----------------------------------- Acustic 30.12.2009, 10:18 Capitolul 176 - Cum poate să devină omul una cu Dumnezeu. Simon își recunoaște slăbiciunile trupești ----------------------------------- Capitolul 176 Cum poate să devină omul una cu Dumnezeu. Simon își recunoaște slăbiciunile trupești 1. (Simon): „Eu văd acum că Tu, Doamne, Te dezvălui oamenilor ca Dumnezeu și nu lași nimic ascuns ca vechii profeți, care Te arătau oamenilor mereu numai sub văluri grele și abia dacă arătau muritorilor poala hainei Tale. Ei au clădit o religie și o biserică; dar ce religie era aceasta și ce biserică? Religia era o stea abia vizibilă, care arunca dintr-un hău îndepărtat o rază slabă de speranță spre pământul învăluit în cea mai neagră noapte; iar biserica era o clădire din pietre grele, un templu plin de căi întortocheate și cămări întunecoase, în care oamenii puteau intra, dar nu până în miezul templului, unde stăteau dezvăluite pe mese de aur toate tainele vieții. 2. Aici însă nu numai miezul templului stă deschis pentru toți oamenii, ci Dumnezeu însuși, din veci nevăzut, se dezvăluie pe Sine oamenilor în persoană, cum El a fost, este și va fi în veci. De aceea nu este de ajuns să-L primim pe Dumnezeu în noi doar în parte, ci întreg, trupește, sufletește și spiritual, prin singură iubirea de El. Venind astfel în întâmpinare, atât Creatorul spre creatură, cât și creatura spre Creator, rezultatul va fi o deplină identificare a Spiritului Creator cu creatura. 3. Dumnezeu va fi una cu noi, iar noi vom fi una cu El, fără nici cea mai mică îngrădire a individualității noastre personale ori a deplinei libertăți de voință! Căci, fără o deplină identificare a creaturii cu Creatorul, nu ne putem gândi în veci la o deplină libertate de voință, pentru că numai voința Creatorului este nelimitată, iar voința creaturii devine astfel numai atunci când ea devine una cu voința Creatorului. 4. Dacă vom vrea ceea ce voiește Domnul, atunci voința noastră va fi pe deplin liberă, pentru că voința Domnului este pe deplin liberă; dacă însă nu vrem aceasta sau vrem doar în parte, atunci suntem cei mai nenorociți sclavi ai voinței noastre oarbe. Numai în Dumnezeu putem fi liberi, în afara Lui nu vom avea parte decât de judecată și de moarte! 5. Doamne, Tu vezi că nu mă rușinez să vorbesc și cred că și de data aceasta am pus punctul pe «i»! Tu binecuvântează însă toate acestea, pentru ca această minunată sămânță pe care Tu, Tată ceresc, ai semănat-o Tu însuți din cerul Tău veșnic aici, pe acest pământ sterp, rodească, purtând mii de fructe în inimile noastre încă prostuțe! O, Tată ceresc, fii una cu noi, creaturile Tale, cu copiii Tăi încă slabi și neajutorați, ca să putem fi și noi odată asemenea Ție, devenim una cu Tine!” Aici Simon, foarte emoționat, a izbucnit în plâns. 6. Eu însă M-am ridicat și i-am spus lui Simon: „Vino aici, la Mine, fratele Meu iubit, și îmbrățișează în Mine nu Creatorul, ci pe fratele tău, ca să fii primul care vede că a devenit una cu Mine!” 7. Simon a spus, foarte mișcat: „O, Tu, Preasfinte, păcătosul Simon nu este demn de o asemenea grație!”, și el plângea în hohote. De aceea, M-am dus Eu la el și l-am strâns cu dragoste frățească la pieptul Meu. 8. După o vreme, când Simon și-a mai revenit din emoții, iar Eu i-am mai potolit furtuna din piept, Simon a spus: „Domnul și Dumnezeul meu, ce am făcut eu ca Tu să fii atât de bun și de milostiv cu mine? Eu sunt un om păcătos, căci carnea mea este destul de slabă și de stricăcioasă. Fecioarele frumoase și plinuțe îmi tulbură simțirea și, din când în când, năpădesc gânduri necurate. De multe ori nu mă împotrivesc acestor gânduri, ci mă las dus de ele, plin de dorință și bucurie. De trecut la fapte n-am trecut, din lipsă de ocazii, dar cu atât mai mult am lăsat frâu liber fanteziei. 9. Am după aceea din nou momente foarte lucide, când reflecțiile și considerațiile mele pe această temă devin acceptabile și rezonabile. La ce îmi folosesc însă toate acestea? Dacă văd din nou o fată frumoasă, toate momentele lucide se duc pe apa sâmbetei, la fel și toate reflecțiile și considerațiile acceptabile, și vechiul țap ispășitor iese iarăși la iveală, cu toate poftele lui. Bineînțeles că nu trec la fapte, dar această pasivitate nu este sinceră, ci doar constrânsă de conjuncturile nefavorabile care nu lasă ca dorința mea să fie pusă în practică. Teama de pedeapsă și rușinea mă împiedică, și nu voința mea liberă care, în aceste situații, este prea plină de dorință și pofte și, fără îndoială, într-o situație mai favorabilă, nu s-ar mai împotrivi! Îmi cunosc prea bine carnea slabă și știu că sunt un om păcătos și de aceea nu sunt nicidecum vrednic de o asemenea grație din partea Ta.”