----------------------------------- Zamolxe 11.9.2010, 18:39 DESPRE ORIGINEA si FAPTELE GETILOR ----------------------------------- DE ORIGINE ACTIBUSQUE GETARUM DESPRE ORIGINEA SI FAPTELE GETILOR Iordanes Feci quod potui, faciant meliora potentes STUDIU INTRODUCTIV de Gabriel Gheorghe 1 Le plus grand dérèglement de l'esprit c'est de croire les choses parce qu'on veut qu'elles soient et non parce qu'on a vu qu'elles sont. Bossuet 2 Se știa de mult că istoriografia antică abundă în falsuri și legende. Mircea Eliade, Jurnal II, p.52 3 Istoria rasei umane este rescrisă cu noi procedee de stabilire a datelor și cu descoperiri senzaționale peste tot în lume. Kendrick Frazier, Human Evolution, "Science News", iulie 1975 4 Capacitatea de a lămuri propria istorie constituie pentru fiecare popor piatra de încercare a maturității sale. Alexander von Humboldt 5 L'histoire de l'humanité est celle de ses rêves, Roisel, L'idée spiritualiste, p. 157 1 Generalități 1.1 După lectura a sute de volume referitoare la istoria românilor și istoria limbii române, se constată nici unul din erudiții autori ai acestora nu scrie, nici măcar nu sugerează, româna este sau ar putea fi limba primordială a Europei, geții (ca să folosim numele dat de greci) carpato-danubieni constituie poporul matcă al Europei din care, prin roiri succesive, s-au desprins în perioade distanțate în timp și spațiu, începînd din mileniul III î.e.n., grupuri de oameni care au populat Europa și Asia anterioară. De aceea, astfel de informații, fundamentale pentru istoria românilor, a europenilor, persanilor și indienilor nu se pot afla decît din operele unor universități străine celebre sau din cărțile unor eminenți savanți și universitari străini, mai ales apuseni. Cărțile la care ne referim nu figurează măcar în bibliografiile tratatelor și lucrărilor referitoare la istoria românilor apărute în ultimul veac, astfel că este de presupus că ele nu au fost cunoscute de autorii acestora. O situație identică se întîlnește referitor la istoria limbii române. Din această constatare rezultă cel puțin o documentare deficitară a autorilor care au scris despre istoria românilor și a limbii române. 1.2 După ce ne-am completat informația în acest domeniu de pe o arie mult mai extinsă decît cea folosită în mod obișnuit, am supus-o criteriului de coerență. Concordanța dintre informațiile furnizate de surse independente ne-a permis să conchidem că există o probabilitate mare ca aceste informații să reprezinte adevărul, deci că dovezile și argumentele obținute pot fi date publicității. Evident, dacă cineva, cu informație mai bogată decît aceea la care am ajuns noi, va dovedi că ne-am înșelat în căutările noastre, vom fi gata să facem nostra culpa, punîndu-ne cenușă-n cap. 1.3 În demersurile noastre nu am folosit decît documentații occidentale de primă mână, argumente de logică ce nouă ni s-au părut de necontestat și soluții date de natură, cărora omul, produs al naturii, nu putea decît să li se conformeze. Rugăm pe binevoitorul cititor să aibă răbdare și să critice sau să desființeze afirmațiile și argumentele conținute în acest studiu introductiv după ce l-a parcurs în întregime, efort pentru care îi mulțumim. 1.4 Folosind pluridisciplinaritatea, date de necontestat oferite de științe apărute posterior faptelor și scrierilor analizate (arheologia, biologia, fiziologia, geologia, lingvistica, metodele științifice de datare etc.) sperăm că se va ajunge să se pună punct unor păreri, concepții și interpretări subiective, lipsite de acoperire științifică, datorite mai ales puținătății cunoașterii și absenței mijloacelor științifice de investigare și datare din perioadele respective. 1.5 Printre erorile la care ne referim se află și vestita confuzie atribuită lui Iordanes de către istoriografia medievală, preluată necritic, fie din interes, fie din comoditate sau prin contagiune de către istoriografia modernă și prelungită pînă în contemporaneitate. Pînă în prezent, la noi, în afară de juristul Budai-Deleanu, nu ne este cunoscut ca un istoric să fi analizat zisa confuzie și să spună dacă ea rezistă chiar și la o analiză critică elementară. Această tendință spre potrivire a lucrurilor pentru a deveni convenabile și acoperitoare pentru idei preconcepute ale istoriografilor medievali, mai ales francezi și germani, care în dorința de a-și afla o identitate, pe care felul în care s-a scris istoria românilor nu le-a permis să o descopere, nici azi, în mod real, au inventat un popor al goților, fără origine cunoscută care, cum se va vedea, nu a existat independent de geți și nici nu putea să existe. Această tendință a istoriografiei apusene medievale a fost observată și meționată și de alți cercetători. Istoricii francezi și germani consideră de la Carol cel Mare pornesc principalele dezvoltări ale istoriei europene. Potrivit acestei versiuni, istoria Europei de la începutul secolului al IX-lea până la mijlocul secolului al XI-lea este istoria ascensiunii și decăderii imperiului carolingian și a ascensiunii urmașilor lor, germanii. Se poate îndoi cineva de acest lucru? Trebuie totuși să ne îndoim deoarece acest punct de vedere tradițional pune în centrul său statul francilor; restul Europei... rămîne în afara atenției și este plasat la marginea evenimentelor, considerat periferic în raport cu ceea ce se întâmplă în teritoriile lui Carol cel Mare și ale urmașilor săi. Istoricii naționaliști din secolul al XIX-lea, în special cei francezi și germani, în căutarea originii naționale, au formulat agenda istoriografică pentru secolul al XX-lea, respectiv această școală de scriere a istoriei care pornește de la filiația Carol cel Mare-Otto I-Henric al III-lea... Bizuindu-se excesiv pe cronicile mănăstirești, istoricii naționaliști par să uite celelalte forțe distructive care acționau în Europa acelei epoci... Cartea de față demonstrează centrul tradițional al evenimentelor este greșit plasat: dacă trebuie să existe un singur centru, în acest centru nu trebuie să se afle carolingienii și urmașii lor... (5, p. 18-19), subl. ns. G.G. 2 Originile Europei și sarabanda numelor istorice. 2.1 L'histoire est muette sur les origines de l'Europe. On peut faire remonter les premiers établissements des Hellènes en Grece au plus 2000 ans av.n.è.; les Italiots n'apparaissent que beaucuop plus tard et nous pouvons à peine soupçonner à ces dates reculées l'existence des autres indo-européens, Celtes, Germains, Balto-slaves... (6, p.228). La începutul secolului XX, când scrie J. Mension, istoria Europei cunoscută în acel timp putea apărea ca mută privitor la originile populațiilor europene. Dar, de atunci s-au făcut cercetări, în urma cărora zona clară s-a întins în trecut cu cîteva milenii, astfel că zonele mute atunci, în prezent vorbesc; numai că ele vorbesc pe limba lor, iar noi nu o înțelegem. De aceea, muțenia persistă pentru că realitatea și noi nu vorbim limbi inteligibile între ele. De aici s-au născut confuzii nenumărate. Nu-și cunosc proveniența, începuturile alemano-deutscho-germano-nemetzko-tedesco-teutonii, nici francezo-celto-galii, nici italienii, nici polonii, nici hungaro-maghiarii, nici bulgarii etc., pentru că nu-și cunosc istoria. Omul devine el însuși când își cunoaște istoria (12, p.142), de unde rezultă cine nu-și cunoaște istoria nu ajunge la existență, ci rămâne în indistincțiune, în non existență. De aceea, a trezit uimire, respectiv, și numeroase discuții, declarația istoricului Dinu Giurescu, făcută la TV: a sosit timpul să renunțăm la istorie. D.G. dovedește că n-a înțeles psihologia inșilor și a națiunilor și, mai ales, nu s-a îndeletnicit cu lectura clasicilor culturii. Poate, simțindu-și carențele, omul occidental, trăind activ, în concretismul cotidian, nemulțumit de condiția sa încearcă și-o modifice chiar și în iluzie. De aici tentația falsificării realității. În așa-zisul orient, omul religios, trăind mistic, în abstract, nu are ce falsifica, abstracțiunile neconținînd tentația schimbării lor. Doctrina Bisericii Catolice era Ex Oriente lux, Lumina vine de la răsărit, ceea ce savanții au stabilit că se petrece și în planurile științelor: Pour la langue, il arriva ce qui se produit presque régulièrement en pareil cas; ce fut celle de plus civilisés qui exerça sur l'autre son ascendant. Et les plus civilisés étaient incontestablement les Orientaux... (11.1, p. 361). Această realitate trebuie dovedită atît în plan istoric, cît și în plan lingvistic. F. Donald Logan (5, p.117 ș.u) scrie: Harta Vinlandei: marele fals. În 1965, în ajunul "Zilei lui Columb" Yale University Press a publicat, într-o manieră aproape scandaloasă, cea mai palpitantă descoperire cartografică a secolului. Cu o campanie publicitară neobișnuită pentru o editură universitară, aceasta a anunțat publicarea hărții Vinlandei, o hartă precolumbiană a lumii în care era indicată Vinlanda. În ziarele "New York Times", "Chicago Tribune" și în alte ziare au apărut pe prima pagină articole cu titluri mari. Campania publicitară întreprinsă pentru a face reclamă hărții Vinlandei a reușit să atragă repede, cu forța, atenția lumii științifice. Rezultatele cercetărilor științifice plasează harta Vinlandei alături de omul din Piltdown, printre cele mai mari falsuri ale secolului XX. Donald Logan relatează pe mai multe pagini, cum s-a produs acest fals de proporții, dar pe noi nu ne interesează mobilurile și desfășurarea unora din falsurile științifice, ci faptul că astfel de falsuri se produc, chiar cu o frecvență îngrijorătoare, consecințele acestora fiind falsificarea istoriei și a istoriei limbii. Mircea Eliade (13.2, p. 46-47) îl citează pe lordul Acton, care în opt universități germane n-a întîlnit nici un om cu care să fie interesat să stea de vorbă, dar avea un straniu interes în a confecționa documente false: Forgery is a vice very common amongst zealous Cristians and also with zealous liberals. Almost all societies begin with forged charters. (Falsul este un viciu foarte comun printre creștinii plini de rîvnă și, de asemenea, printre liberalii zeloși. Aproape toate societățile invocă, pentru începuturi, hrisoave falsificate.) În cele mai multe cazuri, astfel de falsificări reprezintă rezultatul unor orgolii deplasate sau al unor deliruri de grandoare.ți împărați și conducători de extracție modestă nu și-au construit o genealogie de proveniență divină?ți profeți nu au fondat o religie pe voia lui Dumnezeu, transmisă într-un vis, printr-un semn interpretat mistic etc.? Iată comentariul lui Mircea Eliade la "profesiunea" de falsificator pasionat, afirmată deschis, a lordului Acton. De comparat cu importanța scrisorilor și textelor aprocrife în istoria ideilor și a mitologiilor creștine: scrisoarea lui "Pretre Jean", bunăoară, sau "Fama Fraternitatis", prezentând societatea secretă a Rosicrucienilor etc. Scenariul e mult mai vechi: în epoca alexandrină, apocalipsele și revelațiile de tot felul (mistice, alchimice, gnostice) erau "descoperite" în temple, în caverne, în morminte. Ca și textele tantrice, în India, de altfel. Subiectul e pasionant și ar trebui analizat pe îndelete într-o zi. Observația lordului Acton îmi mai amintește și altceva: fraudele mediumurilor spiritiste și ale unor "specialiști" în fenomenele parapsihologice. Ceea ce e curios: fraudele sunt efectuate (inconștient?) chiar de cei care făcuseră dovada anumitor însușiri paranormale (13.2, p.47,48). Oricine a parcurs un număr mare de lucrări nu a putut să nu observe numărul foarte mare de falsuri și erori "științifice", încît ești tentat să te întrebi: există oare ceva real, coerent, pur și simplu, atîta vreme cît senzația că trăim într-o lume a falsurilor, unele intenționate, din interes, din tendința spre mărire, altele din ignoranță etc., nu te mai părăsește. Probabil, astfel de constatări l-au făcut pe La Bruyère să afirme că omul se naște mincinos. Privitor la practica curentă a cercetării în umanioarele franceze, Jean Cocteau, membru al Academiei, scrie: Trouver d'abord, chercher ensuite, concluzie la care ajunge și filosoful român Anton Dumitriu: Occidentul a răsturnat problema...; actul premerge principiului... Se poate constata astăzi... o preocupare demonică de "a face". Primatul faptului, iată ce conduce astăzi viața individului... În logica obișnuită se dau premisele și se caută apoi concluzia. În logica sentimentelor (Ribot), se dă mai întâi concluzia și se caută premisele care i se potrivesc. Concluzia este dorită, căutată și se impune prin premise artificiale sau particulare. Această logică morbidă guvernează activitatea Occidentului: unui act care este dorit i se caută premise justificatoare. Dar acest act este orb. (15, p.15) Oarbe or fi astfel de acte, dar pe baza lor, în Apus, s-au scris istoria, lingvistica și alte științe umaniste, care domină gândirea europeană. Astfel că, după aceste științe am ajuns să ne mișcăm asimptotic la realitate. Vom ajunge oare să o cunoaștem vreodată? Or, tocmai realitatea ne scapă și ni se oferă doar un substitut al ei. L'histoire n'est pas l'art de disserter à propos des faits: elle est une science dont l'objet est de trouver et de bien voir les faits (16, p.169). Ce frumos sună lucrurile în principii. Jalea apare la trecerea de la principii la practică. ... il ne faut pas croire d'ailleurs que ces légions (cele opt legiuni romane staționate în Galia în timpul lui Cezar) fussent composées d'Italiens. De ces vérités découle une conclusion légitime: ce n'est pas l'infusion du sang latin qui a transformé la Gaule. Est-ce la volonté de Rome? Les Romains ont-ils eu la pensée fixe et précise de transformer la Gaule? Il n'y a ni un texte, ni un fait qui soit vraiment l'indice d'une telle pensée. Les historiens modernes qui attribuent à Rome cette politique, transportent nos idées d'aujourd'hui dans les temps anciens et ne voient pas que les hommes avaient alors d'autres idées... mais il ne faut pas aller plus loin et lui imputer (à Rome, N.n) la volonté formelle de s'assimiler la Gaule. Il aurait été contraire à toutes les habitudes d'esprit des anciens qu'un vainqueur exigeât des vaincus de se transformer à son image. Ni le sénat ni les empereurs n'eurent pour programme politique et ne donnèrent pour mission à leur fonctionnaires de romaniser les provinciaux (16, p.99), subl. ns. După o astfel de prezentare a imposibilității vreunei romanizări a popoarelor supuse de armatele Romei, a cărei realitate este susținută de faptul că legiunile nu erau compuse din italioți (v. Historia Augusta p.448: armeni, arabi, saraceni etc., p.468: lembari, riparensi, castriani și daci), nu există nici un text al unui autor serios care să menționeze o astfel de intenție din partea senatului sau a vreunui împărat te-ai fi așteptat ca Fustel de Coulanges să fie consecvent cu el înșuși, părăsească această idee falsă și să caute altundeva explicația realității lingvistice din Franța, nu într-un fenomen de circumstanță fără consecințe posibile asupra idiomurilor vorbite în antichitate pe teritoriul Franței. N-o face, ci dimpotrivă alterează grav realitatea pentru a ajunge la o presupusă autoromanizare a galilor nesusținută de nici un argument serios. Pentru a-și atinge scopul îi prezintă pe strămoșii lui gali lipsiți de demnitate, acceptând cu voioșie condiția de supuși ai romanilor. Scrie chiar că nu s-au revoltat niciodată contra stăpânirii romane. Autorul afirmă (16, p. 134): L'histoire témoigne par plus d'un exemple de l'extrême facilité avec laquelle un peuple entier change de langue. Este un fals, o enormitate. Niciodată în istoria societății umane, nici un popor nu și-a schimbat limba cu una străină, pur și simplu pentru că nu este posibil, admițînd că ar fi existat mai multe limbi, ceea ce nu este dovedit și nici probabil. Cea mai evidentă probă împotrivă este încercarea guvernelor Greciei moderne, după obținerea independenței, la 1829, de a schimba limba vorbită de populația actuală (dimotiki) cu o limbă savantă, artificială (katarevoussa), menită semene oarecum cu elina. Scopul acestei acțiuni era acela de a se invoca o continuitate lingivistică între populația elenă din Grecia antică (blonzi, cu ochi albaștri, ten deschis) și cea a Greciei moderne (bruni, cu ochi și ten închise). S-a pus în funcțiune tot arsenalul modern de stat. Katarevoussa s-a predat în școli, s-a folosit și difuzat prin presă, radio și televiziune, cu mijloace moderne, studiate, de învățare a limbilor străine. După peste 170 de ani de eforturi ale administrației de stat, rezultatul a fost nul, populația a continuat să vorbească dimotiki, ignorând katarevoussa, care - li se spunea - ar fi fost limba strămoșilor lor. Niciodată în istoria societății umane nu s-a făcut un experiment (atenție! fără posibilitatea de experimentare nu poate exista o știință) mai cuprinzător (pe un popor întreg!), de durată mai lungă (peste 170 de ani), cu mijloace mai moderne și costisitoare ca cel întreprins de către guvernele Greciei moderne, din care să rezulte mai limpede imposibilitatea schimbării limbii unui popor. Astfel că toate intuițiile sau falsificările datorate unor profesori fără spirit critic cu care am fost dopați în timpul studiilor generale, un popor a adoptat o altă limbă de dragul prestigiului unui alt popor, de o logică precară, nu constituie decît glume nesărate, niște droguri cu care se încearcă deghizarea ignoranței profesorale, a doctei neștiințe. Oricum, răspîndirea conceptului de romanizare în zonele din centrul Europei se datorește romaniștilor francezi și, nu în ultimul rând, lui Fustel de Coulanges. Sperăm să nu fie o concluzie pripită, dar, după cît se pare, la originea multor falsuri științifice care circulă în Europa stau părerile unor savanți apuseni. Într-un concentrat sapiențial publicat în presa noastră, ziaristul și politologul american Walter Lippmann (1889 - 1974) scria: unde toată lumea este de acord înseamnă ca nimeni nu gândește prea mult. Cel mai mare istoric al francezei Ferdinand Brunot (11, p.X, XI) scrie: Notre pays a été romanisé. Mais quand et comment? Nul ne saurait répon-dre avec certitude, car c'est là de l'histoire la plus délicate, que vingt et cent textes ne suffiraient pas à élucider, attendu qu'en pareille matière on n'est que très rarement autorisé à généraliser, et l'état d'une région, même attesté, ne signifierait rien pour une autre région, ni même pour un village à coté. Or, les textes manquent, si bien que tout est à peu près inconnu de ce problème essentiel. Nous ne savons ni quels étaient au juste les habitants à romaniser, ni quels ont été les agents romanisateurs. În textul de mai sus, romanizarea apare ca un dat de la Domnul. Nu avem nici o dovadă de realizare a faptului, dar îl acceptăm ca atare. 2.2 În ce privește istoria populațiilor europene, se citează zeci de nume, despre care nu avem nici cea mai vagă informație care să permită identificarea acestora. Este pur si simplu o horă a numelor. Nimeni n-ar putea spune nici măcar dacă aceste nume sînt transcrise corect, cu atît mai puțin ce sens au din punct de vedere etnic. Numai la Iordanes, într-un ținut unde pământul este inospitalier pentru oameni și vitreg pentru animalele sălbatice, lupii își pierd vederea din cauza frigului (§18), se găsesc multe și felurite neamuri (§19) printre care numai în §21-24 se citează vreo 32 de “popoare“: screrefenii, suehansii, theustii, vagothii, bergioții, hallinii, liothizii, ahelmilii, finaiții, fervirii, gautigoții, mixii, evagrii, otingii, raumarcii, aeragnarcii, finnii, scandzii, vinoviloții, suetizii, granii, augandzii, eunixii, taetelii, rugii, arochii, ranii etc. Ce fel de popoare or fi acestea, despre care în afară de un nume, și acela neverificabil, nu se știe nimic, iar nimeni, după el, nu le mai menționează niciodată. Nici Iordanes, nici autorul inițial, Cassiodor, n-au fost în Scandinavia ("insula Scandza") fi văzut ei înșiși aceste multe "popoare", și nici n-au avut, după cîte știm astăzi, niște documente anterioare din care să fi scos date despre aceste numeroase "popoare". Istoria se scria în acele timpuri din auzite și din imaginație. O crustă groasă de presupuneri și imaginație constituia materia științei istorice a secolelor anterioare. Pe baza imagisticii cassiodoriene și iordaniene, care au făcut din ținutul inospitalier al Scandinaviei, împotriva naturii, o fabrică de popoare, officina gentium, unii savanți apuseni, Penka (1886), Wilsce, Lindenschmit ș.a. au formulat ipoteza unui leagăn de formare a arienilor (indo-europenilor) în Peninsula Scandinavă, zonă care pînă la începutul Holocenului (etapa geologică actuală, începută cu cca 12000 ani în urmă) s-a găsit sub un strat gros de sute sau chiar mii de metri de gheață (v. Istoria Suediei). Cinci secole mai târziu, o populație deja rară nu se putea hrăni din resursele oferite de solul scandinav, chiar cel din sud, cel mai bun. Unul din cele mai sigure documente (v.21, p.10, 11) scrie: Costume fu jadis lonc tens En Danemarche entre Paens Kant hom aveit plusors enfanz Et il les aveit norriz granz Un des filz reteneit par sort, Ki ert son her emprès sa mort, E cil sor ki li sort torneit, En altre terre s'en aleit. Quer enfanz tant ilenc nessoient E filz è files toz creissoient Nes' pooit la terre soffrir Ne n'aveient soin d'els garir. Exact aceeași idee o găsim exprimată similar în teza de doctorat a lui Jane Acomb Leake (v.22, p 81). A se vedea și cartea lui F. Donald Logan (5) Astăzi este de tot limpede că solul și clima Scandinaviei n-au permis o dezvoltare normală a populației, excedentul natalității trebuia îndepărtat. În plus, absența totală a sării, de care mamiferele depind fiziologic, deci natural, a constituit un factor prohibitiv pentru creșterea populației în zona nordică europeană. Deci nici nu poate fi vorba ca Scandinavia să fi fost vreodată în istoria societății omenești officina gentium. Ca urmare, în Scandinavia au ajuns populații dinspre sud, din spații favorizate de natură, în nici un caz aceasta n-a putut constitui factor primar pentru dezvoltarea demografică și popularea unor zone situate la sud de Scandinavia. Iar numerosul contingent de nume de popoare menționat de Cassiodor - Iordanes nu reprezintă decît o formă de mitologie tardivă. Scandinavia (Scandza cum scriu autorii medievali) era necunoscută, părea un dat fabulos. În antichitate, și mai târziu, Omne ignotum pro magnifico, tot ce e necunoscut pare grandios, mai ales că nimeni nu putea verifica adevărul unor astfel de povești. Nimeni n-a mai pomenit vreodata de multele neamuri citate (ca nume) de Cassiodor-Iordanes. Realitățile demografice sînt neiertătoare: populațiile puțin numeroase dispar. Așa s-a întâmplat cu năvălitorii mongoloizi (huni, avari, pecenegi, cumani, bulgari etc.) care au dispărut fără urmă ca etnii în zona în care au ajuns în Europa. La unele din acestea au rămas numele, dar aplicate altor realități etnice și ceea ce e mai important, au dispărut ca limbă. Astfel că pînă în prezent nu cunoaștem nici o limbă a numelor de popoare citate de Iordanes sau a fostelor populații migratoare care au ajuns în Europa. Bunăoară, din graiul populației bulgare sosite din Asia în Europa și stabilităla 679 în sudul Dunării, populație dispărută între 1014 - 1018, se arată nu au rămas decît 7-8 cuvinte (23, p.4) Atunci când getul Theodoric cel Mare îi cere lui Cassiodor, demnitar la curtea sa, scrie o istorie a geților, acesta începe cu un ținut fabulos, necunoscut, un început care nu putea fi verificat în acel timp, dar putea să pară verosimil, pentru că, se știe, oamenii nu au nevoie de adevăr, ci de verosimil, un substitut al adevărului. Este după părerea noastră, motivul pentru care "geților" li se pune începutul în "insula" Scandza. L-am citat cu altă ocazie pe Montaigne care spune că în nimic nu cred oamenii cu atîta tărie ca în ceea ce cunosc mai puțin. De aceea se și crede în existența unor goți, independent de geți; nu se știe de unde vin, nu se cunosc date istorice pentru începuturile lor , nu există nici o dovadă pentru legenda acestor începuturi și, ca atare, nimic nu poate fi confruntat cu vreo dată istorică și verificat în ce privește conținutul de adevăr și eroare. De aici de vede că lordul Acton (v. mai sus §2.1) avea dreptate: aproape toate societățile invocă pentru începuturi hrisoave false. Începuturile goților scandinavi sînt complet false și sperăm că vom dovedi aceasta în mod convingător. S-ar putea ca cineva să întrebe de ce am scris getul iar nu gotul Theodoric. Pentru că așa rezultă din materia care ne-a rămas. Theodoric a construit mai multe lăcașuri de cult, printre care și celebra Saint Apollinare Nuovo din Ravenna, unde se găsea palatul imperial al lui Theodoric. Iordanes scrie că la sfatul împăratului Zenon (§295) Theodoric și-a scos hainele sale particulare și îmbrăcămintea neamului său și a îmbrăcat hainele de împărat și domn al goților și romanilor. Roma fusese rasă după obiceiul lăcustelor, dacă mai rămăsese ceva din ea după prima incursiune (cea a lui Alaric, în 410) jefuind Italia nu numai de averile particulare, dar și de cele publice, fără ca împăratul Honoriu să se poată împotrivi în vreun fel, iar pe sora acestuia, Placidia, a luat-o din oraș ca roabă (§159) Ne surprinde că n-a fost observată similitudinea de situații: în 102 Traian ia ca roabă pe sora lui Decebal —i în 106 jefuiește Dacia de bogății imense. Trei sute de ani mai târziu Atavulf jefuiește bogățiile Romei și Italiei și o ia ca roabă pe sora lui Honoriu. Faptul că Atavulf se căsătorește legitim cu Placidia constituie într-adevăr o notă deosebită. Însuși Hadrian, succesorul lui Traian, venind în Dacia după 117, data morții lui Traian, exclamă: Ce greșeală a făcut Traian, distrugînd Dacia, căci Dacia constituia, prin natura așezării, pavăza imperiului roman (M. Yourcenar) Revenind la Sant’ Apollinare Nuovo din Ravenna, în imensul mozaic al acesteia apar cei trei magi, dar nu în costumația orientală, tradițională, ci îmbrăcați ca tarabostes daci, având pe cap pileus, cușma getică specifică. În urma celor trei magi, fără legătură cu aceștia, apar sfintele mucenice care poartă îmbrăcăminte țărănească românească: cămăși albe cu poale lungi, catrințe decorate cu motive variate, marame albe de borangic cu franjuri către glezne (24). O abatere de o asemenea anvergură de la canoanele tradiționale ale Bisericii nu se putea concepe decît din ordinul lui Theodoric, și nu se poate explica decît prin aceea că împăratul, ajuns stăpânul Romei, a voit și a avut puterea să impună celebrarea strămoșilor săi geți. Nădejdea lui Decebal (v.mai departe, § 3.5 scrisoarea lui Plinius Secundus) se împlinise: Imperiul fusese d•rîmat prin loviturile oamenilor de la Dunăre, Roma însăși învingătoarea tuturor popoarelor a trebuit să slujească supusă - famula = cel ce servește, rob, sclav - și să primească jugul triumfului getic (sfîntul Isidor de Sevilla, către 560 - 636) În sec XVII, Johannes Tröster, în Vechea si Noua Dacie germană, reia aceeași idee sub forma: grele îndatoriri a trebuit să suporte Dacia aproape 60 de ani, sub 20 de împărați romani, pînă când sub Galienus dacii s-au deșteptat din nou, i-au bătut pe romani, le-au adus mari pagube și, în sfîrșit, au prădat imperiul roman și au ocupat Roma, ca să se răzbune și s-o rușineze, de unde ai ieșit proverbul: Nullum violentum diuturnum (nimic din ceea ce este impus prin violență nu durează) Un ciclu se încheiase! Hotărîrea distrugerii Romei, luată de Decebal în 106, s-a împlinit prin Theodoric cel Mare înainte de 500 e.n., după aproape 400 de ani. Nu s-a scris încă adevărata istorie a geților (25, p.193); ideea getică e unul din miturile cele mai obsedante și mai puternice din imaginiația anticilor, ibid. Aceste idei sînt dezvoltate de Al. Busuioceanu, profesor la Universitatea din Madrid, în ultimul capitol al cărții sale (25) apărută postum la București. Despre acest capitol, publicat separat în revista "Destin" Mircea Eliade scrie: Studiul este pur și simplu extraordinar. Deschide perspective nebănuite în înțelegerea și valorificarea miturilor istoriografice medievale ... Ar fi păcat ca o asemenea descoperire să rămână îngropată într-o revistă cu circulație limitată ... (scrisoare din 8 martie 1953) În ce privește viața de tip uman, nimic, niciodată n-a putut veni de pe masivul de gheață care a fost Peninsula Scandinavă pînă la sfîrșitul Paleoliticului (mileniul X î.e.n.). Masa calotei de gheață era atît de mare încît sudul peninsulei, arată geologii, era imersionat, sub nivelul actual al Mării Baltice. De aceea nici nu se găsesc urme de viață de tip mamifer aici pînă târziu, către mileniul III î.e.n., când apare aici civilizația resturilor de bucătărie, kjökkenmödding numită de istoriografia suedeză. Absența totală a sării în această zonă a făcut Peninsula Scandinavă total dependentă de zonele din sud, de unde acești nordici primeau sarea. Cercetări fără reproș ale unor Universități apusene celebre și a unor universitari nu mai puțin celebri au statuat că în ce privește familia primordială de popoare, cea zisă indo-europeană, nu există decît un spațiu originar, anume cel carpatic, Scandinavia este unul din spațiile unde populațiile indo-europene au ajuns târziu, în nici un caz spațiu de formare și de pornire. A se vedea în acest sens Anexa 2 , un scurt extras dintr-o cercetare amplă The Cambridge History of India, 8 volume a cîte cca. 800 pagini, realizată de către Universitatea din Cambridge (Marea Britanie). Această cercetare a fost întocmită în anii premergători primului război mondial, dar din cauza începerii acestuia, în 1914, tipărirea s-a făcut în 1922, după terminarea războiului. Cercetarea a luat ca bază vechea literatură vedică, cele mai vechi monumente literare ale umanității și, cum se poate vedea din rezumatul prezentat, ajunge la concluzia că faza primară a Culturii Vedice s-a desfășurat în Carpați, cel mai probabil, inițial, în Ardeal unde se găsește, după Universitatea din Cambridge, Ancient India (India Veche). Nu se vede ce s-ar putea opune concluziilor acestei cercetări. Ea beneficiază de mai multe cercetări posterioare care o confirm•. Una din cele mai probante este cercetarea întocmită sub auspiciile Universității Californiei din Los Angelles (UCLA) de către Marija Gimbutas, profesoară de arheologie la această universitate (fig. 1). Criteriul avut în vedere în această cercetare este concludent și grăitor, fără posibilitate de replică: resturile din neolitic descoperite de arheologi. Oriunde trăiește, omul lasă urme ale prezenței sale. Unde sînt descoperite, aceste urme sînt păstrate cu grijă în muzee și în alte spații special amenajate. Din harta prezentată, referitor la Neolitic (mileniul V î.e.n.) reiese foarte clar că în acel moment numai Spațiul Carpatic și unele zone pericarpatice prezintă urme de locuire de către om. Restul Europei, inclusiv și mai ales Peninsula Scandinavă, este o imensă pată albă. Ex nihilo nihil fit (din nimic nu se naște nimic), deci nici din Peninsula Scandinavă nu a putut veni nimic, decît în viziune mitologică. Pentru alte surse pertinente în context, a se vedea Studiul introductiv din volumul nostru Studii de cultură și civilizație românească, București, Fundația Gândirea, 2001, p.30-34)