----------------------------------- 1% 24.2.2019, 23:48 Capitolul 137 ----------------------------------- Capitolul 137 Dominația noii aristocrații în Asia. Apariția coloniilor și a principatelor. Prinții regenți și preoții. Moartea regelui Uraniel. (11 octombrie 1843) 1. Aristocrația câștiga astfel o putere din ce în ce mai mare, iar seniorii Hanohului au devenit din ce în ce mai despotici. Regatul lor s-a extins considerabil. Ei au fondat noi colonii și au construit noi orașe, populând practic întreaga Asie, cu excepția Sihinului. 2. Singurele regiuni care au scăpat de sub dominația lor au fost cele muntoase, greu accesibile. Chiar și acestea au fost acaparate însă de horadaliți, un popor războinic pe care îl cunoaștem din perioada lui Lameh. Acesta a luat în posesiunea hoardelor sale pajiștile montane. 3. Seniorii din Hanoh au fondat astfel o sută de colonii și de principate. 4. Ori de câte ori era construit un nou oraș în centrul unei colonii, ei trimiteau un prinț ales din rândurile lor. Acesta avea datoria să trimită la centru un tribut anual. În rest, era însă suveranul absolut al ținutului și al poporului său. 5. Un astfel de prinț avea simultan calitatea de regent și cea de legiuitor arbitrar, fiind totodată și singurul comerciant al orașului, respectiv unicul fabricant al tuturor produselor de care avea nevoie poporul său, care era nevoit să cumpere totul de la el. 6. Peste toate, exercita și funcția de mare preot, împotriva voinței Mele, desigur. De altfel, învățăturile religioase pe care le transmitea poporului nu aveau aproape nimic de-a face cu Mine, fiind mai degrabă un cult al personalității sale. Prințul le spunea oamenilor că orice ofrandă adusă lui reprezenta o ofrandă adusă lui Dumnezeu, întrucât el era reprezentantul legitim al lui Dumnezeu pe pământ. Mai mult, îi asigura pe oameni că depind întru totul de el pentru obținerea Vieții eterne a sufletului înainte sau după moartea corpului fizic. 7. Cu timpul, când populația unui astfel de principat devenea prea numeroasă, prințul ajungea să numească un fel de sub-preoți, care nu aveau însă altă autoritate decât de a predica tot ce afirma prințul, fără a comenta în nici un fel aceste afirmații. Astfel de libertăți au ajuns în scurt timp să fie chiar condamnate de către acești șefi de stat, iar cei care îndrăzneau să încalce poruncile stăpânilor lor erau supuși la cazne grele, pentru a își „răscumpăra” astfel păcatul mortal de care se făcuseră vinovați. 8. Printre aceste pedepse pe care le primeau cei vinovați se numărau: capturarea șerpilor sau uciderea unui anumit număr de tigri, de lei, de urși, de hiene și de alte animale. Uneori li se permitea condamnaților să își angajeze și ajutoare suplimentare. 9. Pedepsele mai mici constau din sacrificii, iar cazurile de incompatibilitate se soldau cu pedepse corporale. 10. În ceea ce privește femeile, acestea erau supuse unor legi mult mai ușoare, a căror încălcare nu era pedepsită decât prin lovituri cu vergeaua pe fesele goale. 11. Pedeapsa cu moartea nu era aplicată decât în orașul Hanoh. Condamnații la moarte erau atârnați întotdeauna cu capul în jos, cu picioarele prinse în lanțuri și agățate de niște stâlpi cu o înălțime de zece stânjeni, după care erau balansați o zi întreagă. 12. Dacă la sfârșitul zilei cineva mai dădea încă semne de viață, el dat jos și era eliberat. Dacă își revenea complet, putea pleca, iar dacă murea în timpul nopții, era înmormântat în dimineața următoare. Pe de altă parte, dacă murea în timpul supliciului, în timp ce era balansat între cei doi stâlpi, cadavrul său era aruncat animalelor sălbatice capturate și păstrate în cuști. Moartea survenită în timpul balansării dintre stâlpi era considerată o dovadă clară cel condamnat și-a meritat sfârșitul. 13. Toți cei judecați și condamnați la moarte de către prinții vasali erau trimiși la Hanoh pentru a-și executa pedeapsa. 14. Dupățiva ani, în Hanoh existau deja aproape o sută de astfel de balansoare ale morții și nu trecea o zi fără ca ele să fie puse în funcțiune. 15. Acest guvern de aristocrați a durat circa o sută de ani și s-a încheiat odată cu moartea regelui Uraniel, care avea în acel moment vârsta de aproape 300 de ani. El a murit într-o mare suferință, dar și-a regăsit starea de grație înaintea lui Dumnezeu, de care a stat atâta timp departe.