----------------------------------- Acustic 22.11.2010, 01:16 Capitolul 25 - Filozofia lui Matael despre natură ----------------------------------- Capitolul 25 Filozofia lui Matael despre natură 1. Clarvăzătorul: “Există, fără îndoială, în lumea aceasta o ordine și un anumit echilibru. În special ele te fac să crezi că există un Dumnezeu preaînțelept, care a creat odată pentru totdeauna lucrurile așa cum le vedem și le simțim noi de atunci încoace. Pe de altă parte însă, se vede adeseori și o dezordine fără margini în ceea ce privește unele aspecte și o asemenea guvernare a bunului plac, încât până la urmă ajungi să-ți spui: ei bine, lucrurile acestea nu au totuși nici un Dumnezeu! 2. ne gândim, de pildă, doar la cât de mult se schimbă vremea! Unde s-ar putea găsi în ea vreo ordine sau vreo oarecare regularitate? Sau să ne gândim la multitudinea copacilor dintr-o pădure, crescuți fără vreo ordine anume, sau chiar la iarba de pe o pășune; apoi la înălțimea atât de inegală a munților, la mărimea diferită a lacurilor, a fluviilor, a râurilor și izvoarelor! Nici în cazul acestora nu poate fi găsită vreo regularitate sau vreo ordine, cel puțin nu pentru puterea noastră de înțelegere. Marea își construiește malurile ei complet neregulate în funcție de forța, mai mare sau mai mică a valurilor, și la fel și lacurile, fluviile, râurile și izvoarele. Doar omul le mai poate stăvili uneori; nici urmă însă de apariția preaînțeleptului Dumnezeu în toale acestea. 3. Și tot astfel, doar omul știe să își aranjeze grădinile, cultive viile și ogoarele; și doar el recunoaște roadele rele nobile, le alege dintre ele sălbatice, le cultivă și le folosește. Unde însă putem întâlni pe suprafața pământului măcar o singură grădină cât de cât îngrijită, pe care s-o fi cultivat Dumnezeu însuși, un singur fluviu așezat în albie de El? Chiar și straturile de pământ sunt așezate atât de haotic unul peste altul, încât nu poți descoperi nici aici decât forța oarbă a întâmplării și nicidecum nu te poți gândi la vreo atotputernică înțelepciune divină. Orice ai face și orice ai gândi, tot nu vei descoperi nimic în toate acestea care să te facă spui: «Ei bine, iată mărturia clară a ordinii lui Dumnezeu!» 4. Sigur, fiecare lucru luat în pane pare a avea cu adevărat urme considerabile ale unei oarecare forțe și înțelepciuni divine; de îndată ce privești însă totala neorânduială în care lucrurile odată create se îmbină unele cu altele, ai dintr-o dată impresia că: fie Dumnezeu s-a săturat de ordonat lucrurile și nu se mai ocupa decât prea puțin sau chiar deloc de cele odată create, așa cum pare că este cu multe dintre ele, fie El nici măcar nu există, și diferitele lucruri apărute întâmplător, din ele însele, după eternități, în imensitatea nesfârșită a spațiului, s-au instalat chiar ele cu timpul undeva, potrivii legilor naturii constituite tocmai datorită existenței lor întâmplătoare, au crescut în greutate, apoi s-au mărit, au devenit cu timpul lumi, sori și luni. Iar lumile, apoi, au dat naștere ele însele, în funcție de dimensiunile și de greutatea lor, diferitelor legi ale naturii devenite necesare, legi care, cu timpul, au ajuns să stea la temelia unor noi creații. 5. Și cu cât multitudinea lucrurilor a crescut în mod necesar, tot mai mult într-o asemenea lume a universului aflată într-o continuă dezvoltare și creștere, cu atât au devenit mai necesare nenumărate alte lucruri mai mici, care s-au dezvoltat la rândul lor. Iar marea multitudine de lucruri apărute până la urmă, și apoi chiar multiplicarea enormă a lumilor, au determinat prin ele însele apariția unor legi și efecte, pe baza cărora au început să apară primele semne de viață palpabilă. Iar odată apărută chiar și numai o singură scânteie de viață din diferitele trebuințe dintru început, acesteia i-au urmat în mod necesar a doua, iar apoi altele și altele, până la multe miliarde care, la rândul lor, au dat naștere cu timpul altor legi noi, iar acestea au devenit cauza dezvoltării unei vieți mai evoluate. Și probabil că viața a continuat să se dezvolte în continuare în felul acesta până la cele mai înalte forme de viață, prin legile vieții descoperite în sine, astfel încât acum forța vitală profund inteligentă, capabilă se identifice pe sine și mediul său înconjurător, poate începe să ordoneze natura moartă de dinaintea sa, o cucerească și să și-o supună! 6. Dacă însă toate s-au născut pe calea aceasta naturală, atunci firește că există viață în cele mai diferite grade de dezvoltare, de la musculița cea mai măruntă și până la acea formă de viață pe care omul desăvârșit o consideră a fi cea divină. Pe aceeași cale, se poate să fi apărut însă, de-a lungul timpurilor nesfârșite, și o divinitate bună, dar, în opoziție cu ea, și una rea. Și, odată născute aceste două divinități, ele se înverșunează în mod necesar, ca poli opuși, una împotriva celeilalte, până când, cu siguranță, forța răului - după reprezentările noastre morale - va fi absorbită de cea bună, mai puternică, ele formând împreună o structură bipolară ordonată, iar simbioza aceasta va face apoi ca, iarăși, după o veșnicie de timp, tot ceea ce mai este adormit, inconștient și mort, se trezească la viață, dobândind o conștiință libera și darul cunoașterii! 7. Iar faptul că în vremurile acestea toate par încă atât de dezordonate de parcă ar fi fost aruncate una peste alta, îmi pare a avea următoarea explicație: acea forță vitală supremă și bună, pe care o numim Dumnezeu, nu a ajuns încă nici pe departe la acea structură bipolară ordonată cu forța răului, pe care o numim Satana, ci se mai află încă într-o continuă încercare de subjugare reciprocă, din care forța cea bună va trebui sa iasă cândva învingătoare. Căci forța răului - după percepțiile noastre - nu s-ar lupta necontenit cu cea bună, dacă n-ar fi mânată de dorința de a o atrage pe aceasta pe tărâmul său. 8. Rezultă așadar că Satana simte totuși o oarecare atracție nemărturisită față de forța cea bună și urmărește, prin urmare,-și subordoneze întreaga forță vitală bună a acesteia; dar tocmai în strădaniile acestea neîntrerupte ale sale, atrage ea însăși spre sine tot mai mult din bunătatea respectivă și își atenuează în felul acesta, fără vrea, răul din sine. Astfel, în viața sa pătrunde tot mai multă ordine, mai multă recunoaștere și judecată dreaptă, încât până la urmă nu va avea încotro și va trebui să se supună întru totul, căci, datorită naturii și instinctelor sale, nu se va putea opune să fie mereu înfrântă în parte. 9. Ea va rămâne însă și după înfrângerea sa totală un pol opus față de Binele pur. Însă unul ordonat, la fel cum sarea este polul opus al uleiului curat și dulce. Căci dacă rădăcinile, trunchiul, ramurile și frunzele măslinului n-ar absorbi sare atât cât trebuie, nicicând rodul său n-ar produce uleiul cel dulce! 10. Dar iată pierd în expuneri pe care tu cu siguranță nu le vei putea înțelege așa cum merită ele să fie înțelese. Acest lucru nu are mare însemnătate însă, căci este departe de mine gândul de a-ți servi toate acestea drept o adevărată învățătură, ci mai curând ți-am arătat situația în care poate ajunge un suflet supus la nenumărate chinuri greu de îndurat și pe care toate rugile înălțate spre Dumnezeu nu l-au putut, alina. 11. Prin marile dureri și suferințe produse trupului, sufletul devine mai receptiv; el vede și aude tot ceea ce pentru ochii și urechile oamenilor obișnuiți nu este de multe ori perceptibil și nu trebuie să te miri dacă mai înainte am amintit de mai multe lumi. Căci sufletul meu le-a văzut mai bine și mai clar decât ai văzut tu sau vei vedea vreodată în viața ta acest pământ și, de aceea, sunt îndreptățit să vorbesc despre tot ceea ce a văzut sufletul meu în universul nesfârșit! Dar să ne oprim aici cu toate acestea, iar tu spune-ne acum ce avem de făcut! doar nu putem rămâne aici, nu-i așa?” 12. Marcu i-a răspuns: “Vom mai rămâne încă un timp, atât cât va considera de cuviință Mântuitorul, care v-a eliberat chiar aici, în fața ochilor noștri, de suferințele voastre cele cumplite!”