----------------------------------- Zamolxe 11.9.2010, 18:40 Re: DESPRE ORIGINEA si FAPTELE GETILOR ----------------------------------- 3 Confuzie sau superficialitate? Goții între realitatea și ficțiune istorică. 3.1 Există istorici, atît în apusul Europei cît si la noi care cred și afirmă Iordanes, get prin naștere, după cum arată el însuși, i-ar fi confundat pe așa-zișii goți cu geții, așa-zișii goți ar fi o realitate istorică și le-au și stabilit o origine așa-zis germanică. 3.2 Am lecturat de cel puțin patru ori, cu "creionul" în mână și cu note Istoria Geților scrisă de Iordanes la 551 e.n., dar și numeroase alte surse istorice, și n-am găsit temeiurile afirmațiilor de mai sus. 3.3 Iordanes nu putea confunda pe nimeni și nimic, căci opera lui este un rezumat al celor 12 cărți ale senatorului și istoricului roman Flavius Magnus Aurelianus Cassiodorus (c. 485-578), născut, deci după căderea Romei sub Odoacru. Ajuns la maturitate demnitar la curtea lui Theodoric cel Mare, foarte probabil la cererea acestuia, Cassiodor scrie o istorie a geților, intitulată De origine actusque Getarum (v. la Mommsen, Iordanes §1) astăzi de negăsit. Deci dacă ar putea fi vorba de o confuzie, aceasta nu ar putea aparține decît lui Theodoric cel Mare (!) sau lui Cassiodor, în nici un caz lui Iordanes care face un simplu rezumat al unei opere mult mai ample. 3.4 Oricum este o îndrăzneală nemaipomenită corectezi (pe ce bază?) un text scris cu 14 secole în urmă așa cum au făcut mulți ziși istorici occidentali și, după ei, Popa Lisseanu care traduce getarum cu goților ș.a. În știință asta se numește fals. La Popa Lisseanu, astfel de falsuri abundă (v. nota asupra ediției) Din nefericire, în istorie, legendele fac carieră mai mare ca faptele reale (Mommsen). Acest fals comis, fie din neștiință sau comoditate, fie intenționat, nu interesează, se prelungește prin școală și mass-media, și ajunge să se umfle ca un balon, pe post de realitate istorică. 3.5.Pentru a lămuri lucrurile trebuie să pornim cu începutul: probabil în anul 108 e.n., Caius Plinius Cecilius Secundus, cunoscut și sub numele de Pliniu cel Tînăr, publică a VIII-a carte de scrisori, în care figurează și scrisoarea 4, către Caninius: C. Plinius către iubitul său Caninius (Un poem despre războaiele cu dacii) Foarte bine faci că te pregătești să scrii despre războiul cu dacii. Căci unde mai găsești un subiect atît de actual, atît de bogat, atît de vast, în sfîrșit atît de plin de poezie și, cu toate că faptele sînt adevărate, atît de fabulos? Vei vorbi despre schimbarea albiei unor fluvii, despre tabere cocoțate pe munți prăpăstioși, despre un rege care, izgonit din domnie, alungat chiar din viață, nu-și pierde deloc nădejdea; și pe deasupra, despre sărbătorirea a două triumfuri, unul pentru prima oară asupra unui popor pînă atunci neînfrînt, celălalat - pentru ultima oară. O singură, dar extremă dificultate, și anume că este o teribilă cutezanță te măsori cu aceste fapte în poezie, chiar pentru talentul tău, care poate atinge totuși sublimul și poate să se ridice pînă la înălțimea celor mai mărețe opere. O dificultate mai este și aceea că numele proprii barbare și sălbatice, în primul rînd chiar acela al regelui, nu sînt potrivite cu versurile grecești (Traducere: Liana Manolache, în volumul Opere complete, Ed. Univers, 1977) (subl. ns.). Noi nu am găsit încă, în cultura română, citată și comentată acestă scrisoare, deși conținutul ei ni se pare deosebit de important pentru relațiile de după Traian dintre Spațiul Carpatic și cel Italic. Ce rezultă din această scrisoare? După ce intervenția armatei chineze în extremitatea de est a Imperiului Roman n-a funcționat (v. Carlo Troya) și Decebal a realizat că nu va mai putea rezista mult la cea mai mare concentrare de forțe a Imperiului Roman din întreaga sa istorie și-a adunat "Consiliul de stat" compus din casta sacerdotal-regală a sarabilor, din care proveneau regii și sacerdoții geților, și le-a cerut să jure că nu vor lăsa răgaz Imperiului Roman pînă nu-l vor distruge, pînă nu vor rade Roma de pe fața pământului. În nici un fel nu se poate înțelege altfel fraza lui Plinius Secundus: un rege care izgonit din domnie, alungat chiar din viață nu-și pierde deloc nădejdea. Cine-și mai formulează speranțe pentru lumea de aici după moarte? Dacia/Geția reprezenta în antichitate polul civilizației și spiritualității, Roma = Radix omnia malorum (rădăcina tuturor relelor). Se poate scrie un volum considerabil cu ororile produse în Europa de Imperiul Roman. La Avaricum (în 52 î.e.n.), Cezar agresor al populațiilor din Galia, după un asediu mai lung cucerește orașul, și îl supune unui măcel: toți cei 40 000 de locuitori, inclusiv femeile și copiii sînt trecuți prin ascuțișul sabiei. Acest însemn de barbarie nec plus ultra face și el parte, ca și alte numeroase acte de același fel, din ceea ce unii oameni de cultură, la noi începînd, se pare, cu Ovid Densusianu, au declarat și repetat obsesiv mai apoi, prestigiul Romei. 3.6 Că lucrurile stau așa, iar nu altfel, reiese din succesiunea și înverșunarea cu care geții liberi au atacat succesiv Imperiul Roman. Mai mult, în Anuarele daco-geților întocmite de Carlo Troya, publicate de către Neigebaur (v.Anexa1) găsim scris: În 134, Almal, fiul lui Captus, îi pregătește pe geto-dacii săi să se răzbune împotriva romanilor, de unde rezultă transmiterea cuvîntului de ordine al lui Decebal, ceea ce se confirmă prin succesiunea atacurilor geto-dacilor contra imperiului roman, conform datelor reținute de istorie. Din păcate n-am găsit nici un studiu, nici o listă a succesiunii loviturilor date de geți imperiului roman, după 106, data cuceririi unei părți a Daciei, astfel că a trebuit să ne mulțumim cu sporadicele mențiuni înregistrate de istorie pe care le-am putut obține din sursele curente. Vasile Pârvan (Dacia, E.{., 1967, p. 150-151) scrie: ... dacii, ca națiune politică, n-au acceptat niciodată stăpânirea romană; cei care n-au căzut în cele două mari războaie s-au retras în Dacia septentrională, care n-a fost atinsă de cucerirea romană, și de acolo - ca "daci liberi" - au invadat necontenit provincia, fie singuri, fie în tovărășia germanilor migratori (?, nota ns), pînă ce la urmă romanii, sub Aurelian, s-au retras din nou pe malul drept al Dunării, lăsând Dacia în mâinile goților (??). Gândirea lui Pârvan apare, cel puțin, ca inconsecventă: dacă dacii au lovit necontenit provincia pentru ce și cum s-a ajuns ca romanii s-o lase în mâinile unor așa-ziși goți? Oricum, Carlo Troya (v. Anexa 1) este mai logic când scrie: Aceștia continuă mereu războaiele daco-geților pentru a le smulge romanilor din nou țara lor bogată în aur, Transilvania, și fertilele Moldova și Valahia... În sfârșit, daco-geții sau goții au zdruncinat jugul roman în Dacia Traiană și Ermanaric cel Mare, din neamul Amalilor, posedă din nou vechile frontiere pînă la Dunăre... (care sperăm se va recunoaște și de către cei mai aprigi susținători ai tezei factice goțiigeți, vechile frontiere nu erau ale unor goți, inexistenți la momentul istoric respectiv, ci ale geților, nota ns). Dar Carlo Troya precizează: 174 Amal domnește peste daco-geți și este întemeietorul Amalilor, deci dinastia Amalilor este daco-getă, ceea ce scrie cu toată claritatea și Iordanes în încheierea operei sale (§ 315). 3.7 Jan Trynkowski, mare istoric polonez preocupat în principal de antichitate și de istoria greco-romană, dar și bun cunoscător al istoriei românilor, scrie (v. "Magazin Istoric", nr. 1/1980, p. 16-18): polonezii ar fi urmașii acelor daci care, neîmpăcându-se cu cucerirea romană, și-au părăsit locurile de baștină și s-au mutat la nord. Dacă luăm în seamă cercetarea Universității Californiei din Los Angeles, întocmită de profesorul arheolog Marija Gimbutas (v. mai înainte), reiese cu claritate că spațiul polonez de astăzi, acoperit de gheață, ca și nordul Germaniei, pînă la începutul Holocenului (etapa geologică actuală), n-au putut fi populate decît dinspre sud, din spațiul carpatic, după prelungirea drumurilor sării. Această realitate dependentă de natură este atît de neîndoielnică încît față de ea nu se poate formula nici o împotrivire. De aceea ni se pare normal ca: a. Jakob Grimm (1785-1863), în Istoria limbii germane să arate că denumirile dacice de plante, păstrate la Dioscoride (medic grec din perioada împăraților Claudius (41 - 54 e.n.) și Nero (54 - 68 e.n.)) pot fi găsite și în fondul limbii germane. b. Waclaw Aleksander Maciejowski (1792 - 1883) a publicat lucrarea Geto-dacii vistulieni și niprieni strămoșii polonilor. Romanii nu au ajuns nici în Maramureș, cu atît mai puțin în șesul dintre Carpații păduroși și Marea Baltică, spațiu de expansiune al populației carpatice. Aici și-au organizat atacurile contra Imperiului Roman, armatele Geto-Dace, numite de unii și gotice. 3.8 Pentru succesiunea acestor atacuri, cum am arătat, nu am aflat un studiu special; parțial ele pot fi ilustrate prin mențiunile care s-au păstrat în diverse surse. 1) În 164, Marc Aureliu respinge atacurile geto-dacilor (v. Anexa 1). 2) În 181, Commodus plătește sume mari daco-geților, iar 12000 de daco-geți primesc dreptul de a se așeza în provincia romană Dacia (Dio Cassius, LXXII, 3 + Anexa 1). 3) În 184, Commodus a fost nevoit să ducă mai multe războaie împotriva barbarilor care locuiau dincolo de hotarele Daciei (Dio Cassius, LXXII, 8). 4) Lampridius menționează o rebeliune în provinciile Panonia și Dacia (Anexa 1). 5) În 213 Caracalla poartă război cu goții (Anexa 1). 6) În 215 Dacii îl atacă pe împăratul Macrinus, care îi împacă cu aur (Anexa 1). 7) În 218 Dacii liberi produseră mari pagube în Dacia sub Macrinus (Dio Cassius, LXXVIII, 27). 8) În 235 Maximinus Trax îi bate pe daco-geți și sarmați (Anexa 1). 9) În 237, Maximinus și Baldinus plătesc tribut daco-geților (Anexa 1). 10) În 238, goții aliați cu carpii invadează provinciile romane din Peninsula Balcanică (Istoria lumii în date, p . 50) 11) În 242, goții și sarmații îl înfrâng pe Gordianus în Tracia (Anexa 1). 12) În 248, Invazie a geților cu carpii, bastarnii și vandalii (Istoria lumii în date, p. 50). 13) În 250 - 251 Puternică invazie a goților conduși de Kniva. Decius este înfrânt și ucis la Abritus, în 251 (Am. Marcellin, XXXI, 5,16; Dexipp, Anexa 1 etc). 14) În 252, împăratul Gallus cumpără pacea de la goți, care se retrag cu pradă mare (Anexa 1). 15) În 253, totuși goții, împreună cu burgunzii, invadează Tracia, dar sînt respinși de împăratul Aemilian (Anexa 1). 16) În 255, noi invazii ale goților, carpilor și burgunzilor - pătrund pînă în Italia. 17) În 258, sub Valerianus, goții se retrag în fața lui Aurelian, general al acestuia. 18) În 259 goții invadează Asia Mică, de unde sînt aduși strămoșii lui Ulfila. 19) În 261 împăratul Claudius îi bate pe goți și-și ia titlul de Gothicus (v. și Am. Marcellin, XXXI, 5,17). 20) În 267 Gallienus pierde în întregime provincia romană Dacia, dar generalul său, Marcian, îi alungă pe goți din Iliria. 21) În 271 împăratul Aurelian sărbătorește un triumf asupra goților. 22) În 331 /332 Invazie a goților în sudul Dunării, dar sînt respinși de împăratul Constantin (Anexa 1, Ist. lumii în date, etc.). 23) În 378, împăratul Valens moare, ars, într-o casă de țară împreună cu cîțiva apropiați, în urma luptelor cu goții (Am. Marcellin, XXXI, 13, 14-17; Zosimos, IV, 24, etc.). Am spicuit mai sus o parte din atacurile date de daco-geți sau goți împotriva Imperiului Roman, din cele menționate de cronicari. Dar cîte vor fi rămas nemenționate și cîte se vor fi pierdut odată cu cronicile în care apăreau, pentru că, datorită vicisitudinilor vremurilor, istoria pe care o cunoaștem este una fragmentară. Cum am spus, în acest domeniu cercetarea este deficitară. Nu există o lucrare cu această temă, nici în istoriografia occidentată, nici la noi. Unii vorbesc de anumite atacuri daco-getice sau gotice, alții de altele, pe epoci. Totuși ni se pare că frecvența acestor atacuri și finalitatea lor, Italia a avut împărați sau regi goți (geți) contribuie la sprijinirea ipotezei că este vorba de o acțiune dirijată, concertată, următoare războaielor dintre Traian și Decebal, cum am arătat. sperăm că studii ulterioare vor aduce mai multă lumină în acest colț întunecat de istorie, în care daco-geții sînt considerați fondatori ai spaniolilor (25, p. 179), ai popoarelor nordice (v. Gesta Normanorum, Cronica ducilor de Normandia, Carolus Lundius etc.) ai teutonilor (v. Leibniz, Collectanea Etymologica) și, prin saxoni și frizieni, ai olandezilor al căror nume național este și azi Daci (Dutch) și ai Anglilor. În timp ce Traian, născut la Italica (Spania) abia dacă este menționat în cronicile spaniole, 25, p. 178. Faptul că în Franța actuală apare o Pays de Dax (Daks), ai cărei locuitori se numesc Daci (Dace), ca să folosim transcrierea franceză, pe harta Londrei apare un Campus Dacorum și multe altele pe care nu le cunoaștem dovedesc că în adâncimea timpului istoria Europei are destule zone nelămurite sau direct obscure. Faptul că lingvistica occidentală nu a înregistrat măcar vorbele populare ale limbilor vorbite pe teritoriile sale îngreunează mult un studiu de sinteză credibil care să tindă către aflarea realității. 3.9 Goți  Geți Asupra identității din titlul acestui subcapitol nu poate exista nici cea mai mică umbră de îndoială. Argumentele, cum se va vedea, sînt atît de numeroase și peremptorii că numai cei care au trecut pe deasupra subiectului nu le-au observat . Nu-i includem între aceștia pe cei care, prin natura lor, sînt destinați să reproducă ideile altora, creadă fără cerceteze, chiar dacă ar fi absurd ceea ce li se propune să creadă. Evident se exclud cu totul cei care, începînd cu istoriografia medievală, occidentală, mai ales franceză și germană (a se vedea în cap.1 sentința istoricului american F. Donald Logan) au avut tendința de falsificare a istoriei în căutarea unei identități proprii. Pentru a crea confuzie, acești istorici au adăugat un h la got, ceea ce constituie fie un fals, fie o eroare. La aceeași concluzie ajunge și cercetătoarea americană J.A. Leake: in the time of King Alfred ... the mention of the Goths, whose name is correctly given by Alfred as Gotan (without the erroneous th of the classical forms (22, p. 108)/ ... în timpul regelui Alfred ... menționarea goților, al căror nume este corect dat de Alfred ca Got/an (fără eronatul th din formele clasice). The old approach to Beowulf as an historical document was born of Germanic nationalism, of the ardent desire to find in this oldest Teutonic epic recollections of true heroic deeds performed by a real Germanic tribe (22, p. 7)/ cea mai veche considerare a lui Beowulf ca un document istoric a fost generat• de naționalismul german, din dorința arzătoare de a găsi în amintirea celui mai vechi poem epic teutonic a unor fapte eroice adevărate aparținînd unui trib germanic real, sublinierile noastre. Trebuie să spunem că autoarea ajunge la concluzia că geații, pe care istoriografia germană dorea să și-i apropie, ca un trib germanic real, sînt de fapt geții! 3.9.1 La geați s-a adăugat o vocală, dar prin aceasta nu s-a născut o altă națiune. De la get la got s-a schimat o vocală, dar prin această schimbare nu s-a născut o nouă etnie, operație cu desăvîrșire imposibilă chiar pentru un prestigitator mundi. De la rumân la român, de la francez la franțuz s-a schimbat o vocală, dar s-a schimbat și consoana vecină, sîrb/serb etc. se schimbă vocale, chiar și consoane, dar prin această operație de rutină nu se nasc alte nații. 3.9.2 Nicăieri, nici la Cassiodor-Iordanes nu se indică nici o dată la care ar fi apărut acești așa-zis goți. Fiind vorba de un arbore genealogic fabulos nu se puteau marca măcar nașterile protagoniștilor selectați și bătăliile date, prin ani calendaristici. Cu goții s-a dorit să se facă o excepție cum am arătat și cum au remarcat și alții (F. Donald Logan, J.A. Leake etc.), dar scopul acestei "excepții" introduse de istoriografia medievală, în principal germană, dar și franceză, avea scop politic, nu reprezenta o realitate. O zbatere inutilă în perspectivă istorică căci ori cum ar fi întors-o istoriografii francezi, germani și alții în Evul Mediu, adevărul nu se putea să nu iasă la iveală. Toți, dar absolut toți istoricii din sec. XIX recunosc și scriu că latinii, celții, germanii etc. vin din așa-zisul orient al Europei. Printre aceștia se găsește și vestitul istoric german Mommsen: Răsăriți din aceeași tulpină din care s-au născut și popoarele elene, italice și germanice, celții au imigrat fără îndoială, ca și acestea, dinspre partea orientală a Europei (Istoria Romană, vol. I, p. 195), subl. ns. Dacă "goții" ar avea o existență de sine stătătoare și ar fi "germanici", deși în acest sens nu este nimic dovedit și, în afară de declarații, nu se găsește nicăieri în ultimii aproape 2000 de ani nici cea mai insignifiantă probă, ei n-ar putea fi decît tot geto-daci, la originile Europei altă populație neexistînd. vedem ce spun cei mai erudiți savanți în acest sens, și mai ales ce arată faptele, pentru că rostul teoretizărilor de tot felul nu este acela de a înlătura faptele, ci de a încerca să explice mai corect, mai aproape de realitate faptele. La 1717, în Collectanea Etymologica a ilustrului Gottfried Wilhelm Leibniz, (1646-1716) găsim, spus direct: Tocmai din această pricină, cred eu, romanii le-au dat acest nume, ca și cum ar vrea să spună ei au o origine comună (cu celții); într-adevăr “germani” în limba romanilor înseamn㠓frați gemeni”. Știrile de mai sus, pe care le publică Leibniz în cartea sa, constituie un memoriu pe care i-l adresează Abatele F.P.Pezron la 23 februarie 1699. Numele germani nu li l-au putut da romanii decît dacă ei i-au considerat frați ai lor. Nu poți numi pe cineva frate pentru că e frate cu un terț. Toți oamenii aveau frați naturali. Teutonii nu și-au spus niciodată germani. Ar fi fost un nonsens să te numești pe tine însuți frate. De aceea nu s-a auzit pînă astăzi decît Ich bin Deutsch = Dac. Olandezii se numesc și astăzi Daci (Dutch). The earlier name (of the german) were Alemain and Dutch (The Oxford Dictionary of English etymology, by C.T.Onions, 1966 - numele cele mai timpurii ale germanilor au fost Aleman și Dac. De altfel, Cezar în De bello gallico (Cartea VI, Cap. 25) scrie că Germanii se învecinau cu Dacii, ceea ce găsim și la Strabon (VII, 3, 12). Înainte de Leibnitz sau după el, o pleiadă de străluciți cărturari sași fiecare cu argumente proprii susține că teutonii sînt urmașii dacilor, idee combătută formal, în principiu de unii oameni de cultură români. Și Universitatea din Cambridge susține această idee (vol I, p. 71 - anexa 2) atunci când arată din Spațiul Carpatic au roit (după părerea noastră aceste părăsiri ale Spațiului Carpatic, de după mileniul III î.e.n., nu pot fi catalogate migrații, cum sînt numite de autorii acestei lucrări) : indo-persanii, grecii, tracii, albanezii, italioții, celții, germanii și slavii. Dacă ținem seama de condițiile geologice ale Europei ca și de condiția fiziologică a omului nu se poate evita constatarea că după retragerea ghețarilor din nordul actualei Germanii și din actuala Polonie populația a expandat (a roit) din sud, din Spațiul Carpatic, care n-a fost afectat de glaciațiuni, era suprapopulat și mai ales, asigura minimul de condiții de viață. 3.10 Deoarece, repetăm, scopul istoriografiei medievale germane și franceze era acela de a-și găsi o identitate, prin schimbarea unei vocale s-a descoperit apariția unui nou popor, goții cărora li s-a dat o aprtenență așa-zis germanică. Am mai spus-o, german înseamnă frate bun, din aceiași părinți, dar în antichitate nu apăruse această grupare vagă, artificială de așa-zise familii de popoare: germanice, romanice, slave. Nu se știe pînă astăzi ce criterii determină calificarea de romanic, germanic, slav. Un început de criteriu ar fi limba. Dar în antichitate și evul mediu nu existau diferențe mari de limbă. Vorbitorul de latină vulgară se putea înțelege cu vorbitorul de teutonică sau theodiscă (29, p1, passim). Ei au plecat toți dintr-o vatră în care au vorbit o limbă comună. De acea s-a și numit indo-europeana comună. Diferențierile s-au produs cu trecerea timpului și, mai ales, dupa apariția oamenilor școliți, a cărturarilor, a lingviștilor, a gramaticilor. Din sec. IX, limba theodisca nu pare să aibă altă semnificație decît cea de limbă vulgară (29, p1) subl.ns. Limba germană actuală este o operă de cabinet, târzie, impusă de sus în jos abia către sfîrșitul secolului XVIII și mai ales in sec. XIX. Le grammarien le plus réputé du XVIIIe siècle, Adelung, pensait comme Gattsched, que le haut allemand était arrivé vers 1750 au plus haut point possible de perfection et qu'il falait en quelque sorte l'immobiliser dans cet état. Il s'appliqua à réglementer les déclinaisons et les conjugaisons, à décréter quelles locutions étaient correctes et quelles fautives, et fonda, soit par sa Deutsche Sprachlehre zum Gebrauch der Schulen in den preussischen Landen (1781), soit par son Umständliches Lehregebäude ... (1782), l’enseignement scolaire de la grammaire ... (29, p 166) Vers le milieu du XVIIIe siècle l'Allemagne possède pour la première fois une langue commune ... (29, p 167) subl. ns. Deci, admițînd limba drept criteriu, așa-zișii goți nu pot fi atașați unui sistem neconstituit, inexistent la momentul apariției și desf•—ur•rii goților, pentru că, neexistând o limbă germană înainte de secolul XVIII, pe baza acestui criteriu nu putea ființa o familie de limbi germanice. Chiar dacă Luther, traducînd, în sec XVI, biblia în teutonică, preia masiv cuvinte din latină și, două secole mai târziu, Adelung imaginează o limbă germană pe baza dialectelor germane de sus (haut-allemand), aceste realități nu existau în secolele II - VI ca să poată motiva o așa-zisă apartenență germanică. În termeni reali, nu se vede cum calitatea de frate bun ar putea defini o etnie. Este demn de subliniat cum gândesc și ce constată chiar cei mai avizați doctori în lingvistică, vorbitori ai dialectelor constituite în Europa, mai ales după Evul Mediu. Il n'y a pas de langue commune sans enseignement scolaire (29, p. 167) Și această constatare, afirmată apăsat, marchează diferența netă dintre limbă și dialecte. În cazul limbii, universalitatea înțelegerii este naturală și nedependentă de vreo formă de învățământ școlar. Înainte de apariția oricărei forme de învățămînt școlar vorbitorii de limbă română din Bucovina se înțelegeau perfect cu cei din Banat, cu cei din Ardeal, din Oltenia sau chiar din dreapta Dunării, pînă în munții Pindului. Așa ceva în Franța, Anglia, Italia, Germania etc. este de neconceput. A se vedea și Albert Dauzat, Les Patois, Paris, 1938, p. 27 3.11 În Getica (Iordanes) nu se găsește nici cea mai neînsemnată aluzie referitoare la o așa-zisă germanitate a zișilor goți. Iordanes folosește de 23 ori cuvîntul german(-a), în paragrafele: 60, 67, 93, 120, 129, 159, 164, 180, 191, 199, 223, 229, 253, 257, 263, 265, 266, 268, 270, 274, 283, 299 și 306, de 19 ori cu sensul propriu, de frate sau soră. De exemplu în etc. Am spus că între 23 folosiri ale cuvîntului germanus cu sensul direct apar și 4 utilizări cu sens de popor, atribuit de latini teutonilor, în § 67, 120, 191, 257. Iată, cu titlu de exemplu de unde se vede care erau retațiile între goții "germanici" și germanii nominali, alias teutonii. Celelalte mențiuni sînt de ordin general. 3.11.1 Belizariu, vestitul general al lui Iustinian, învingîndu-i pe așa-zișii goți în Italia, își ia titlul triumfal de GETICUS MAXIMUS. Or titlul triumfal nu se putea lua decît după numele poporului pe care l-ai învins. Ar fi fost o formă de paranoie să-i înfrîngi pe goți și să-ți iei titlul triumfal de Gepidicus Maximus, deși cele două nume aparțin de fapt la două ramuri ale aceleiași populații. Așa ceva nu se cunoaște în istorie. Dacă n-ar fi fost vorba de două nume frecvent interschimbabile ale aceleiași populații de bază, geții fiind numele vechi cu o istorie glorioasă în spate, de o largă răspîndire, nu s-ar fi putut ca Belizariu să-și ia titlul triumfal de GETICUS MAXIMUS. 3.11.2 După istoriografia occidentală, vizigoții au stat în sudul Franței peste 400 de ani. În realitate ei se găsesc și azi acolo. Istoricii apuseni considerându-i germanici, iau ca model germana lui Luther și a lui Adelung, din sec XVIII, și se miră nu găsesc nici o urmă de germanism în secolele IV-VIII când acesta nu se născuse încă: la colonisation des Visigoths en Gaule et en Espagne ne laissa aucune empreinte sur la langue puisque, relativement peu nombreaux, ils furent absorbés par la population romanisée qui habitait ces pays (30, p.137) /colonizarea vizigoților în Galia și în Spania nu lăsă nici o urmă în limbă pentru că, relativ puțin numeroși, ei fură absorbiți de populația romanizată care locuia aceste teritorii/. Deși autorul era tînăr când scria aceste rânduri, regretabil, îi scapă pe pagina anterioară scrisese: Les Gothes (cu falsificarea th!), l'un des peuples germains les plus nombreux! În afară de dogma germain, care n-a fost dovedită niciodată, autorul n-are o idee clară nici despre ce înseamnă germanic din punct de vedere etnic, nici dacă goții erau les plus nombreux (p.136) sau peu nombreux (p.137). De asemenea ignoră pătura conducătoare a Spaniei, chiar târziu când goții dispăruseră, trebuia, pentru a-și întemeia noblețea să dovedească sau măcar să afirme descendența din geți (nu goți!, nota ns.), 25, p.180. Este interesant că în timp ce diverși istorici și lingviști, pe baza dogmei unui germanism al așa-zișilor goți, caută nebuloase urme așa-zise germanice în Midi-ul Franței, la sud de Loara, noi am găsit peste 1300 de cuvinte românești, mai ales în cele trei volume de cîte cca 800 p. ale Dicționarului des idiomes romans du Midi de la France de Gabriel Azaïs, ca și în alte texte din aceeași regiune. De exemplu: ades, cocă, cloșcă, a mușca, sigur, a băga, a adăsta, jos, sus, berc etc. etc. Dar o asemenea influență "germanică" se regăsește peste tot în Europa, inclusiv în frisiana veche și saxona veche, ceea ce arată superficialitatea cercetărilor care au avut ca obiect acest aspect. 3.11.3 În legătură cu ideea germanismului așa-zișilor goți, cu desăvîrșire imposibil, pe de-a întregul inventat,-l cităm pe eminentul N. Iorga: Regalitatea germanică ori este de creație romană, și atunci ea n-are decît un sens local, legat de un singur grup, natural sau artificial, ori este amintirea, pe care o păstrează acea seminție a dreptului de stăpânire pe care-l au înaintașii zeului tutelar sau ai șefului divin. Ea n-are în sine nimic național. A crede că aceste rase fruste, cu superstiții confuze, fără nimic scris ca bază a unei gândiri comune, capabile de a fi transmise de la o generație la alta, fără "carte", fără "biblie", fără istorie, fără genealogii chiar, fi venit pentru a înnoi în sens național este una dintre acele erezii pe care singur romantismul dezlănțuit din primii ani ai secolului al XIX-lea a putut să le conceapă (14, p.110), subl. ns. Iată de ce am numit germanismul invocat în contul așa-zișilor goți de către istoriografia medievală de sorginte teutonică sau teodiscă o iluzie romantică care cântă, instinctual, în urechile unor istorici interesați ca un pian smintit care scoate sunete fără i se atingă clapele. 3.11.4 Puteau așa-zișii goți s• apară și să umple pagini de hârtie fără străvechea anterioritate a geților, unica realitate etnică în străfunduri de istorie euro-indo-iranică? Excelentul istoric care a fost Ion Budai Deleanu, mai ales în ce privește Getica lui Iordanes, constată: dacă lăsăm la o parte lucrurile pe care Iordanes le povestește despre migrația goților din Scandinavia și înaintarea lor pînă în Sciția, celelalte povestiri ale sale îi privesc în întregime pe geți (2.1, p.164) Dr. Alexandru Bădin (31, p.138): Goții au fost studiați intens și cu pasiune, iar originea lor scandinavă a fost considerată de unii cercetători ca o simplă legendă. Scandinavia a fost populată dinspre sud, nimic n-a putut veni din ea, rezultă și din textul lui Procopius din Caesarea (32, C II, 15): Herulii își căutară sălașuri în locurile cele mai îndepărtate ale lumii locuite pe atunci ... se îndreptară spre insula Thule și au rămas acolo. Procopius este contemporan cu Iordanes astfel că există dovada că Herulii, pe care Iordanes îi citează ca locuitori ai insulei Scandza, sînt veniți acolo dinspre sud. Procopius continuă: În această insulă pământul este în cea mai mare parte pustiu ... (ibid) În §13 Iordanes scrie că în Britania, care se găsește mai la sud față de Scandza, se găsește hrană mai degrabă pentru vite decît pentru oameni, de unde fecunditate mai la nord ca să apară o officina gentium? În ținuturi în cea mai mare parte pustii se și prăsesc populații ... Am văzut mai înainte că datorită incapacității solului, chiar din sudul Scandinaviei, de a-și hrăni populația, oricît de dragi le-ar fi fost copiii, numai unul, prin tragere la sorți, putea rămâne în familie, ceilalți trebuind să plece, nu interesa unde. Nimeni nu le purta de grijă (Cronica ducilor de Normandia) Iordanes își începe povestea așa-zișilor goți (§25) astfel: Se spune că din această insulă Scandza, ca dintr-o fabrică de națiuni sau ca dintr-un pântece de neamuri, au răsărit odinioară goții cu regele lor pe nume Berig Începutul este ca în toate poveștile : Se spune că ... Nu există nici un document , nici o formă de probă ci doar un fel de lumea spune. Dar ce dovadă poate constitui gura lumii în istorie? Și Cassiodor - Iordanes continuă: din această insulă au răsărit odinioară Goții. Când odinioară? Cu 600 de ani î.e.n.?, pentru că sînt puși să poarte lupte cu Cirus (558-către 528î.e.n.), cu Darius (521-486 î.e.n.) sau 700-800 de ani mai târziu când acest nume apare la unii cronicari? Nu știm nimic. Astfel de apariții și dispariții se găsesc numai in 1001 de nopți. În § 29 autorii se arată surprinși că Josephus Flavius (37-100 e.n.) nu-i menționează pe goți. Cum ar fi putut să-i menționeze dacă pe vremea sa nu existau? Joseph Flavius nu-i menționează pînă la 100, cît a trăit el, dar nu-i menționează nici Dion Chrisostomul +120, nici Clement din Alexandria (150-215 e.n.) nu știe de goți, nici Dio Cassius  236 e.n. etc. Ce fel de popor ar putea fi acela care obține victorii de răsunet se bate cu armatele imperiului roman și nu este măcar amintit de principalii cronicari ai timpului? vedem cît adevăr se găsește la apariția așa-zișilor goți și gepizi. În § 94, 95 ca să explice cum sînt rudă geții cu gepizii, Iordanes reia felul în care au sosit din insula Scandza așa-zișii goți: trebuie să-ți amintești ce ți-am spus la început că goții, ieșind din sînul insulei Scandza cu Berig regele lor au fost duși cu numai trei corăbii pînă la țărmul de dincolo al Oceanului, adica în Gothiscandza. Dintre aceste corăbii, una, ... mergînd mai încet, se spune că a dat numele neamului, fiindcă în limba lor leneș se spune gepanta. Așa s-a făcut ca dintr-o poreclă, un cuvînt nițel schimbat să devină nume al gepizilor. De aici aflăm că în această povestire goții ar fi venit din Scandinavia cu trei corăbii dintre care două cu goți, iar una cu gepizi. Ce înseamnă aceasta ca număr de persoane? Iordanes nu spune cîți inși putea cuprinde o corabie. A nu se uita că ne aflăm, cel mai probabil, în primele secole ale erei noastre. Albert Bayet (33, p.92): Mai grozavi sînt Normanzii ... o iau de-a lungul coastelor pe corăbii cu cîte 60 de oameni. În antichitate este greu de conceput că se construiau corăbii atît de mari. considerăm totuși, pentru demonstrație, geții ar fi venit din Scandza în corăbii de cîte 60 de persoane, ceea ce înseamnă au sosit pe țărmul nordic al Poloniei de azi, în Gothiscandza, cum scrie Iordanes (§94), maximum: 120 de goți și 60 de gepizi, care s-au separat și s-au îndreptat în direcții diferite. Dar, nenorocire, când trecea peste un pod, jumătate din armata goților s-a prăbușit fără salvare și fără mai poată trece cineva peste rîu (§ 27). Care armată? Dacă au venit 120 de goți, evident cu soții și copii, altfel dispăreau într-o generație, ce armată se putea obține la o populație de 120 de persoane. În Roma cezarilor, unde exista oarecare igienă și oarecare posibilitate de îngrijire medicală la dureé de la vie n’aurait pas dépassé en moyenne dix-huit ans (34, p. 47) - durata de viață n-ar fi depășit 18 ani. Mortalitatea infantilă era înspăimântătoare și se consideră atingea 50 % din nou-născuții pînă la un an (jumătate din copiii nou-născuți mureau pînă la un an). La 1911, în Franța mureau încă pînă la un an peste 100.000 de copii (34, p.14). Durata medie de viață a crescut foarte încet de-a lungul timpului. În Franța era la 1789 de 28-29 ani (34, p. 14). În Germania de sud, speranța medie de viață a noilor născuți de ambele sexe se situează la cca 20 de ani în sec. XVII-XVIII, Brandenburg și Saxonia inferioară, sec. XVIII și prima jumătate a sec. XIX, Macklenburg, secolul XIX deja 22 de ani (G. Kurth și O. Roehrer-Ertl (Actes du II-ème Congrès International de Thracologie, București, 1980, vol. III, p. 417). Armata nu a putut reprezenta către 10 % din populație decît în ultimul secol, când speranța de viață tindea către triplare sau chiar către împătrire față de cea din antichitate și din Evul Mediu. Or, admițând, prin absurd, goții ar fi putut mobiliza 10 % din populație, din cei 120 de goți debarcați nu se știe când în Gothiscandza, fosta lor armată se putea ridica la maxim 12 luptători. Cu acești 12 luptători, cum coboară din corăbii îi atacă și-i alungă din propriile locuințe pe ulmerugi, îi subjugă și pe vandali și au cucerit mai multe popoare (§ 26), iar sub al cincilea (!) rege (Filimer) care a urmat după Berig (ceilalți trei regi dintre Berig și Filimer n-au fost menționați niciodată) au luat hotărîrea să plece mai departe. În § 27 li se întâmplă nenorocirea cu înecarea a jumătate din armată. Admițând că în luptele date cu ulmerugii, vandalii și celelalte popoare cucerite, goții istoriografiei medievale germane n-au pierdut nici un ostaș (!) cu marea armată de șase soldați, goții au cucerit pământul dorit, s-au încleștat în luptă cu neamul spalilor câ—tigând biruința (§ 28). De aici au înaintat victorioși pînă la marginea Sciției. istoricii medievali germani puteau crede în astfel de lupte de desene animate cu eroi mitologici e aproape de în™eles, dar ca Herwig Wolfram, în contemporaneitate, profesor la Universitatea din Viena (26) încerce să justifice pe astfel de basme existența goților ca populus germanus este regretabil și ridicol. Îi era permis lui Herodot, chiar și agramatului Iordanes să creadă și să scrie (Iordanes reproducînd "știința" unor autori greci și latini predecesori) astfel de fabule, pentru că în vremea lor pluridisciplinaritatea nu exista. Atunci se putea spune istoria este o poveste mincinoasă care ni se înfățișează ca adevăr. Scuzele pe care le aveau scriitorii acelor vremuri de demult nu le mai au istoricii de azi. Azi un istoric trebuie să știe geologie, fiziologie, sociologie, etnografie, antropologie, folosească mijloacele moderne de datare etc. Pentru că nu e de mirare că numeroase adevăruri sînt încă ascunse cunoașterii după 2000 de ani și chiar mai mult. Sperăm ca temerile lui Iorga să nu mai fie tot atît de acute azi, căci cunoștințele s-au înmulțit și posibilitățile de aflare a adevărului au sporit în proporție foarte mare . Privitor la aceste aspecte, N. Iorga spunea: cu această direcție s-au format profesori secundari de istorie de o mediocritate convenabilă; cu durere, însă, e silit cineva să constate că numărul lucrătorilor științifici ieșiți din universitățile noastre e cu totul fără însemnătate. Dacă nu pe toate terenurile, în istorie, desigur, regresul față de ce se producea altădată e incontestabil. Autodidacții entuziaști de odinioară, ducându-se, nu lasă decât locuri goale (14, p. 74). Spațiul nu ne îngăduie, dar orice istoric ar trebui să facă un calcul elementar în urma căruia ar constata el însuși că cei 60 de gepizi și cei 120 de goți, debarcați în Gotiscandza au dispărut fără urme. Hunii, după cercetări savante, ar fi fost cca 2000 la număr, nu 60 sau 120 și nu a rămas nici unul, după cîteva generații. Astfel că nu poate fi nici o urmă de îndoială, dacă ar fi fost reali, goții veniți din Scandinavia cu cele trei corăbii au dispărut curând după sosire, iar nu că s-au înmulțit încît în § 199 să se vorbească de nenumărata armată a gepizilor din care 15.000 au pierit (aici li se asociază și francii care luptau de partea cealaltă a baricadei) la Câmpiile Catalaunice (§ 217). Iar goții, nu se lase mai prejos, i-au oferit lui Constantin cel Mare 40.000 de ostași și alții, mult mai mulți, au vînzolit toată Europa. Numai în Germania n-au ajuns niciodată acești "germanici". Călugării și actorii pot crede în astfel de minuni, dar istoricii, care reclamă statut de oameni de știință, cum ar putea să le acorde cel mai neînsemnat credit? Acest fel de istorie poate justifica de ce Malbranche disprețuia istoria și nu-i acorda mai multă importanță decît știrilor din mahalaua sa, de ce Darlu o socotea cea mai puțin onorabilă dintre operele imaginației, iar Louis Bourdeau respingea lucrările istoricilor la rangul de fabule, împreună cu basmele Mamei mele Gâsca și afirma hotărît că istoria nu e și nu poate fi —tiin™• etc. (ap. 35, p.182). După cum am arătat mai sus, apariția "marelui" popor al goților nu se deosebește, genetic, decît ca procedeu de apariția hunilor (§ 121), ultimii din cîteva femei practicante ale magiei - numite cu un cuvînt "strămoșesc" haliurne. Trebuie să spunem că n-am găsit nimic asemănător cu acest cuvînt în elină, latină, engleză, franceză, germană, nici chiar în vocabularul lui Ulfila, folosit la traducerea Bibliei, ceea ce constituie încă o dovadă între așa-zișii goți și zisa lume germanică nu se pot găsi legături de filiație sau de similitudine. Singura similitudine identificabilă este cu cuvîntul românesc aiurite. Aceste aiurite sînt alungate din mijlocul goților și văzîndu-le duhurile necurate cutreierând prin deșert le-au îmbrățișat și s-au împreunat cu ele și au dat naștere hunilor (§ 122). Istoricii germani, inclusiv prof. Wolfram n-au de ce să se supere, e istoria pe care ei au folosit-o pentru a-i inventa pe goți, astfel că trebuie s-o accepte și pentru generarea hunilor din aiuritele goților. Nu se poate să accepți, din opera acelorași autori numai părțile care-ți convin și pe altele să le respingi. Dacă a primit-o Thodoric cel Mare și nu i-a tăiat capul lui Cassiodor, cum a făcut cu Simmachus și cu Boethiu, dar pentru alte "greșeli", trebuie s-o primească pe de-a-ntregul și misticul profesor al Universității din Viena care, fără reținere falsifică sperând că-i va ieși pasența. Numai că nu înțelege că are în mânecă o carte falsă, maslul este inutil și lipsit de rezultat. Din zecile de autori elini și latini care scriu că goții nu-s decât geții, obținuți printr-o simplă schimbare de vocală, prof. Wolfram nu citează pe nici unul, nici pe germanul Nicolao Petreio care-și tipărește cartea la Leipzig în 1695. Asta, curat-murdar, se cheamă... obiectivitate științifică: luăm din Biblie (din Iordanes și din toată literatura pertinentă) numai ce ne convine. Da, dar asta-i religie, politică etc., nu știință. Astfel arată unii oameni de "știință" chiar în sec. XX. 3.12 La Câmpiile Catalaunice Atila ține hunilor, ostrogoților, gepizilor și celorlalte populații din lagărul lui un discurs de îmbărbătare pentru a porni la luptă. În ce limbă le-a vorbit, ca să-l înțeleagă atîtea felurite neamuri? La această întrebare trebuia să răspundă dl. Wolfram și alți mari istorici. Nu știm de ce, dar n-au făcut-o. Unii au zis că ar fi fost o limbă gotă, strămoașă a germanei de azi, ceea ce este o aiureal•. Istoria limbii germane arată clar (vezi mai înainte) actuala germană e o confecție târzie, din sec. XVIII, a lui Adelung, iar o limbă gotă nu a existat niciodată. Mais le gotique n'est pas l'ancêtre de l'allemand (29, p. 32) / Dar gota nu este strămoașa germanei/. Noi sper•m că s-ar putea ajunge la acea limbă pe care o vorbeau toate popoarele din barbaricum, dar și cele din Grecia și Italia antică. În acest sens mărturia eminentului prelat maghiar Otrokocius este lămuritoare: Non neglexit Priscus illud etiam nobis consignare; quas ille linguas expertus est circa Atilam, in usu potissimum fuisse... Supponit in his, quod ipsorum quoque Hunnorum aliqui, ob commercia cum Romanis, operam dabant Linguae Gothicae (quae cognata Alanicae) & Ausoniae. Ubi per Ausoniorum linguam, intelligo Walachicam, quasi corruptam Latinam (cap. 4, § XVI). / N-a neglijat acel Priscus chiar să ne consemneze care ar fi fost limbile folosite în jurul lui Atila... Presupune în acestea că unii dintre huni chiar, datorită legăturilor cu romanii, își dădeau silința să învețe limba gotă (care e înrudită cu Alana) și cu ausonica. Unde, prin limba ausonică înțeleg valaha, leită latina coruptă (vulgară, n. ns.), subl. ns. împărații romani înțelegeau așa-zisa limbă barbară rezultă și din ceea ce scrie Iordanes (§ 83, 84): Maximin, un cioban "got" a cerut împăratului Alexandru Sever, în limba părinților săi (cu 40 de ani înainte de părăsirea Daciei de către Galienus, populația continua să vorbească așa-zisa limbă barbară n. ns.) permisiunea să lupte cu militarii pregătiți pentru un concurs. După părerea noastră în legătură cu limba așa-zisă barbară este strict necesar un studiu condus cu seriozitate și pasiune pentru a se ajunge la lămurirea conținutului noțiunii de limbă barbară. 3.13 Între 582 și 602, cronicarul împăratului Mauricius, Teofilact Simocata scrie despre geți, despre oștile geților (p. 63, 126, 136, etc., dar nici cea mai vagă mențiune despre așa-zișii goți). Geții apar și în sec. IX, la patriarhul Photios, nu și așa-zișii goți. Sînt și alte aspecte care se cer lămurite, dar spațiul nu ne îngăduie să continuăm. De ce nu sînt menționați concomitent, în Spațiul Carpatic sau în alt spațiu geți și goți ca două popoare diferite, vecine? De ce nu se menționează nici o luptă între ele. Cele mai frecvente certuri se produc între vecini. Sînt amintite lupte între goți și gepizi (deși îs acelaș popor) între avari și gepizi, între toți aceștia și romani, dar niciodată între geți și goți etc. 4 Autori și cronicari despre identitatea dintre geți și goți Numărul cronicilor în care se scrie că goții nu sînt decît un nume pentru geți este foarte mare. Chiar numărul cronicilor publicate care fac această mențiune este considerabil. Desigur și din acestea, ca din toate cronicile antichității și Evului Mediu, o mare parte s-a pierdut. În cele de mai jos vom spicui o parte din acestea, fără o ordine cronologică. 4.1 Philostorgius (368 - 425) sciții de dincolo de Istru pe care cei vechi îi numeau geți, iar cei de acum îi numesc goți ... Ulfila a fost hirotonit episcop al creștinilor din țara getică (Istoria eclesiastică). 4.2 Claudius Claudianus (Panegiric, 395, Împotriva lui Rufinus, 396 și De bello Gothico, 402) scrie de peste 50 de ori getic, dac, cetele getice, cetele blonde (ale geților) și o singură dată gotic, în titlu, pe care l-a considerat un alt nume, dar fără semnificație proprie. 4.3 Împăratul Iulian - Apostatul (331 - 363), în Cezarii după ce-l pune pe Traian, căruia îi plăcea să cam bea, ceea ce îi slăbea uneori puterea de înțelegere, se laude: singur am cutezat să merg împotriva neamurilor care locuiesc dincolo de Istru și am nimicit (?) neamul geților, care au fost mai războinici decît oricare dintre oamenii ce au trăit cândva - și aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar și pentru că îi convinsese să fie astfel slăvitul lor Zamolxis. Crezând că nu mor, doar își schimbă locuința, ei sînt mai porniți pe lupte decît ar fi înclinați să întreprindă o călătorie. În elogiul împăratului Constantius, Constantin II (337 - 340), învingînd cu armele pe geți, ne-a făcut rost de o pace trainică... 4.4 Ausonius, către 310 - către 395, într-o epigramă îl roagă pe împăratul Gratian (367 - 383)-l oprească pe geticul Marte și scrie despre geți unde istoricii s-ar fi așteptat să scrie goți. 4.5 Prudentius (348 - către 405) în Divinitatea lui Christos, de asemenea nu-i ascultă pe istoricii moderni și scrie geți unde aceștia ar fi așteptat goți, iar pe Alaric îl numește tiranul get. 4.6 Hieronymus (345 - 420) scrie că există autoritate (îndreptățire) pentru a-i numi pe goți geți (22, p. 37). În acest enunț se vădește că nu-i vorba de nici o confuzie, ci de discernămînt, de reprezentare corectă a realității. Iar în altă parte (ibidem) scrie: Et certe Gothos omnes retro eruditi magis Getas quam Gog et Magog appellare consueverunt / Și în mod cert toți învățații din trecut au folosit ... pentru goți, numele get, decît Gog și Magog. Ni se explică, deci, toți învățații din trecut, indiferent dacă scrierile lor au ajuns sau nu pînă la noi, foloseau pentru goți numele geților, în baza realității etnice pe care o cunoșteau. 4.7 Eugeniu de Toledo, în Carmina XXXIX (Hexastichus de inventoribus litterarum). 6: Gulfila (sic) promsit Getarum quas videmus ultima (sc litteras) / În șase versuri despre inventatorii literelor: Wulfila a dat la iveală ultimele (litere) pe care le vedem, ale geților (25, p. 165). 4.8 Carol Lundius, în Zamolsiz, primus Getarum legislator, Uppsala, 1687 scrie: p. 3 Nempè unam eandemque Gentem Getas et Gothas fuisse / Fără îndoială Geții și Goții au fost una și aceeaș națiune. În acest volum această idee este reluată încă de cîteva ori, la ea subscriind cei mai importanți oameni de cultură ai momentului: Strălucitul Messenius, Boxhorn, Loccen, Sheringham, Hachenberg și alții. 4.9. Johann Filstich, în Încercare de istorie românească, E.Ș.E., 1979, p. 33, scrie: Istoricii se ceartă strașnic pentru a hotărî dacă geții, dacii și goții sînt un singur popor cu mai multe nume, au ba. Dintre cei noi arată aceasta Lorenz Toppeltinus, Martin Schmeitzel, cel din urmă încercând să lămurească acest lucru îndoielnic în Istoria sa scrisă de mână prin următoarele temeiuri: (1) Mărturia celor mai vechi scriitori (2) Întâmplările cele petrecute la fel (3) Potrivirea felului de trai, a obiceiurilor, a limbii și a locuitorilor țării Se adaugă nici de unde se trage numele de got nu este limpede (sublinierile ns.). J. Filstich adaugă: Philipp Cluverius (Klüver, 1580 - 1623) în cartea a treia a cărții sale Germaniae antiquae libri III spune că au greșit cei care au amestecat geții cu goții. Cum ar fi putut spune altfel când el, dar și alții, după cum am dovedit, sperăm, și-au pus toată speranța într-un semn de întrebare: există goți independent de geți și ar putea ei să le aducă o oarecare identitate? 4.10 Bossuet (Discours sur l'histoire universelle, Hachette, 1883): les Goths, autrefois appelés les Gètes (p. 97). 4.11 Quicherat (Thesaurus poeticus linguae latinae, Hachette, 1899, p. 469): Gètes, nation scythique établie sur le Danube; postérieurement les Goths. 4.12 Eusebiu din Caesarea (260 - 340) în Constantin către sacra adunare: Te întreb pe tine Decius... când ai căzut cu toată oștirea pe câmpiile scitice, conducînd mult lăudatele trupe ale romanilor ca să lupte împotriva geților, în bătaie de joc. 4.13 André Thévet (1502 - 1590), călugăr franciscan, în Cosmographie Universelle, cap. De la Valachie, Transylvanie, Bulgarie et Servie scrie: Originea poporului acestei țări în întregime, așa cum susțin cei mai mulți, vine de la geți, numiți astfel de romani, pe care noi de atunci i-am numit goți. 4.14 Leibniz, Collectanea etymologica, Hanovra, 1717: Cimmerios&Cimbros, Getas&Gothos, Sacas&Saxones, Dahas&Dacos eosdem aut cognatos esse, solis nominibus non temere crediderim (p.73) 4.15 Paulo Orosius (spre sfîrșitul sec. IV- sec. V) a scris o Istorie împotriva păgânilor din care s-a inspirat Bossuet: Geții aceia care acum sînt numiți goți (Getae illi qui et nunc Gothi, I, 16, 2). 4.16 Bonaventura Vulcanius, scrie la 1597 o carte cu titlul: De Literis et Lingua GETARUM sive Gothorum. Această carte conține multe aspecte interesante, dar spațiul nu ne îngăduie să le prezentăm. Ele sînt traduse și le vom publica bilingv latină/română în "Getica" nr. 5-6. 4.17 Nicolao Petreio într-o carte, tipărită la 1695, care are ca obiect tocmai originea cimbrilor și goților, luându-și în sprijin o serie de autori anteriori, scrie: 1) Getas autem Gothos postea nominatos esse non dubium est (p.78) geții au fost după aceea numiți goți nu este nici o îndoială. 2) qui progressi tenuerunt eam regionem, quae nunc VValachia dicitur /care de la început au locuit aceeași regiune care acum se numește Valahia. 3) Et Philippus I Chron I dicit Getas postea Gothus nominates / Geții au fost mai apoi numiți goți; 4) It. I. 2 A Gethis Gothes nominatos non dubium est / nu este nici un dubiu că goții au fost numiți după (numele) geților (p.80) Arătări similare, sprijinite pe alți autori, se găsesc pe mai multe pagini. 4.18 Procopius, în Despre războaie III 2, 2 scrie: Neamurile gotice erau și sînt și astăzi multe la număr ... dar, dintre toate, cele mai mari și mai vrednice de luat în seamă sînt goții, vandalii, vizigoții și gepizii. Altădată li se spunea sarmați și melanhleni, iar unii îi numeau neamuri getice. 3 Toți aceștia se deosebeau între ei prin nume (!!), după cum am mai spus, dar încolo sînt în toate la fel. 4 Toți sînt albi la trup și cu părul blond, înalți de statură, frumoși la chip și folosesc aceleași legi. 5 Toți sînt de credința lui Arius și au o singur limbă, numită gotica (Înainte de a apărea numele de got, cum se numea oare?, nota ns) Eu cred că la obîrșie se trag toți dintr-un singur neam, iar mai tîrziu s-au deosebit după numele șefilor care i-au condus. 6 Acest neam locuia în vechime dincolo de fluviul Istru (sublinierile ne aparțin). 4.19 Carlo Troya (37, p 5-7) scrie: Il mio scopo principalissimo ... si divideva in due punti; 1 Di mostrare, che i Geti di Zamolxi e di Decebalo furono i progenitori de Goti di Teodorico e degli Amali / De a arăta că Geții lui Zamolxe și ai lui Decebal au fost strămoșii goților lui Theodoric și ai Amalilor/ 2 Di porre in chiarezza, che quella razza Getica o Gotica fu diversa dalla Germanica ... / De a pune în lumină acea rasă getică sau gotică fu diferită de cea germanică. Carlo Troya aduce numeroase dovezi că goții nu-s decît geții care au populat atît nordul cît și apusul Europei, dar nu putem aborda aceste aspecte care depășesc tematica studiului nostru. Numeroși alți autori din diferite națiuni au atestat identitatea dintre geți și goți dar spațiul nu ne îngăduie să-i cităm. 4.20 Am vrea să spunem cîteva cuvinte despre Getica lui Iordanes. În § 3 Iordanes spune: am făcut în expunere unele adaosuri potrivite din istoricii greci și latini, amestecând în cuprins, la început, la mijloc și la sfîrșit multe din cele pe care le-am socotit utile (subl. ns.) Deci, rezumând o istorie a geților el a adăugat diverse știri din diverși autori pe care i-a folosit, dar fără-i citeze. Cum mulți autori anteriori lui începuseră scrie got pentru get, Iordanes folosește grafia pe care a găsit-o la autorii respectivi. De aceea apare de atîtea ori scris got în loc de get. Totuși, atunci când scrie din amintire el scrie get, nu got. În această operă găsim de 25 de ori get iar uneori got e pus pentru variația stilului. De exemplu în § 61, 62 scrie despre luptele dintre Tomiris, regina geților, și Cirus, în sec VI î.e.n., când în nici un caz nu ar fi putut fi vorba de o națiune gotă. Totuși, deși în lupta cu parții lui Cirus nu apar, normal, decît geții și regina lor Tomiris, pentru colorarea stilului, Iordanes scrie: acolo și atunci a văzut neamul goților pentru prima dată corturi de mătase, goți care faptic nu fuseseră menționati ca participanți la luptă, pentru că, mai ales atunci, nu puteau să existe. Fraza ni se pare similară stilistic cu una ca aceasta: La Termopile grecii au luptat pe viață și pe moarte cu perșii lui Xerxes. Acolo au văzut elenii pentru prima oară steagul persan cu cap de lup și coadă de șarpe. Rezultă de aici că elenii erau alt popor? Nicidecum. Se va spune poate că alternanța greci/eleni este cunoscută. Dar alternanța get/got, dacă nu-i cunoscută poate deveni. Fraze similare se pot imagina cu orice popor, toate având cel puțin două, dacă nu mai multe nume. Dacă ni s-ar da o frază ca aceasta La Mărășești românii au dat lupte aprige pentru a opri atacul german al lui von Mackensen. Acolo au văzut valahii pentru prima dată avioane de luptă. Situațiile prezentate sînt similare, pe unele le acceptăm, pe altele nu. De ce? Pentru că unele fac parte din depozitul nostru de cunoștințe, primit falsificat de la o istoriografie interesată, pe altele școala nu ni le-a relevat. la Iordanes figurează o clară identitate goți=geți, găsim destule exemple, dar trebuie răbdare pentru a citi cu atenție opera, nu ne încredem în istorici care falsifică din interes. În § 94, Iordanes îi explică lui Castalius cum sînt rudă geții cu gepizii, ceea ce este o realitate de nedesmințit. Istoricii medievali interesați ne-au spus că este o confuzie între geți și goți. Or am dovedit că povestea cu ieșirea din Scandinavia e o simplă fabulă, de primit de către Theodoric in sec VI, dar imposibil de luat în considerare după 14 secole, la nivelul cunoașterii de azi. În § 118 Hermanaric cel Mare este conducătorul neamurilor getice, iar în § 121 Filimer este al cincilea șef al geților după plecarea din Scandinavia. Acestea sînt realități pe care Iordanes le amintește din opera lui Cassiodor. Cei care le declară confuzii fie nu au lecturat cu atenție opera, fie au crezut fără control, fără spirit critic declarațiile istoriografiei medievale interesate. Tot de geți este vorba și în § 129, 132, 189 etc. Iordanes scrie, după Cassiodor, geți, nu goți, fără poată fi invocată vreo formă de confuzie. Însă în § 315 si 316 rezultă cu toată claritatea că: a. Iordanes este get de neam b. A scris o istorie a geților, așa cum arată titlul, atît la Cassiodor cît și la Iordanes. Căci cum s-ar putea înțelege altfel de cum sînt scrise rândurile: Aceasta a fost originea geților și noblețea de neam a amalilor, ca și faptele bărbaților viteji. Unde ar putea fi confuzia? El s-a ocupat de istoria geților, așa cum l-a rugat fratele Castalius - rezume într-o cronică scurtă opera senatorului Cassiodor despre originea și faptele geților. Asta i s-a cerut, asta a făcut. Deci concluzia este coerentă cu premiza. Unde ar putea fi confuzia? Așa-zișii goți, dacă ar fi existat, ar fi avut și ei, probabil, o istorie. Normal, n-o au. Ei apar din loc în loc pentru culoarea stilului, dar istoria nu este a lor, ci a geților, iar regii și sacerdoții geto-daci apar la locul lor, ca personaje istorice. În § 316, Iordanes adaugă: Tu care mă citești, știi că eu am urmat scrierile înaintașilor - confirmă iar ce a spus în premize (v.§3), ceea ce dovedește constanță și continuitate, nu confuzie. Și adaugă: nu creadă cineva că, în favoarea neamului mai înainte arătat, pentru că îmi trag obîrșia din acel neam am adăugat ceva în plus peste cele aflate sau citite. Care este neamul mai înainte arătat? Este clar cel al geților înscris cîteva rînduri mai sus (§ 315). Deci Iordanes este get, cum o spune însuși, iar nu got, cum s-a scris de multe ori fără control, pentru că, așa cum sperăm că am dovedit în cele de mai sus, și cum arată și mari oameni de cultură și savanți, ca Bossuet, Quicherat, C. Lundius, Messenius, Boxhorn, Hieronymus, Leibniz, Procopius, Carlo Troya etc., de-a lungul secolelor. De altfel, deoarece pentru așa-zișii goți n-am găsit elemente definitorii pentru etnie, pentru orice etnie, trebuie să convenim că, după cunoștințele disponibile în prezent, ei nu au avut și nu au o existență reală, fiind un simplu nume al altei realități etnice, nume folosit uneori pentru variația stilului, cum aflăm la toate popoarele europene. Astfel că cei care caută cuvinte gote în limba română o pot face în pace și liniște pînă la capăt. Astfel de cuvinte neexistând, nu există nici riscul vreunei găselniți, a celei mai mărunte tulburări în ritmul căutărilor.