----------------------------------- Fire 8.10.2010, 20:36 Capitolul 39 - Robert o ia pe calea cea dreaptă. O explicație referitoare la Ioan Botezătorul. ----------------------------------- Capitolul 39 Robert o ia pe calea cea dreaptă. O explicație referitoare la Ioan Botezătorul. În inima lui Robert apar zorii luminii eterne a recunoașterii. 1. Eu: „Hei, hei, liniștește-te, iubitul Meu prieten și frate, căci nu te voi părăsi niciodată! Vom rămâne de-a pururi împreună, dar așa cum suntem acum, acest lucru nu poate fi realizat, căci prezența Mea nu te-ar putea ajuta prea mult. 2. Sesizez însă pentru prima dată o schimbare reală în bine în inima ta, așa că te asigur că în curând situația ta se va îmbunătăți considerabil. Mai întâi de toate, trebuie să înțelegi însă ce îți voi spune în continuare, urmărind să acționezi apoi în consecință, cu cea mai mare strictețe, ascultând, desigur, numai de ceea ce îți poruncește propria ta inimă. În acest fel, în curând vei ajunge să vezi mai clar lucrurile, și multe aspecte care la ora actuală îți sunt imposibil de înțeles îți vor deveni extrem de limpezi. 3. Ascultă, atunci când vorbește despre Ioan Botezătorul, Evanghelia spune, printre altele: «Eu sunt doar vocea care strigă în pustie, pregătind calea Domnului; eu nu sunt demn nici măcar să îi leg șireturile de la sandale Celui care va veni după mine. Eu botez doar cu apă, în timp ce El vă va boteza cu spiritul adevărului, cu Duhul lui Dumnezeu, dăruindu-vă astfel viața eternă! Când marele meu succesor se va înălța, eu, Ioan, voi fi nevoit să dispar!» Ce crezi că a dorit să spună prin aceste cuvinte acest profet, mai mare decât toți cei de dinaintea lui?” 4. Robert: „Of, prietene drag, ce întrebări îmi pui! Dacă fi înțeles acest lucru, nu aș fi ajuns în lamentabila stare în care mă aflu la ora actuală. 5. Lipsa mea de înțelegere referitoare la texte de acest fel a fost exact motivul pentru care am început să îndoiesc de Divinitatea Ta, trecând la Noul Catolicism. 6. De aceea, ai milă de mine și oferă-mi o explicație inclusiv cu referire la acest text extrem de criptic, căci de unul singur nu voi reuși niciodată îl înțeleg (la fel ca și în cazul altor câteva texte din Scriptură)”. 7. Eu: „Ei bine, ascultă-Mă! În raport cu biserica, Ioan Botezătorul reprezintă simbolic ceea ce reprezintă în interiorul omului intelectul său exterior. Așa cum Ioan a pregătit calea în vederea venirii Mele. În mod similar, intelectul lumesc echilibrat trebuie să dispară atunci când se trezește intelectul inimii, căci înțelegerea acesteia are aceeași natură ca și Mine. Eu însumi sunt cel care aruncă în solul acestei inimi sămânța înțelegerii spirituale (născută chiar din spiritul Meu), și ca un bun semănător, o plasez în acest sol al inimii care reprezintă iubirea cea mai profundă, îngrășat cu fertilizatorii minunați ai blândeții și ai bunătății. 8. La fel ca Ioan, intelectul lumesc reprezintă o voce care strigă în pustie, căci lumea din care își extrage el conceptele sale nu este altceva decât un deșert. Dacă nu ar fi așa, nici un spirit nu ar putea fi complet separat și eliberat de Dumnezeu. În mod similar, intelectul exterior, care își extrage conceptele, ideile și judecățile parțial din acest deșert, dar parțial din revelațiile directe și indirecte primite din ceruri, reprezint㠄o voce care strigă în pustie”, pregătind astfel calea pentru trezirea înțelegerii inimii. 9. Atunci când este echilibrat și armonios, acest intelect exterior boteză sufletul cu apa smereniei și a obedienței voluntare. În schimb, înțelegerea inimii - în care rezidă Spiritul etern născut din Dumnezeu - boteză cu spirit (prin trezirea acestuia înlăuntrul ei), căci Spiritul lui Dumnezeu reprezintă adevărata lumină, adevărul cel mai plenar, iubirea, și deci însăși viața eternă. 10. Rezultă de la sine că intelectul exterior trebuie să piardă treptat din importanță, iar în cele din urmă fie chiar arestat și decapitat, pentru ca adevărata înțelegere a inimii (care Mă simbolizează pe Mine) poată înflori în interiorul ființei umane, crescând și dând naștere unui copac glorios al vieții eterne, în care rezidă recunoașterea supremă. La fel de evident devine în aceste condiții și faptul că percepția și cunoașterea exterioară nu sunt demne să lege nici măcar șireturile de la sandalele înțelegerii inimii, căci ele reprezintă lumina unei lămpi lipsite de semnificație prin comparație cu lumina orbitoare a soarelui la amiază. 11. Nu am de gând să refer acum la faptele tale pământești - în ce măsură au fost acestea corecte sau nu - căci ele au derivat în totalitate din intelectul tău exterior, în care vocea celui care strigă în pustie nu s-a putut face auzită, căci zgomotul deșertului - căruia îi corespunde lumea pasiunilor și a exceselor - l-a acoperit complet pe adevăratul Ioan, respectiv doctrina Mea revelată. Când deșertul este zguduit de uragane și de tunete puternice, vocea celui care strigă în pustie este complet acoperită de aceste zgomote exterioare, caz în care Judecata și moartea își pot servi prada nestingherite. 12. După Ioan am venit Eu, ca să salvez ceea ce mai putea fi salvat, dar nu am mers pe calea pregătită de Ioan, ci ca un fulger care străbate cerul de la Răsărit către Apus, așa cum s-a întâmplat și în cazul tău, mai recent. Oricine acceptă lumina acestui fulger va fi salvat, în schimb, cel care nu dorește să o accepte va pieri, adică o va apuca pe o cale pe care îi va fi imposibil să își îndeplinească menirea prestabilită lui de către Dumnezeu. 13. Tu ai sesizat foarte corect lumina fulgerului, astfel încât Mântuitorul Însuși a venit la tine, ghidându-te către calea cea dreaptă. De acum înainte va trebui însă îți urmezi în mod voluntar Salvatorul, fără a mai ridica obstacole în calea Lui prin intermediul intelectului tău exterior, căci în acest caz nu vei face altceva decât să îți amâni singur atingerea destinației finale. 14. Spune-Mi, ce intenționezi să faci acum, după ce ți-am clarificat semnificația acestui text, care se referă la Cel pe care ar fi trebuit să îl recunoști de la bun început?” 15. După ce meditează o vreme, Robert îmi răspunde: „O, prietene, Ființă mai presus chiar de un simplu prieten! Abia acum încep să răsară cu adevărat zorii înțelegerii în mine! O, Doamne, Doamne! Cum poți să-ți pierzi timpul cu mine, care nu sunt decât un simplu păcătos!? 16. Ce mi-a blocat oare privirea, împiedicându-mă Te recunosc? Iubirea mea atât de mare față de Tine mi-a spus de la bun început că Tu trebuie să fii ceva mai mult decât a înțeles intelectul meu; dar diavolul sau altcineva mi-a ținut ochii acoperiți în permanență cu un voal! Acum recunosc însă, în sfârșit, imensul abis care mă desparte de Tine și nu mai pot spune altceva decât: «O, Doamne, Dumnezeul meu adorat! Ai milă de mine, sărman păcătos lipsit de minte!»„