am văzut arareori copii, care mărturiseau deja în copilăria cea mai timpurie un adevărat duh de uriaş. Ce ar fi putut deveni din ei, dacă erau educaţi şi crescuţi în concordanţă cu capacităţile lor! Au fost însă învăţaţi, asemenea slabilor, doar să împletească coşuri şi duhul lor a fost lăsat astfel înfăţişat să se prăpădească! Şi acest lucru îl consider eu o cea mai mare nedreptate! Pentru că, cîte slujiri ar fi putut să-i aducă omenirii un asemenea duh educat în felul său! Şi - la ce foloseşte el în infirmitatea lui? El împleteşte coşuri şi prinde la sfîrşit peşti şi scoici!
        Dar tocmai în aceasta observ eu diferenţa mare între educaţia rabinilor lumii care sunt mîndri  şi cel mai adesea proşti şi a rabinilor cerului care se află acum minunat între noi. Aceştia educă duhul liber şi îl ajută oarecum să ajungă pe propriile picioare prin aceea, că îl trezesc prin tot felul de întrebări într-o formă, de care este tocmai un duh omenesc; rabinii lumii însă caută duhul doar să-l împresureze şi să-l omoare - şi educă la aceasta necurăţia pentru şi în jurul necurăţiei! - Spune, înaltule domn peste întreaga Asie, am dreptate sau nu?!“
        Spune Cireniu: „Cu desăvîrşire, gazda mea foarte stimabilă Ebahl! Aceasta a fost deja de mult şi opinia mea; dar ce s-a putut face pînă acum împotriva acestui lucru? Eu o spun deschis: Nimic, absolut nimic! Pentru că nouă înşine ne lipseşte motivul potrivit şi de unde să-l fi primit prin urmare rabinii lumii? Aceşti draci săraci trebuie, la sfîrşit, aşadar, totuşi, să-i înveţe pe toţi copiii numai ceea ce au învăţat ei înşişi oarecum mai înainte de la noi, - şi astfel sunt ei prin necesitate călăuze oarbe orbilor!
        Noi am învăţat într-adevăr de la acel Unul adevărul mare, sfînt şi putem acum foarte bine să distingem lumina de întuneric; dar pînă ce lumina noastră le va fi împărtăşită tuturor oamenilor acestui pămînt, pînă atunci va fi încă aşa cîte un coş împletit de un oarecare duh uriaş! Spune-mi totuşi, ce va fi la sfîrşit din fiica ta mică aşa foarte drăgălaşă!? Ea este într-adevăr un duh uriaş şi este acum încă la aceasta învăţată de un rabin ceresc. Spune, spre ce va fi aceasta la sfîrşit determinată!? Spre o soţie casnică, desigur, puţin probabil!“
        Spune Ebahl: „Inaltule domn! Să privim la şcolile noastre de fete? Cum sunt ele reprezentate? Cu adevărat, înaltule domn, într-o formă, că este pentru omenirea o veritabilă ruşine! Şi eu sunt de aceea de părereă: O şcoală bună de fete ar fi doară de asemenea numai foarte tare de dorit; pentru că o mamă, un ceva, ce poate deveni doar dintr-o fată, este totuşi mereu prima şi cea mai bună învăţătoare a copiilor. Dacă ea are duh, inimă şi cap în privinţa potrivită, cum se obişnuieşte a se spune, atunci nici copiii ei nu-şi vor clădi desigur casele lor pe nisipul mării şi vor putea fi de-abia duşi oarecum în continuare într-o înşelare. Dacă însă mamele, cum a fost cazul pînă acum numai din păcate prea des, sunt mai proaste adesea decît un vierme de ploaie, da, atunci este de aşteptat cu adevărat foarte puţin sau absolut nimic de la o educaţie a mamei! - Spune, înaltule domn, dacă am şi aici dreptate sau nu!“

192. Despre drepturile la zeciuală şi de tribut ale templului.

        Spune Cireniu: „şi aici ai tu dreptate pe deplin şi eu recunosc acum în tine un om de treabă foarte înţelept şi trebuie să te fac un oarecare şef cu multe împuterniciri!“
        Spune Ebahl: „Va fi greu de înfăptuit, deoarece mai sunt încă tot un evreu, căruia îi este cel mai sever interzis din partea templului, să primească oarecare funcţii şi onoruri din partea Romei!“
        Spune Cireniu: „Aşadar, ce va fi într-adevăr, dacă te fac un cetăţean roman? Şi dacă eşti tu astfel, atunci poţi accepta orice funcţie de onoare romană imaginabilă şi noi vom ştii să pedepsim templul foarte deosebit, dacă s-ar pune împotriva acestui lucru! Dacă vrei prin urmare, te fac un cetăţean roman!“
        Spune Ebahl: „Inaltule domn, cu adevărat, nu din cauza onorurilor şi a înaltei stări respectabile ale unui cetăţean roman, ci din cauza libertăţii pure, care îi este dată fiecărui cetăţean de treabă al Romei, primesc eu cererea ta! Eu voi rămîne în inimă într-adevăr pe veci un evreau adevărat, - pentru că doară nu poţi fi în sine cu nimic împotriva convingerii celei mai vii, că iudaismul pur, vechi şi adevărat a venit la oameni pe deplin adevărat din ceruri şi că doar în acesta este mîntuirea de căutat şi de găsit; dar, faţă de lumea exterioară, vreau eu astfel să fiu un roman ca unul, care a fost născut în mijlocul Romei, de o femeie romană ireproşabilă.“
        Spune Cireniu: „Bine, să primeşti de îndată din mîinile mele scrisoarea pe pergament, care este în toate timpurile valabilă şi înzestrată cu toate drepturile unui cetăţean al oraşului Roma! Cînd le vei arăta atunci templierilor o asemenea scrisoare, atunci te vor lăsa ei foarte sigur în cea mai deplină linişte şi vei fi atunci mai mult în stare să fii în folosul omenirii, decît s-a putut întîmpla pînă acum; şi de aceea: eu vreau aceasta şi aşa să se întîmple!“
        Aici face Cireniu un semn cu mîna scribului său secret şi acesta a adus numaidecît scrisoarea. Cireniu a scris numele lui în josul paginii şi i-a înmînat scrisoarea de îndată lui Ebahl.
        Ebahl, foarte emoţionat de bunătatea guvernatorului superior, i-a mulţumit lui Cireniu din adîncul inimii şi a grăit la sfîrşitul cuvîntării sale de mulţumire: „Cu adevărat, o asemenea onoare n-am sperat eu niciodată în apropierea oraşului Cezarea! Această scrisoare să fie din partea mea însă de asemenea însoţită de cele mai bune înfăptuiri pentru omenire şi acest lucru cu atît mai mult, deoarece îmi revine şi în scrisoare dreptul şi împuternicirea imperială de a face din orice evreau cinstit un cetăţean roman, căruia atunci, ca mie însumi, îi revin toate drepturile şi avantajele unui cetăţean roman. Cu adevărat, împrejurimea noastră să numere acuşi o grămadă de cetăţeni romani şi luările de rămas bun ale fariseilor din aceste regiuni, să se înmulţească ca iarba în primăvară! Oh, asta va fi minunat!“
        Spune bătrînul Marcus, care stătea lîngă: „Frate, tu ai într-adevăr dreptate, că te bucuri foarte tare asupra acestui lucru; pentru că este o treabă mare de a fi un cetăţean al Romei! Eu sunt aceasta din naştere; dar cu nimic mai puţin trebuie să le plătesc totuşi preoţilor templului, în fiecare an, un anumit tribut, asemenea evreilor. De la evrei iau ei numai zeciuiala, de la noi romanii însă un anumit tribut, un drept obţinut cu înşelăciune de la curtea romană, - şi trebuie să ştii să te învoieşti cu ei, dacă vrei să ajungi din tributul greu în bătrîna zeciuială. Numai această obligaţie de a plăti tribut de către cetaţenii romani către templu, ar trebui să-i fie luată templului iarăşi fără toată reţinerea de către Roma; mai întîi este impozitul de tribut prea greu şi în al doilea rînd, acesta face templul prea puternic, - şi amîndouă lucruri sunt rele.
        În transportul actual de nelegiuiţi către Sidon, se află tocmai iarăşi cîţiva instigatori, care au fost foarte sigur plătiţi de templu pentru lucrul lor. Este, ce-i drept, adevărat, că obligaţia de tribut există, ca o povară ieşită din comun, doar în unele principate ale Canaanului şi templul îşi are de promovat numai acolo drepturile sale, unde apare aceasta ca fiind în vigoare; dar templierii nu se mulţumesc cu asta, fac abuzuri cu ajutorul unor acte doveditoare false, pe care la arată ca fiind noi şi ieşind de la Roma şi îi silesc pe cetăţenii romani, să se înţeleagă cu ei cel puţin asupra zeciuielii. Eu am fost nevoit încă astăzi dimineaţă să le plătesc zeciuiala de peşte, căci, altfel, mi-ar fi făcut cu siguranţă toate bunecuviinţele imaginabile.
         Părerea mea ar fi în consecinţă aceasta: Ar trebui să i se ia templului, atît de curînd pe cît este posibil, toate concesiile posibile ale Romei, fără vreo oarecare excepţie; pentru că altfel ajunge Roma în pericol să primească în Asia acuşi răzvrătiri peste răzvrătiri şi înainte ca patruzeci de veri să treacă, va primi Roma cinstea foarte neplăcută să fie nevoită să cucerească şi cealaltă Asie pentru a doua oară de la Alfa pînă la Omega! - Aceasta este părerea mea, în care mă încred acum tare, pentru că cunosc foarte exact stările templului şi le şi detest însă foarte adînc.“
        Spune Cireniu: „şi pentru acest picior infirm se va lăsa găsit un toiag! Dar dacă templierii îndrăznesc să dorească tributul şi din această regiune şi să creeze din acesta vechia lor zeciuială, atunci vom rîndui într-adevăr fără zăbovire să se năpăstuiască o vreme de tunet bine hrănită asupra templului; pentru că asta e iarăşi o acţiune pe cont propriu din partea templului, care ar putea avea cu timpul, într-adevăr, cele mai rele urmări pentru Roma.
        (Intorcîndu-se către căpitanul Iuliu:) „Tu, Iuliu, vei primi încă astăzi cîteva suluri, pe care vei scrie după gîndirea ta cîteva propoziţii scurte pentru templu! - Tu mă înţelegi!?“
        Spune Iuliu: „Ar fi totul bine şi potrivit, dacă regatul Iudeea n-ar fi fost dat mîncăciosului Irod în arendă, aproape cu toate drepturile de domnie! La aceasta se află în Ierusalim încă un guvernator neglijent, anume Ponţiu Pilat, care este foarte bucuros, dacă oamenii îi acordă pace şi linişte; cu acesta nu este prin urmare prea multe de înfăptuit! Dar aici se adaugă încă o circumstanţă fatală, care este foarte straşnic de luat în seamă: Dă-i tu templului o mie de legi încă cît se poate de grele şi el se va strecura printre toate, asemenea unui Proteu, - şi eu întreb, ce se poate atunci face încă mai departe.
        A merge către templu cu o oarecare putere exterioară prea vizibilă, ar fi o treabă foarte îndrăzneaţă; pentru că poporul ţine de acesta şi îi consideră pe preoţi, anume în Iudeea, ca oameni pe jumătate zei şi ca mijlocitori între Dumnezeul lor şi oameni. Dacă ai constrînge, prin urmare, templul cu o oarecare violenţă vizibilă, atunci ai avea, însă, de asemenea, imediat cea mai arzătoare revoltă în întreaga Iudee pe gît; de aceaa este aici nevoie de foarte multă grijă, înainte ca să doreşti să înfăptuieşti ceva cu templul, în cea mai deplină seriozitate!
        Ah, aici în Galilea şi anume în Ghenizaret, care se află într-o veşnică stare de asediu şi unde poporul este deja foarte înformat, te poţi duce foarte eficient pe cîmpul de luptă împotriva celor negrii; dar în Iudea nu se poate face aceasta absolut de loc! De aceea este deviza: Dacă este ceva de înfăptuit împotriva templului, atunci trebuie ca să se ţină sfat înainte de aceasta!
        Templul a ştiut să-şi creeze tot felul de privilegii de la Roma, pe tot felul de căi furişate, privilegii pe care trebuie să le respectăm, atîta timp cît avem norocul şi onoarea de a fi romani. Dacă treaba se desfăşoară astfel, atunci îmi vor folosi CHARTE ALBAE (documente albe, asta înseamnă nescrise) puţin sau absolut de loc! În regiunea mea însă, sunt eu însumi oricum Charta alba în măsură îndeajunsă! - De altfel, pot să folosesc întotdeauna cîteva.
        În Ghenizaret şi regiunea destul de largă de prin jur a acestuia, le-am gonit templierilor şantajul de tribut şi de zeciuială în aşa fel, că şi-au lăsat într-adevăr lăcomia lor desigur să se prăpădească pentru toate timpurile şi dacă sunt bine informat, atunci a şi făcut deja superiorul nostru de treabă Corneliu, în Capernaum, deja de mult acelaşi lucru, - şi astfel este Galilea aşa de destul de liberă de urgiile templului, exceptînd cîteva asupriri irodiane; dar, în puternica Iudee, nu va fi încă nici pe departe posibil de a obţine aceasta. Aceasta este aşa părerea mea. - Tu, înaltule domn, poţi, însă, totuşi, să ordoni ce vrei tu şi eu voi fi mereu slujitorul şi servitorul tău cel mai devotat!“

193. Tratarea răufăcătorilor şi a obsedaţilor.

        Cireniu l-a lăudat aici pe Iuliu, spuse însă de asemenea foarte bine şi înţelept: „Dragă Iuliu, tu ştii că eu am mare încredere în tine şi că mintea ta limpede mi-a plăcut întotdeauna bine; dar ceea ce ai spus acum, nu pare a fi, aşadar, totuşi, aşa în totalitate să fi ieşit din propria ta opinie şi părere. Aceasta ai primit-o în gîndirea de asemenea de la acel anumit Unul!“
        Spune Iuliu: „O, desigur; pentru că adevărul nu se află în foc, ci numai în lumina blîndă a Acestuia; şi astfel am devenit eu de asemenea cu mult mai blînd şi tolerant de cînd l-am cunoscut. Oh, dacă aş putea, totuşi, să mă întîlnesc cu El pe undeva numai încă o dată în viaţa mea!“
        Spune şi Jarah, care stătea lîngă şi era atentă la toate: „Oh, aceasta este şi singura şi unica dorinţă a mea!“
        În timpul acestei discuţii, am venit Eu neobservat în spatele lui Iuliu. Numai Cireniu Mă observă şi i-a spus lui Iuliu la semnul Meu: „Tu, uită-te puţin în spate! În spatele tău se află Cineva, de parcă ar vrea să vorbească cu tine!“
        Iuliu se uită repede în spate şi cade aproape într-un leşin de bucurie de a Mă vedea aici şi Jarah scoate un strigăt de cea mai mare bucurie şi îmi cade la piept ca moartă; şi Eu am fost nevoit s-o las să se odihnească astfel în jur de o jumătate de oră, pînă ce şi-a revenit iarăşi din ameţeala ei fericită.
        Deoarece începuse însă să se lase deja tare seara, de aceea i-am Eu spus bătrînului Marcus: „Tu te vei îngriji acum iarăşi pentru faptul, ca să primim o cină înbelşugată ; lasă să nu fie nici o lipsă de peşte, pîine şi vin!“
        Spune Marcus: „Doamne, ce vom face însă cu răufăcătorii, care acolo, la mare, legaţi de stîlpi, păziţi de soldaţi, aşteaptă probabil sentinţa lor cu cea mai mare frică?“
        Spun Eu: „Pe aceştia îi lăsăm astăzi să sufere înşeptit, din cauza celor multe duhuri rele, de care sunt posedaţi şi nimeni nu are voie să le dea nici ceva de mîncare, nici ceva de băut, căci, altfel, n-ar fi vindecabili! Tu, fratele Meu Iuliu, fă-le conoscută astăzi o sentinţă, potrivit cu care trebuie să îndure mîine cea mai dureroasă moarte, prin arderea înceată, în decursul întregii zile! Mîine, însă, să fie ei atunci de-abia absolviţi de pedeapsă şi Eu voi vedea, dacă sunt de puşi în libertate. Frica peste măsură de mare îi va înfrînge pe locuitorii lor răi şi ei vor începe încetul cu încetul să-şi ia rămas bun. Legaţi-i însă bine tare de stîlpi, căci, altfel, vă vor da mult de lucru!
        Pe cei şapte instigatori politici, pentru că nu au păcătuit contra nici unui lucru însemnat, lăsaţi-i puţin mai uşurel; acelora vestiţi-le o pedeapsă corporală ascuţită cu buciul şi rînduiţi apoi să le fie dat ceva pîine şi apă! Dimineaţa se va arăta, dacă pedeapsa le este de iertat sau nu!“
        La aceste cuvinte i-a spus Cireniu lui Iuliu: „Deci, mergi, aşadar, acolo, rupe toiagul şi vesteşte-le, la ce trebuie să se aştepte mîine!“
        Iuliu se ridică de îndată şi merge cu cîţiva suburdonaţi de-ai săi la coasta, care se afla la nici cinci sute de paşi de lociunţa lui Marcus. Acolo ei au ajuns la delicvenţii prinşi de nişte stîlpi şi le-a poruncit soldaţilor, să-i lege pe aceştia şi mai strîns de acei stîlpi. Cînd soldaţii au executat acest ordin prin a-i lega pe aceştia cu frînghii şi cu lanţuri, de abia atunci le-a dat veste Iuliu celor cinci ucigaşi, ce vor avea ei de ispăşit deja începînd cu dimineaţa din următoarea zi! Tot aşa le-a vestit celor şapte delicvenţi politici pedeapsa lor cruntă.
        Cînd au auzit cei cinci ucigaşi o astfel de sentinţă, au început aceştia să plîngă, să se vaite şi să dispere şi ei încep să strige cît pot de tare, ca ei să fie totuşi omorîţi pe loc; căci o astfel de stare jenantă le era imposibil de suportat! Tot aşa strigă şi cei şapte ca să fie mai îngăduitor şi să aibă mai multă milă. Dar Iuliu se îndepărtează de îndată de acei cinci ucigaşi şi de cei şapte delicvenţi politici şi nu le mai ascultă strigătele înspămîntătoare.
        Cînd el a ajuns la noi, a început să vorbească (Iuliu:) „Acest lucru nu este într-adevăr unul minor! Acele plîngeri, chipurile disperate, gesturi, în faţa cărora se înspăimîntă şi un animal! Deci, eu sunt totuşi bucuros că nu mă mai aflu în apropierea lor! Este aproape de necrezut, - dar capul meduzei nu poate avea un aspect omenesc! Sunt într-adevăr cît se poate de curios, ce chipuri vor avea aceşti răufăcători!“
        „Vezi tu“, îi spun Eu lui Iuliu, „acesta este efectul spiritelor rele din ei! Acestea nu vor putea suporta frica cea mare pînă mîine şi vor pleca, cum am spus Eu şi de mîine noi vom avea lucru uşor, ca să-i scăpăm pe aceşti oameni de sub dominarea lor.“
        Întreabă Cireniu: „Dar ce se va întîmpla după aceea cu ei? Le vom putea da drumul, sau va mai trebui să-i reţinem pentru o vreme?“
        Spun Eu: „Cu siguranţă, căci fără învăţăturile necesare nu pot fi lăsaţi pe piciorul liber! Nici cei şapte nu vor pleca; deoarece nici un om nu scapă aşa de repede de un păcat, cum el a comis unul! Ca timp pentru acei cinci, nu va ajunge un an şi pentru cei şapte va fi nevoie de cel puţin o jumătate de an. - şi acum să aşteptăm în linişte şi bucuroşi cina!“

194. Discursurile înţelepte ale Jareih.

        Spune după aceasta bătrînul Marcus: „Doamne şi Învăţătorul tuturor învăţătorilor! Tu ai spus mai înainte către mine, că astăzi voi auzi eu rarităţi despre menirea omului şi eu voi începe să cunosc şi împărăţia lui Dumnezeu. Da într-adevăr şi cît se poate de minunat! Eu am auzit deja multe în această zi, am văzut şi am trăit, cum pînă acum niciodată în întreaga mea viaţă; şi acum se adeveresc spusele Tale şi prin urmare eu voi face tot posibilul, ca picioarele noastre obosite să nu meragă nefericite la odihnă.“
        Spun Eu: „Da, da, du-te şi uită-te dacă bucătăresele nu au terminat încă cu arta lor! După cină se vor mai întîmpla cîteva lucruri, ce te vor aduce iar cu un pas mai aproape de împărăţia lui Dumnezeu.“
        Spune Marcus: „Dar Doamne, ce este cu această fată, care încă te ţine în braţe şi îţi inundă pieptul cu lacrimi; nu-ţi va mai da drumul, cum se pare acum?!“
        Spun Eu: „Întreab-o tu pe această fată, ea nu-ţi va rămîne datoare cu vreun răspuns!“
        Marcus o întreabă acum pe Jarah care pare aproape de ceruri.
        Jarah se îndreaptă imediat şi spune: „Ascultă, tu drag şi bătrîn prieten! Cine l-a apucat o dată pe Acesta, acel nu mai are voie să-I dea drumul; căci dacă îl lasă, atunci şi-a lăsat şi viaţa veşnică şi a pierdut-o pe aceasta pentru totdeauna. Ceea ce eu fac trupeşte, acest lucru ar trebui ca voi să-l faceţi cu toţii în inimă, aşa cum fac şi eu cu toată inima mea!
        Cine îşi iubeşte viaţa, dar care îl dă pe Domnul uşor deoparte pentru lume, acela îşi va pierde viaţa, pentru că l-a pierdut pe Domnul vieţii. Dar cine nu-i dă importanţă vieţii şi numeşte ‘viaţa’ doar pe cea din inimă, trăind-o doar pentru Domnul tuturor vieţilor, acela va primi viaţa veşnică, chiar dacă ar muri de mii de ori trupeşte!
        Iată, atunci cînd Domnul a venit pentru prima oară la noi, eu l-am recunoscut mai întîi în inima mea şi doar pe El îl iubesc deasupra tuturor; da, dacă El ar cere acum de la mine, ca eu să mor în această clipă pentru El, atunci mi-ar fi moartea o bucurie binevenită! Ăici ştiu şi simt cît se poate de viu, că dragostea pentru El nu va mai putea muri în veci, pentru că îi este imposibil, să comită un păcat, care, de fapt, este singura moarte pentru suflet. Dar dacă este mort sufletul omului, atunci este mort şi întreg omul. Acest lucru să-l reţii cît se poate mai bine, tu, bărbat bătrîn; căci eu sunt din şcoala cerurilor, care este dragostea şi adevărul şi viaţa. Ceea ce eu ţi-am spus acum, sunt învăţături din ceruri şi din această pricină tu ar trebui să le reţii bine!“
        Cînd bătrînul Marcus a auzit aceste vorbe de la Jarah, a început el să vorbească, străpuns de entuiziasmare: „O tu copil din ceruri, care eşti mult prea bun şi prea pur pentru această lume murdară! Într-adevăr, dacă Domnul ar părăsi casa mea trupeşte, atunci eu voi veni la tine, pentru a învăţa înţelepciunea cerească! Oh, ce difernţă între tine şi fiicele mele! Tu eşti deja un soare şi fiicele mele de abia că sunt strălucirea acestuia într-o picătură mică de rouă! O Ebahl, cît de bucuros poţi fi tu, că eşti tatăl unui asemenea înger!“
        Aici au început să-i curgă lacrimile lui Marcus din ochii săi plini de fericire şi el a mers cu paşi grăbiţi în bucătărie, pentru a se interesa de cină şi să le povestească fiicelor sale, ce învăţătură a primit el de la fetiţa aceea din Ghenizaret, iar fiicele sale s-au mirat şi l-au rugat, ca acesta să găsească după cină o ocazie, prin care şi ele să poată schimba o vorbă cu copilul ceresc.
        Marcus a fost cît se poate de bucuros la aceste cuvinte şi le-a promis că va face aceasta, doar, ca ele să se grăbească, ca cina să fie gata. Şi fiicele au vorbit: „Tată, într-un sfert de oră va fi totul pregătit!“
        Aşa a plecat Marcus din bucătărie şi le-a ordonat fiilor săi, să aşeze repede pe masa de afară vin şi pîine şi să aibă grijă, ca nu cumva să lipsească lumina; pe masă să ardă mai multe lămpi umplute şi celălalt spaţiu de curte să fie umplut cu torţe de pescari, iar acestea să ardă întreaga noapte! - Toate acestea au fost imediat aranjate şi cînd a început să se lase noaptea, ardeau la mese daja mai multe lămpi şi curtea cea largă era luminată de mai multe făclii. Imediat au fost aduşi la masă peşti minunat pregătiţi, pîine, vin şi tot felul de fructe.
        Înainte de mîncare, a rostit Jarah un Psalm al lui David şi M-a rugat după aceea ca Eu să binecuvîntez mîncarea şi băutura; şi Eu am făcut aceasta, iar după aceea ne-am aşezat cu toţii la masă, am mîncat cu mare poftă bucatele gătite şi am devenit veseli la măsura cea dreaptă a vinului. Eu stăteam lîngă Cireniu şi lîngă drăgălaşa Jarah; Cireniu stătea în partea Mea stîngă şi Jarah stătea în dreapta Mea; lîngă Jarah stătea Rafael al ei şi în faţa acestuia se afla bătrînul Marcus. Acesta din urmă însă a observat cum mînca Rafael bucatele; căci dacă Rafael ducea în faţa gurii un peşte sau o bucată de pîine, un fruct sau un pahar de vin, atunci dispăreau toate şi Marcus nu-l putea vedea pe acel tînăr că mînca sau mesteca vreun fel de mîncare.
        Josose, fiul adoptiv al lui Cireniu, care se afla lîngă Cireniu, a observat uimirea mută a bătrînului Marcus şi a vorbit: „Bătrîn războinic Marcus! Ce îţi place aşa de mult la rabinul Rafael, că nu mai vrei nici măcar să-ţi muţi privirea de la el?“
        Vorbeşte bătrînul: „Da, tu fiu înalt al stăpînului şi al domnitorului meu, aici se petrec într-adevăr apariţii ciudate! Acest băiat duce la gură mîncare şi băutură, nu-şi deschide niciodată gura, nu mestecă şi nu bagă ceva în aceasta; dar mîncarea totuşi dispare în faţa gurii sale! Cum se întîmplă aceasta? Cum se poate? Acest lucru este iarăşi un miracol! Ce pot eu să învăţ din toate acestea?“

195. Duhul şi materia.

        Spune Josose: „Din aceasta tu poţi învăţa, că în ceruri nu poate intra nimic material, adică, cum acest înger dizolvă toată mîncare materială în cea spirituală şi din aceasta el culege doar cea ce este curat duhovnicesc. Acel tînăr este un duh pur omenesc din ceruri şi prin el se poate vedea cerul într-o formă mai minusculă; dar aceste mîncăruri ne reprezintă pe noi oamenii, care încă mai suntem prinşi în materia noastră. Aceasta este într-adevăr deja cît se poate de bine preparată, ca şi aceste mîncăruri, la soba de foc al marelui Învăţător, care ne-a învăţat aceasta şi care se mai află trupeşte printre noi, - dar totuşi noi nu putem intra cu aceste trupuri ale noastre în împărăţia cerurilor.
        Dar cînd noi vom fi chemaţi de Dumnezeu, ca să părăsim acest pămînt, atunci un înger al lui Dumnezeu va face cu noi tot acelaşi lucru. Aşa cum face acesta acum cu mîncărurile, adică aceasta înseamnă, că într-o clipă el va elibera tot ce este spiritual din materie, materia o va preda descompunerii totale, sufletul însă şi duhul de viaţă, cît şi totul, ce aparţine sufletului în materie, va trece într-o formă desăvîrşită omenească în lumea spiritelor după voinţa veşnică şi de neaschimbat a lui Dumnezeu! - Iată, acest lucru tu trebuie şi poţi să-l înveţi din felul ciudat de mîncare al acestui măreţ tînăr ceresc!“
        Spune Marcus, cît se poate de mirat din cauza înţelepciunii lui Josoe: „Eu am observat deja de mult, că tu eşti un băiat cît se poate de înţelept şi de avansat vîrstei tale; dar nu aş fi crezut că eşti chiar aşa de înţelept! Tu mi-ai dat o învăţătură foarte importantă, pentru care eu îţi voi mulţumi întotdeauna; dar să ştii, că setea de cunoaştere a omului devine din ce în ce mai puternică, cu cît mai multe ştie el şi din această pricină, pe mine mă interesează acum, să aflu peste această învăţătură, cum se întîmplă o astfel de dizolvare a materiei!“
        Spune Josoe: „Prietene, nu este bine, atunci cînd un om ştie prea multe; dar acest lucru tu poţi să-l reţii! Iată, materia nu este nimic altceva decît ceva spiritual fixat prin voinţa atotputernica a lui Dumnezeu. Un astfel de înger nu are nimic altceva decît exprimarea personificată a voinţei atotputernice a lui Dumnezeu; el nu poate în nici într-un caz să dorească altceva decît ceea ce vrea Dumnezeu.
        Dacă vrea Dumnezeu să dizolve materia, atunci aceasta se va reţine printr-o înfăţişare de om a atotputernicei voinţe a lui Dumnezeu, ceea ce este fix sau legat se dizolvă şi toată materia dispare într-o clipă, trece în elementul spiritual de veci şi rămîne prin urmare ceea, ce a fost din începuturi, doar că este mai desăvîrşită şi mai perfecţionată.
        Nenumărate puteri se vor uni şi vor deveni un individ mare desăvîrşit şi acesta va fi prin urmare un perfect spirit omenesc după voinţa Domnului pe veci! - Ai înţeles tu aceasta?“
        Spune Marcus: „Da, am înţeles aceasta, dar acum nu te întreb nimic mai departe; căci înţelepciunea ta este mult prea înaltă pentru înţelegerile mele! Dar ceea ce aş vrea să aud, sună aşa; vreau să te aud pe tine vorbind cu fata la fel de înţeleaptă, pe nume Jarah; acest lucru probabil că va fi un deliciu, aşa cum nu se va mai putea găsi vreodată în ceruri!“
        Spune Josoe: „Iată, acest lucru este puţin cam înfumurat din partea ta! - Aici vezi tu acum două pahare pline de vin! Ar fi înţelept dacă ai vrea să torni unul plin peste celălalt plin? Nu s-ar vărsa pe pămînt vinul nobil la această lucrare pentru nimic şi iar nimic? Ce folos ar avea? Ceea ce eu ştiu, cu siguranţă că ştie şi fata şi prin aceasta nu aş putea nici eu să învăţ ceva de la ea şi nici ea de la mine! Din această pricină noi ne vom scuti de astfel de eforturi. Vorbeşte tu mai bine cu minunatul copil al lui Dumnezeu! Tu şi fiicele tale, femeia şi fii tăi vor putea învăţa multe de la ea; căci pînă acum nu a mai trăit vreo fată de pe pămînt astfel de experinţe, date de la Dumnezeu, cum a trăit această fată. Ştie nenumărat de multe, ce în afară de Domnul nu ştie vreun alt om de pe acest pămînt mare şi întins. - Înţelegi tu ceea ce eu am spus?“