----------------------------------- Zamolxe 11.9.2010, 19:54 DESPRE ORIGINEA si FAPTELE GETILOR - partea 2-a ----------------------------------- Studiu asupra geților sau goților de Gabriel Gheorghe. Partea a doua Înainte de Leibnitz sau după el, o pleiadă de străluciți cărturari sași fiecare cu argumente proprii susține că teutonii sunt urmașii dacilor, idee combătută formal, în principiu de unii oameni de cultură români. Și Universitatea din Cambridge susține această idee, atunci când arată din Spațiul Carpatic au roit (după părerea noastră aceste părăsiri ale Spațiului Carpatic, de după mileniul III î.e.n., nu pot fi catalogate migrații, cum sunt numite de autorii acestei lucrări) : indo-persanii, grecii, tracii, albanezii, italioții, celții, germanii și slavii. Dacă ținem seama de condițiile geologice ale Europei ca și de condiția fiziologică a omului nu se poate evita constatarea că după retragerea ghețarilor din nordul actualei Germanii și din actuala Polonie populația a expandat (a roit) din sud, din Spațiul Carpatic, care n-a fost afectat de glaciațiuni, era suprapopulat și mai ales, asigura minimul de condiții de viață. Am mai spus-o, german înseamnă frate bun, din aceiași părinți, dar în antichitate nu apăruse această grupare vagă, artificială de așa-zise familii de popoare: germanice, romanice, slave. Nu se știe până astăzi ce criterii determină calificarea de romanic, germanic, slav. Un început de criteriu ar fi limba. Dar în antichitate și evul mediu nu existau diferențe mari de limbă. Vorbitorul de latină vulgar㠖 latină veche sau Protolatin㠖 se putea înțelege cu vorbitorul de teutonică sau theodiscă. Ei au plecat toți dintr-o vatră în care au vorbit o limbă comună. De acea s-a și numit indo-europeana comună. Diferențierile s-au produs cu trecerea timpului și, mai ales, dupa apariția oamenilor școliți, a cărturarilor, a lingviștilor, a gramaticilor. Din sec. IX, limba theodisca nu pare să aibă altă semnificație decît cea de limbă vulgară. Limba germană actuală este o operă de cabinet, târzie, impusă de sus în jos abia către sfârșitul secolului XVIII și mai ales in sec. XIX. Deci, admițând limba drept criteriu, așa-zișii goți nu pot fi atașați unui sistem neconstituit, inexistent la momentul apariției și desfășurăriirii goților, pentru că, neexistând o limbă germană înainte de secolul XVIII, pe baza acestui criteriu nu putea ființa o familie de limbi germanice. Chiar dacă Luther, traducînd, în sec XVI, biblia în teutonică, preia masiv cuvinte din latină și, două secole mai târziu, Adelung imaginează o limbă germană pe baza dialectelor germane de sus (haut-allemand), aceste realități nu existau în secolele II – VI ca să poată motiva o așa-zisă apartenență germanică. În termeni reali, nu se vede cum calitatea de frate bun ar putea defini o etnie. În cazul limbii, universalitatea înțelegerii este naturală și nedependentă de vreo formă de învățământ școlar. Înainte de apariția oricărei forme de învățământ școlar vorbitorii de limbă română din Bucovina se înțelegeau perfect cu cei din Banat, cu cei din Ardeal, din Oltenia sau chiar din dreapta Dunării, până în munții Pindului. Așa ceva în Franța, Anglia, Italia, Germania etc. este de neconceput. Iordanes folosește de 23 ori cuvântul german(-ă) în paragrafele: 60, 67, 93, 120, 129, 159, 164, 180, 191, 199, 223, 229, 253, 257, 263, 265, 266, 268, 270, 274, 283, 299 și 306, de 19 ori cu sensul propriu, de frate sau soră. Belizariu, vestitul general al lui Iustinian, învingându-i pe așa-zișii goți în Italia, își ia titlul triumfal de GETICUS MAXIMUS. Or titlul triumfal nu se putea lua decât după numele poporului pe care l-ai învins. Ar fi fost o formă de paranoie să-i înfrîngi pe goți și să-ți iei titlul triumfal de Gepidicus Maximus, deși cele două nume aparțin de fapt la două ramuri ale aceleiași populații. Așa ceva nu se cunoaște în istorie. Dacă n-ar fi fost vorba de două nume frecvent interschimbabile ale aceleiași populații de bază, geții fiind numele vechi cu o istorie glorioasă în spate, de o largă răspândire, nu s-ar fi putut ca Belizariu să-și ia titlul triumfal de GETICUS MAXIMUS. După istoriografia occidentală, vizigoții au stat în sudul Franței peste 400 de ani. În realitate ei se găsesc și azi acolo. Istoricii apuseni considerându-i germanici, iau ca model germana lui Luther și a lui Adelung, din sec XVIII, și se miră nu găsesc nici o urmă de germanism în secolele IV-VIII când acesta nu se născuse încă. Pătura conducătoare a Spaniei, chiar târziu când goții dispăruseră, trebuia, pentru a-și întemeia noblețea să dovedească sau măcar să afirme descendența din geți (nu goți!). - Dacă goți erau acei care au cucerit  Spania și Italia, unde sunt cuvintele germanice din graiurile acestor popoare? De ce nu îi aflăm pe Odin, pe Thor sau pe Freya în legendele spaniole? Alexandru Busoiceanu  nu a găsit date importante referitoare la cucerirea Daciei la cărturarii spanioli, antici și medievali, în schimb i-a aflat la aceștia și în legendele spaniole pe Zamolxen, pe Boruista, pe Diceneo, și pe Diurppaneus(Decebal). - Este interesant că în timp ce diverși istorici și lingviști, pe baza dogmei unui germanism al așa-zișilor goți, caută nebuloase urme așa-zise germanice în Midi-ul Franței, la sud de Loara, noi am găsit peste 1300 de cuvinte românești, mai ales în cele trei volume de câte cca 800 p. ale Dicționarului “des idiomes romans du Midi de la France” de Gabriel Azaïs, ca și în alte texte din aceeași regiune. De exemplu: ades, cocă, cloșcă, a mușca, sigur, a băga, a adăsta, jos, sus, berc etc. Dar o asemenea influenț㠓germanic㔠se regăsește peste tot în Europa, inclusiv în frisiana veche și saxona veche, ceea ce arată superficialitatea cercetărilor care au avut ca obiect acest aspect. Puteau așa-zișii goți să apară și să umple pagini de hârtie fără străvechea anterioritate a geților, unica realitate etnică în străfunduri de istorie euro-indo-iranică? Excelentul istoric care a fost Ion Budai Deleanu, mai ales în ce privește Getica lui Iordanes, constată: “Dacă lăsăm la o parte lucrurile pe care Iordanes le povestește despre migrația goților din Scandinavia și înaintarea lor pînă în Sciția, celelalte povestiri ale sale îi privesc în întregime pe geți.” Scandinavia a fost populată dinspre sud, nimic n-a putut veni din ea, rezultă și din textul lui Procopius din Caesarea (32, C II, 15): “Herulii își căutară sălașuri în locurile cele mai îndepărtate ale lumii locuite pe atunci … se îndreptară spre insula Thule și au rămas acolo.” Procopius este contemporan cu Iordanes astfel că există dovada că Herulii, pe care Iordanes îi citează ca locuitori ai insulei Scandza, sunt veniți acolo dinspre sud. Procopius continuă: “În această insulă pământul este în cea mai mare parte pustiu.” Iordanes scrie că în Britania, care se găsește mai la sud față de Scandza, se găsește “hrană mai degrabă pentru vite decât pentru oameni”, de unde fecunditate mai la nord ca să apară o “officina gentium”? Datorită incapacității solului, chiar din sudul Scandinaviei, de a-și hrăni populația, oricât de dragi le-ar fi fost copiii, numai unul, prin tragere la sorți, putea rămâne în familie, ceilalți trebuind să plece, nu interesa unde. Nimeni nu le purta de grijă,(Cronica ducilor de Normandia). Iordanes își începe povestea așa-zișilor goți astfel: “Se spune că din această insulă Scandza, ca dintr-o fabrică de națiuni sau ca dintr-un pântece de neamuri, au răsărit odinioară goții cu regele lor pe nume Berig.” Începutul este ca în toate poveștile : Se spune că … Nu există nici un document , nici o formă de probă ci doar un fel de lumea spune. Dar ce dovadă poate constitui gura lumii în istorie? În § 29 autorii – Cassiodor și Iordanes -  se arată surprinși că Josephus Flavius (37-100 e.n.) nu-i menționează pe goți. Cum ar fi putut să-i menționeze dacă pe vremea sa nu existau? Joseph Flavius nu-i menționează pînă la 100, cît a trăit el, dar nu-i menționează nici Dion Chrisostomul +120, nici Clement din Alexandria (150-215 e.n.) nu știe de goți, nici Dio Cassius  236 e.n. etc. Ce fel de popor ar putea fi acela care obține victorii de răsunet se bate cu armatele imperiului roman și nu este măcar amintit de principalii cronicari ai timpului? De ce nu sunt menționați concomitent, în Spațiul Carpatic sau în alt spațiu geți și goți ca două popoare diferite, vecine? De ce nu se menționează nici o luptă între ele. Cele mai frecvente certuri se produc între vecini. Sunt amintite lupte între goți și gepizi (deși îs acelaș popor) între avari și gepizi, între toți aceștia și romani, dar niciodată între geți și goți etc Numărul cronicilor în care se scrie că goții nu sunt decât un nume pentru geți este foarte mare. Chiar numărul cronicilor publicate care fac această mențiune este considerabil. Desigur și din acestea, ca din toate cronicile antichității și Evului Mediu, o mare parte s-a pierdut. În cele de mai jos vom spicui o parte din acestea, fără o ordine cronologică. Claudius Claudianus (“Panegiric”, 395, “Împotriva lui Rufinus”, 396 și “De bello Gothico”, 402) scrie de peste 50 de ori getic, dac, cetele getice, cetele blonde (ale geților) și o singură dată gotic, în titlu, pe care l-a considerat un alt nume, dar fără semnificație proprie. Prudentius (348 – către 405) în “Divinitatea lui Christos”,  nu-i ascultă pe istoricii moderni și scrie geți unde aceștia ar fi așteptat goți, iar pe Alaric îl numește “tiranul get”. Hieronymus (345 – 420) scrie că există autoritate (îndreptățire) pentru a-i numi pe goți geți. Carol Lundius, în “Zamolsiz, primus Getarum legislator”, Uppsala, 1687 scrie: p. 3 “Nempè unam eandemque Gentem Getas et Gothas fuisse” / “Fără îndoială Geții și Goții au fost una și aceeaș națiune”. - Același autor ne avertizează: “Să fie clar pentru toți, cei pe care antichitatea i-a numit cu o venerație aleasă Geți, scriitorii i-au numit după aceea, printr-o înțelegere unanimă, Goți. .  . grecii și alte popoare au luat literele de la Geți. La Herodot și Diodor găsim opinii directe despre răspândirea acestor litere”. Johann Filstich, în “Încercare de istorie românească”, 1979, p. 33, scrie: “Istoricii se ceartă strașnic pentru a hotărî dacă geții, dacii și goții sunt un singur popor cu mai multe nume, au ba. Dintre cei noi arată aceasta Lorenz Toppeltinus, Martin Schmeitzel, cel din urmă încercând să lămurească acest lucru îndoielnic în istoria sa scrisă de mână prin următoarele temeiuri: (1) Mărturia celor mai vechi scriitori (2) Întâmplările cele petrecute la fel (3) Potrivirea felului de trai, a obiceiurilor, a limbii și a locuitorilor țării.” André Thévet (1502 – 1590), călugăr franciscan, în “Cosmographie Universelle”, cap. “De la Valachie, Transylvanie, Bulgarie et Servie” scrie: “Originea poporului acestei țări în întregime, așa cum susțin cei mai mulți, vine de la geți, numiți astfel de romani, pe care noi de atunci i-am numit goți”. Procopius, în “Despre războaie III” 2, 2 scrie: “Neamurile gotice erau și sunt și astăzi multe la număr … dar, dintre toate, cele mai mari și mai vrednice de luat în seamă sunt goții, vandalii, vizigoții și gepizii. Altădată li se spunea sarmați și melanhleni, iar unii îi numeau neamuri getice”. Carlo Troya scrie: “Il mio scopo principalissimo … si divideva in due punti” “De a arăta că Geții lui Zamolxe și ai lui Decebal au fost strămoșii goților lui Theodoric și ai Amalilor.” “De a pune în lumină acea rasă getică sau gotică fu diferită de cea germanică.” În § 61, 62 scrie despre luptele dintre Tomiris, regina geților, și Cirus, în sec VI î.e.n., când în nici un caz nu ar fi putut fi vorba de o națiune gotă. Totuși, deși în lupta cu parții lui Cirus nu apar, normal, decît geții și regina lor Tomiris, pentru colorarea stilului, Iordanes scrie: “Acolo și atunci a văzut neamul goților pentru prima dată corturi de mătase”, goți care faptic nu fuseseră menționati ca participanți la luptă, pentru că, mai ales atunci, nu puteau să existe. Fraza ni se pare similară stilistic cu una ca aceasta: “La Termopile grecii au luptat pe viață și pe moarte cu perșii lui Xerxes. Acolo au văzut elenii pentru prima oară steagul persan cu cap de lup și coadă de șarpe”. Rezultă de aici că elenii erau alt popor? Nicidecum. Se va spune poate că alternanța greci/eleni este cunoscută. Dar alternanța get/got, dacă nu-i cunoscută poate deveni. la Iordanes figurează o clară identitate goți=geți, găsim destule exemple, dar trebuie răbdare pentru a citi cu atenție opera, nu ne încredem în istorici care falsifică din interes. Rezultă cu toată claritatea că: a. Iordanes este get de neam b. A scris o istorie a geților, așa cum arată titlul, atât la Cassiodor cât și la Iordanes. El s-a ocupat de istoria geților, așa cum l-a rugat fratele Castalius – rezume într-o cronică scurtă opera senatorului Cassiodor “Despre originea și faptele geților”. Așa-zișii goți, dacă ar fi existat, ar fi avut și ei, probabil, o istorie. Normal, n-o au. Ei apar din loc în loc pentru culoarea stilului, dar istoria nu este a lor, ci a geților, iar regii și sacerdoții geto-daci apar la locul lor, ca personaje istorice. Deoarece pentru așa-zișii goți n-am găsit elemente definitorii pentru etnie, pentru orice etnie, trebuie să convenim că, după cunoștințele disponibile în prezent, ei nu au avut și nu au o existență reală, fiind un simplu nume al altei realități etnice, nume folosit uneori pentru variația stilului, cum aflăm la toate popoarele europene. Astfel că cei care caută cuvinte gote în limba română o pot face în pace și liniște până la capăt. Astfel de cuvinte neexistând, nu există nici riscul vreunei găselniți, a celei mai mărunte tulburări în ritmul căutărilor. Gabriel Gheorghe – “Studiu Introductiv” asupra “De origine  actibusque Getarum”  – “Despre originea și faptele Geților” a lui Jordanes