----------------------------------- Acustic 20.10.2009, 01:50 Capitolul 6 - Un schimb de păreri între farisei și Iulius despre Iisus ----------------------------------- Capitolul 6 Un schimb de păreri între farisei și Iulius despre Iisus 1. Și a zis atunci tânărul fariseu, și toți ceilalți odată cu el: “Slavă lui Dumnezeu din ceruri că El i-a dai omului acesta atâta putere încât să-i poată tămădui pe bieții muritori! Stă de altfel scris și în mărturiile profeților că Dumnezeu îi va trimite într-o zi poporului lui Israel un Mesia. Ei bine, ce-ar fi dacă l-am primi drept Mesia? E drept că Mesia, potrivit profețiilor, n-ar fi trebuit să se fi născut în Galileea și să se tragă de acolo; dar, pe de altă parte, este vorba de limbajul profeților, pe care de fapt, din punct de vedere spiritual, noi nici nu-i înțelegem pe deplin! N-am înțeles niciodată prea bine de ce nu s-ar putea naște un profet sau un alt mare om în Galileea, mai ales că galileenii n-au nici o vină pentru faptul că sunt galileeni. Însă așa stă scris! Cel care vrea să creadă n-are decât să creadă; cel care însă nu vrea să creadă, acela nu va crede, și din această ultimă categorie cred că facem, se pare, cam toți parte, astfel încât nu ne va stânjeni cu nimic să-l primim pe Mântuitorul acesta din Nazaret drept un Mesia în carne și oase. 2. Există totuși un lucru foarte ciudat și se pune o mare întrebare: cum de a dobândit omul acesta puteri depline, asemenea lui Dumnezeu?! Fiindcă, după câte am putut afla noi din cercetările noastre despre el și despre originea sa, el este - din câte se pare - fiul unui tâmplar și chiar el a lucrat tâmplărie împreună cu tatăl său și cu frații săi, pe ici pe colo, și nimeni n-a văzut la el ceva nemaipomenit; și nici n-a fost văzut vreodată citind, scriind sau socotind, iar legăturile sale cu oamenii par să fi fost destul de restrânse și nu neapărat spirituale! 3. Da, ne-au povestit chiar oameni din Nazaret, tatăl și mama sa îl certau uneori, în primul rând pentru faptul că nu se lăsa dus prea ușor la sinagogă, în al doilea rând pentru că nu prea vroia să i se citească scriptura și, în al treilea rând pentru că se sinchisea prea puțin sau chiar deloc de sabat. Cel mai mult se pare că îi plăcea natura, pe care o contempla în tăcere. 4. De asemenea, se pare că și pescuitul ar fi fost una dintre îndeletnicirile sale preferate și că ar fi avut chiar mult noroc la pescuit, motiv pentru care pescarii îl primeau cu mare plăcere printre ei. 5. Pe scurt, din cele am putut afla noi despre el, se desprinde limpede, în primul rând că n-ar fi urmat nicăieri vreo școală și, un al doilea lucru binecunoscut, a fost întotdeauna un om cu un grad foarte redus de cultură. 6. Și iată, dintr-o dată, s-a trezit și s-a simțit înzestrat cu o asemenea înțelepciune, încât poți spune cu toată convingerea că niciodată n-a pășit pe pământ un om mai înțelept decât el! 7. Ei bine. toate acestea și încă o mulțime de alte asemenea lucruri le-am aflat noi despre el, iar acum îl întâlnim aici și ne convingem că este cu adevărat un om cu totul neobișnuit. Și suntem convinși că de aceea nimeni nu ne va lua în nume de rău dacă ne punem întrebarea: cum a dobândit el asemenea puteri absolut nemaiauzite, pe care nu le-a avut nici un om până la el și sigur nu le va mai avea vreun altul de acum înainte?” 8. Iulius a spus: “Dar cine cunoaște oare căile ascunse ale spiritului lui Dumnezeu și măsura în care acesta dorește să se împletească într-o legătură vie cu spiritul unui om?! Nu s-ar putea oare ca atotputernicul spirit divin să se reunească în toată plenitudinea forțelor sale cu spiritul unui om, pentru a lucra apoi așa cum firește că nu ar putea nicicând lucra un om simplu, tocmai pentru că nu este Dumnezeu?! 9. Acolo însă unde Dumnezeu însuși vorbește și acționează prin spiritul pe deplin înflorit al unui om, evident neobișnuit de înzestrat, acolo noi, bieții muritori, nu vedem decât minune după minune. Vorba și fapta sunt una - iar noi nu le putem face asemenea Lui nici pe una, nici pe cealaltă; căci noi suntem cu trupul și cu spiritul nostru doar oameni. El însă este doar cu trupul un om asemenea nouă, căci cu spiritul EI este una cu Dumnezeu în cel mai înalt grad și stăpânește întregul infinit! 10. Și, întrucât - potrivit credinței romane - suntem datori să adorăm divinitatea pură recunoscută și să ne rugăm ei oriunde și oricum s-ar arăta ea, tot așa este și în acest caz limpede că față de un om, prin care se manifestă vădit întreaga plenitudine a spiritului atotputernic al lui Dumnezeu, suntem obligați să ne purtăm cu totul altfel de cum ne purtăm noi unul față de altul; și sper ca lucrul acesta să fi fost bine înțeles! 11. Puteți înțelege de aici de ce noi, romani sus-puși, Îi aducem din adâncul inimii prinosul nostru de înaltă venerație, iubire și prețuire, recunoscând și proslăvind în El pe stăpânul întregii lumi. Spuneți-mi voi dacă acest lucru nu vi se pare absolut necesar și pe deplin justificat!” 12. Fariseul cel tânăr a spus: “O. ba da. Într-adevăr: căci, în multe aspecte, credința voastră ne place chiar foarte mult, iar în împrejurările date ea este pe deplin valabilă. Doar că, firește, potrivit adevăratei învățături a lui Moise, ideea este puțin mai greu de primit și puțin stânjenitoare; căci acolo se precizează cu toată tăria: «Eu sunt singurul Dumnezeu și nu trebuie să primești alți zei străini alături de Mine!”“ 13. Iulius a răspuns: “Foarte adevărat; dar și în cazul lui Moise trebuie să înțelegem nu doar cuvintele în sine, ci adevăratul lor spirit, și atunci vom descoperi ușor că Moise, cu toală învățătura lui severă, n-ar putea găsi în cazul de față nici un fel de contradicție, din moment ce eu pornesc cu gândul că omul este dator să recunoască și să venereze o anumită afirmație sau alta, mereu însă ale unuia și aceluiași Dumnezeu, cel cu care a vorbit Moise. Motiv pentru care egiptenii, grecii și noi, romanii - chiar dacă, până la urmă, dintr-o superstiție oarbă - le-am arătat o venerație absolut divină tuturor oamenilor și făpturilor la care am descoperit vreo putere sau manifestare cu totul neobișnuită. 14. Ei, și atunci ne-am zis: omul cel neprihănit nu vede decât, neprihănirea! Dacă omenirea, despre care se știe că este cam superstițioasă de felul ei, nu va aluneca, în adulația pe care o acordă divinității sub toate reprezentările posibile, spre ceva foarte rău - drum pe care ea este din păcate aproape întotdeauna împinsă de foamete și de setea de putere și de înavuțire a preoților - și anume spre îmbunarea zeilor înfuriați prin jertfe umane, atunci un dram de superstiție nici nu-i poate fi reproșată drept un păcat spiritual prea mare, căci, după părerea mea, este totuși oricând mai bine ca omul să creadă în ceva care are un oarecare temei, decât să nu creadă în nimic și să decadă astfel la stadiul de dobitoc, care nu știe nici de credința adevărată, și nici de superstiție. 15. Un om care nu are și nu poale primi nici un fel de credință nu poate ajunge nici la o adevărată dezvoltare a minții sale. Căci cel care vrea să ridice o casă, trebuie să se îngrijească mai întâi să-și strângă cele trebuincioase. Cum să ridici chiar și o cât de simplă colibă de pescar dacă nu ai materialele necesare? Și chiar dacă materialelor în stare brută nu le găsești la început nici un fel de ordine, în curând va putea fi hotărâtă una, numai să existe materialele. Dacă însă materialele lipsesc, problema aranjării lor dispare de la sine. 16. De aceea vă spun vouă omului îi este mai de folos chiar și credința într-o superstiție oarecare decât lipsa oricărei credințe, căci până la urmă chiar și paiele sunt mai bune decât nimic! Din paie tot mai faci ceva; din nimic însă nu va ieși în veci decât tot nimic! Tocmai de aceea noi, romanii, îngăduim tot felul de superstiții, adeseori dintre cele mai sumbre, ale poporului vostru, pentru că noi intuim că, până la urmă, chiar și acestea tot ar putea avea vreun folos pentru omenire. 17. Templierii reprezintă însă pentru noi o oroare, fiindcă știm foarte bine că ei nu cred în nimic. În schimb însă, în locul adevărului ei îi arată poporului cele mai absurde lucruri preamărindu-le ca și cum ar fi divine în cel mai înalt grad, făcându-l să creadă în ele, ba introduc chiar cele mai severe pedepse împotriva acelor oameni care, datorită istețimii lor înnăscute, până la urmă nu pot crede, în ciuda oricărei amenințări, frumusețea este urâțenie, soarele nu strălucește luminos, ci este întunecat, și că în râul Kidron curge sânge și nu apă. Acest lucru eu îl consider drept o răutate fără seamăn; nu cred însă același lucru și despre superstițiile în care crede un om oarecare! 18. Firește, dacă cineva are o avere mare și un bun prilej de a le oferi unor orbi calea cea dreaptă a luminii, sigur că acest lucru ar fi de neprețuit; atâta timp însă cât nu sunteți în stare să faceți acest lucru, lăsați poporului credința lui pioasă! Căci, dacă nu-i putem da ceva mai bun în schimb,-i lăsăm măcar ceea ce are!”