----------------------------------- Fire 9.10.2010, 22:07 Capitolul 99 - Robert îl încurajează pe cârcotaș. Temător, păcătosul ezită. ----------------------------------- Capitolul 99 Robert îl încurajează pe cârcotaș. Temător, păcătosul ezită. Cârcotașul Dismas prinde curaj și îl urmează pe mesagerul lui Dumnezeu. 1. Robert îi răspunde cârcotașului: „Hei, frate Dismas, bucur sincer că ai devenit mai conștient, făcând astfel primul pas către realizarea vieții perfecte a spiritului, trăită întru Dumnezeu! Nu trebuie să te limitezi însă la acest pas, lamentându-te din cauza condamnării propriei tale inimi. Mai bine ridică-te și grăbește-te către Domnul! 2. Crede-mă, nici mie nu mi-a fost deloc ușor să îl recunosc și să îl accept ca singurul Dumnezeu și Domn al infinității. A fost nevoie de multă muncă de lămurire din partea Lui pentru a mă convinge să renunț la doctrina lui Hegel și a lui Strauss, în care credeam mai presus de orice, ca să nu mai vorbesc de propriile mele tendințe către dominație și către lipsa de castitate. După ce, prin grația Lui, ochii mei s-au deschis însă față de adevărata lumină a spiritului, mi-am putut percepe greșelile în toată plenitudinea lor, recunoscându-L pe unicul Dumnezeu al cerului și al pământului în Mântuitorul nostru Iisus Hristos! Haide, și tu același lucru! 3. Ție îți este mult mai ușor să avansezi pe cale, având un ghid experimentat ca mine. Mie mi-a fost infinit mai greu, căci nu am avut pe nimeni care să depună mărturie pentru Iisus. Am fost nevoit să cred pur și simplu în cuvintele Lui și am ajuns singur la concluzia, pornind de la înțelepciunea Lui, El este Ființa Divină. La fel ca și tine, am ajuns și eu în această lume covârșit de dorințe trupești. După ce m-am convins însă de adevărul profund al Cuvântului Divin al lui Hristos, am descoperit în mine o mare forță interioară, cu ajutorul căreia am reușit să îmi transcend simțurile, cucerindu-mi astfel - cu ajutorul grației Domnului - slăbiciunile carnale pe care le-am adus cu mine din lumea exterioară. 4. Cea care m-a judecat a fost propria mea inimă, care se simțea sufocată, negăsindu-și pacea interioară; ea nu avea nici o speranță și nu vedea nici o altă certitudine decât aceea a morții eterne. Din fericire, Domnul m-a ajutat să ies din această fundătură a spiritului, care amenința să ucidă de-a pururi. Mi-am cultivat o iubire arzătoare față de El, care m-a ajutat să îmi purific inima, creând astfel spațiul necesar pentru a primi grația Sa. În acest fel, am beneficiat de o mare beatitudine, care de atunci nu a încetat să se amplifice! Prin același proces poți trece și tu. Dacă vei trece testele îndoielii, așa cum am procedat și eu la vremea mea, te vei regăsi și tu într-o stare de beatitudine comparabilă cu a mea! De aceea, nu mai ezita! Ridică-te și grăbește-te către El, căci nimeni altcineva nu te poate ajuta!” 5. Cârcotașul Dismas: „Nu-mi doresc nimic altceva, dar îmi lipsește curajul! Unde aș putea găsi acest curaj? Ascultă-mă, am început într-adevăr să cred că Iisus este Ființa Divină supremă, dar odată cu credința mea s-a amplificat în mine și o stare de teamă proporțională cu aceasta! Cine m-ar putea elibera de această teamă?” 6. Robert: „Prietene, fii recunoscător Domnului pentru această teamă, căci ea nu demonstrează altceva decât că El și-a pus mâna pe inima ta, focalizând astfel în ea viața ta spirituală, care până acum a fost risipită în toate cele patru vânturi. Acest impuls divin din inima ta, venit direct de la Domnul, îți stimulează spiritul, orientându-l către trezire, proces care intră în contradicție cu impulsurile tale egotice anterioare, generând această senzație obositoare de teamă. De aceea, înarmează-te cu tot curajul de care dispui și însoțește-mă la El, iar în cel mai scurt timp vei scăpa definitiv de această teamă! De vreme ce acest sentiment vine (indirect) de la Domnul, tot El te va putea mântui de el. De aceea, haide, ridică-te și urmează-mă la Cel care te poate elibera!” 7. Dismas: „Foarte bine, voi risca totul pe această carte, mizând pe cuvintele tale, bunul meu prieten Robert! Facă-se așa cum spui! Îmi asum orice consecințe posibile, convins fiind că le merit pe deplin! Nu mai aștept nici un fel de respect din partea nimănui, căci ochiul lui Dumnezeu este atotvăzător, și știu că în fața Lui sunt întru totul nedemn! De acum înainte, stindardul meu va fi rușinea și umilința! Dacă pe pământ nu am respectat spiritul divin din ființa mea, deși acesta era cel care îmi dădea și îmi susținea viața, ce respect mai pot cere acum din partea Celui pe care l-am neglijat atâta vreme, ignorându-L cu dispreț? 8. Dumnezeu mi-a dăruit din El însuși viața Sfântului Său Duh, dar eu am refuzat să recunosc sfințenia acestei vieți, slăvind-o prin respectarea ordinii și disciplinei divine. Am refuzat să caut și să descopăr adevărata cunoaștere, cea spirituală, și m-am transformat într-o ființă cu nimic mai presus decât un animal, comportându-mă ca un câine în călduri! Acum mă aflu în fața lui Dumnezeu și a sfinților Lui, neavând cu ce să-mi acopăr goliciunea interioară, așa că trebuie să suport rușinea pe care o merit pe deplin! De aceea, nu voi înceta să repet: rușine, rușine ție, suflet nedemn!” 9. Dismas rostește aceste cuvinte cu voce tare, nedumerindu-și prietenii, care îl întreabă șocați: „Prietene Dismas, ce se întâmplă cu tine? De ce te condamni singur? La urma urmei, nu suntem și noi la fel ca tine? Condamnându-te singur pentru comportamentul tău, ne condamni implicit și pe noi, și nu putem trece atât de ușor acest lucru cu vederea. Lămurește-ne ce se întâmplă, căci nu vei putea scăpa de noi cu una cu două!” 10. Dismas le răspunde: „Nu cumva căutați și voi respectul de sine în această lume a spiritelor? O, nu vă mai pierdeți timpul, căci nu îl veți găsi niciodată! De fapt, ce am făcut noi în lumea exterioară care să justifice respectul lui Dumnezeu față de meritele noastre? Lumea în care ne aflăm acum este o lume a adevărului, și toate măștile pe care le-am purtat în lumea materială au căzut de pe fețele noastre. Suntem percepuți aici în adevărata noastră lumină, și nimeni nu ne mai poate salva de umilința publică! De aceea, renunțați la pretențiile voastre ridicole, căci măștile din aur și argint cu care obișnuiesc oamenii de pe pământ să își acopere rușinea interioară nu folosesc la nimic în această lume. Aici, doar adevărul gol-goluț poate conduce la lumina zilei eterne a lui Dumnezeu. De altfel, oricât de mult ați dori, nu veți putea ascunde niciodată acest adevăr. În aceste condiții, sfatul meu este să procedați întocmai ca și mine, salvându-vă exact atâta onoare câtă meritați și câtă poate mântui, revelându-vă calea către adevărul divin! Dacă nu veți proceda în acest fel, în scurt timp șansa de a mai ajunge vreodată la viața divină va fi luată definitiv, fapt care va echivala cu moartea eternă! Așadar, repet: rușine, rușine nouă, căci numai prin această smerire de sine vom mai putea salva onoarea adevărului etern ce sălășluiește în inimile noastre, trezindu-ne astfel spiritele divine!” 11. Auzind aceste cuvinte neașteptate din partea lui Dismas, amicii acestuia se dau un pas înapoi, scărpinându-se încurcați după ureche. Singur Robert pare încântat de discursul plin de forță al lui Dismas, căruia îi și spune: „Ei bine, dragul meu frate, constat că te îndrepți deja cu pași gigantici către mântuire! Trebuie să recunosc că eu însumi am avansat mult mai lent decât tine. Bucuria mea este însă cu atât mai mare! Din câte îmi dau seama, nu mai ai de gând să arunci cu nisip în ochii Domnului. De aceea, vino cu mine, căci de-abia aștept să ascult cuvintele pe care le vei rosti în fața Lui!”