----------------------------------- 1% 7.12.2010, 22:45 Capitolul 137 - TRANSFORMAREA ȘI CONFESIUNEA LUI ADAM ----------------------------------- Capitolul 137 TRANSFORMAREA ȘI CONFESIUNEA LUI ADAM(2 noiembrie 1841) 1. După acest discurs care l-a afectat pe Adam la fel de mult de parcă pământul s-ar fi scufundat în nemărginita mare de foc a soarelui, Adam nu numai că a devenit la fel de maleabil ca și ceara – cum ați spune voi – dar s-a transformat chiar într-un ulei cât se poate de fin, de o puritate perfectă, un veritabil balsam pentru orice fel de răni. De aceea, el i-a cerut lui Asmahael permisiunea de a face o nouă confesiune în fața tuturor copiilor săi. Și întrucât era patriarhul lor fizic, permisiunea i-a fost acordată pe loc de Asmahael și de către toți copiii, din toată inima. Astfel, Adam s-a ridicat și a început următoarea confesiune: 2. „O, înaltule, sublimule, preasfântule, atotputernicule Părinte plin de iubire, Doamne Dumnezeule Iehova, prezent astăzi printre noi în forma vizibilă a omului Asmahael. Iată, eu sunt cel care Ți-a dat numele de Asmahael, iar Tu ai fost fericit c㠖 deși, în marea Ta înțelepciune, erai doar o ființă lipsită de nume – ai primit un nume din gura mea, un nume al copiilor lui Dumnezeu, așa cum – prostește – ne-am considerat noi a fi întotdeauna, în exclusivitate. În acel moment, Tu erai pentru noi mai mult sau mai puțin un străin, căci noi nu am fost capabili să remarcăm nimic deosebit la Tine, cu excepția discursurilor Tale de o rară coerență și luciditate, despre care susțineai – în fața noastră, a celor orbi – sunt inspirate de spiritul lui Abel, fiul meu. Iată cum văd acum lucrurile: 3. Noaptea se transformă în zi, și invers; noaptea tânjește după zi, la fel cum ziua tânjește după noapte. Cine poate merge noaptea cu aceeași siguranță ca și ziua? În schimb, într-o zi luminoasă, oricine este capabil să-și închidă ochii, aducând noaptea în inima lui, care este astfel mai mare – ziuă fiind – decât bezna cea mai neagră din toiul nopții reale. 4. Chiar acesta a fost cazul meu și al majorității celor de față, căci noi nu reușeam să vedem, auzim sau să remarcăm nimic din ceea ce ne înconjura, și astfel, nu reușeam să înțelegem nimic. În această orbire generală a noastră, noi Ți-am dat Ție un nume, care ar fi fost mai potrivit pentru noi toți, cu condiția ca noi să nu fi fost orbi și surzi. Căci cum L-ai fi putut căuta Tu pe Acela care – dintru eternitate – ai fost, ești și vei fi de-a pururi, Tu Însuți? 5. Atunci când ne-ai spus că vii din ținuturile de jos, nici unul dintre noi nu a înțeles la ce Te refereai atunci când vorbeai de profunzimile lui Lameh. 6. Abia acum am recunoscut eu, și sper că și ceilalți, prin grația Ta, teribila noapte și profunzimea noroiului dinlăuntrul nostru; pentru aceasta, îți datorăm cu toții mulțumirile noastre eterne, pline de recunoștință! Cum am fi putut noi, cei surzi, înțelegem afirmația Ta potrivit căreia Abel a fost acela care Te-a condus la noi, dezlegându-Ți apoi limba, pentru a putea vorbi? 7. Acum, ai deschis înlăuntrul nostru urechea inimii, înțelegem cu toții cât de surzi și de orbi eram încă chiar în această dimineață minunată, când cuvântul născut din iubirea Ta părintească ne-a atins inimile fără fie înțeles, răsunând precum cuvântul unui străin, deși Tu l-ai exprimat cu o claritate mai mare decât cea a luminii soarelui. 8. Dar ce înseamnă lumina strălucitoare a dimineții pentru cel orb, sau bubuitul teribil al tunetului pentru cel surd? Abia acum recunosc eu într-adevăr – și să sperăm că și ceilalți la fel – acela care este surd și orb nu este cu nimic mai presus de o ființă moartă. Dacă el nu ar dispune de senzațiile oferite de pielea lui, el ar fi la fel de insensibil ca și o piatră, în care vânturile bat fără a fi simțite, și care, în cădere, nu poate face diferența între solul cel moale sau cel tare, ori dacă a căzut în apă; o asemenea ființă nu poate fi transformată decât prin forța inexorabilă și nemărginită a focului. 9. La fel am fost și noi, cu nimic mai presus decât niște pietre moarte, ce cădeau tot timpul, pe sol moale sau tare, în apă sau prin alte locuri. Tu ne-ai cules din gropile în care zăceam fără măcar să ne dăm seama și ne-ai trecut prin marele foc al infinitei Tale iubiri părintești. Și iată, în chiar gropile noastre, devenite sacre prin prezența Ta divină, pietrele au fost transformate și au devenit din nou pline de viață. Noi am putut din nou vedea, auzi și simți. Și astfel, ne-am putut da seama că Abel – adică teama și iubirea noastră de Dumnezeu, oricum inferioare celor pe care adevăratul Abel le simțea față de Tine – Te-a adus pe Tine la noi, cei morți, în profunzimea noastră mută, dezlegând limba aceluia dinlăuntrul nostru care era incapabil să-Ți spună Ție „Tată‟, în adevăratul spirit al iubirii eterne. 10. O, cât de incredibil de orbi, surzi, insensibili și morți trebuie să fi fost noi, dacă nici unul dintre noi nu a suspectat măcar că Soarele tuturor sorilor, Focul tuturor focurilor, Iubirea oricărei iubiri, Viața oricărei vieți și Forța și Puterea oricăror forțe și puteri – se află în mijlocul nostru! 11. O, copii, Ascultați-mă: Cel pe care – în orbirea noastr㠖 noi îl numeam Asmahael, este Cel numit „Iehova, Dumnezeu Cel Etern‟, dar care pentru noi se va chema de acum înainte „Emanuel‟, iar pentru aceia care îl iubesc mai presus de orice, „Abba, multadoratul nostru Tată‟! 12. O, Emanuel, iată, eu sunt nedemn să primesc ceea ce a primit Enoh, a cărui inimă este plină de o iubire cu adevărat necondiționată pentru Tine. Doresc însă îți invoc grația pentru a primi o altă favoare, și anume ca eu, precum și ceilalți aici de față, Te putem iubi din ce în ce mai mult, până la sfârșitul vieților noastre pământești, pentru ca – deveniți vii prin această iubire a noastră pentru Tine, din toată inima noastr㠖 Te putem numi Abba, Abba, Abba! 13. O, Emanuel! Primește, în marea Ta grație, această consacrare din partea mea, și rămâi de-a pururi pentru noi Abba, acum și în toate eternitățile care vor urma! Amin!”